Dr Gianina Măria- Cristina Picioruş Creatori de limbă şi de viziune poetică în literatura română Dosoftei Teologie pentru azi Bucureşti 2013 Creatori de limbă şi de viziune poetică în literatura română: Dosoftei, Cantemir, Budai-Deleanu, Eminescu, Arghezi, Nichita... Vol.I Dosoftei Motto: Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale, Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. Ai tocmit luna să crească, să scază, Să-ş[i] ia de la soare lucoare din rază. Stele luminate, ce lucesc pre noapte, De dau cuviinţă, Tu le-ai urzât toate. Ce poate fi omul de-1 aduci aminte, De cerci pentru dânsul folos [mai] înainte? (Ps. 8, 7-17) Nevoit-am ş[i]-am slăbit din bietul suflet, Lăsând somnul şi odihna, stând în cuget. De mâhneală n-am putut grăi cuvinte. Cugetat-am şi de zale de mainte, De pre veci... (Ps. 76, 9-13) Am dat veste din buzele mele De-a rostului Tău, Doamne, tocmele. In calea Ta, cea de mărturie, M-am desfătat ca-ntr-o bogăţie. M-oi primbla-mă-n poruncile Tale Şi-Ţ[i] voi înţelege svânta cale. /. . ./ Ochii îm[i] destupă a-nţălege Minunile din svânta Ta lege. (Ps. 118, 29-36,39-40) Scoală slava mea, te scoală de zî cântec în lăută. Demineaţă Mă voi scula cătră viată. (Ps. 56, 34-36) Introducere Versificarea Psaltirii în literatura română, pe care a realizat-o Dosoftei 1 - pe când era episcop de Roman -, tipărind-o la Uniev, în 1673, ar fi rămas un moment de semnificativă importanţă culturală, dar cu o minimă relevanţă pentru literatură, dacă autorul ei n-ar fi făcut dovada unui talent literar şi poetic covârşitor. Ca probă stau şi transpunerile anterioare ale lui Mihail Halici , Ştefan Fogarasi (din Făgăraşi) şi Ioan Viski (dacă nu cumva aceştia din urmă au fost doar copişti), din iniţiativă maghiară calvină, care sunt mult inferioare poeziei dosofteiene, precum şi versificările ulterioare, ortodoxe, ale lui Teodor Corbea 5 şi Ioan Prale 6 (pe care Eminescu îl menţionează în Epigonii), care nu depăşesc însă virtuozitatea poetică a. pionierului. "7 Mai aproape de noi, Vasile Militaru a produs o nouă versificare a Psaltirii (1939), nedepărtându-se expresiv prea mult de modelul biblic, fără să contruiască, adică, parafraze largi şi chiar exegetice precum Dosoftei. Ar mai fi poate de amintit, dintre poeţii moderni, George Coşbuc, care, chiar dacă nu are în vedere Psaltirea, a reuşit o transpunere în versuri a unor pasaje importante din Cântarea cântărilor*, deşi el nu realizează o reproducere fidelă a ideilor poemului în succesiunea lor exactă. Dacă îl aşezăm pe Dosoftei alături chiar şi de contemporanul său, Miron Costin, autorul poemului Viiaţa lumii 9 - comparaţie care se susţine cu atât mai mult cu cât modelul fundamental al amândurora este Psaltirea -, în mod 1 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83. Nicolae Drăganu, Mihail Halici. Contribuţie la istoria culturală românească din secolul al XVII-lea, în Dacoromania, VI, 1924-1926, partea I, p. 86 ş. u., apud. Dan Horia Mazilii, Recitind literatura română veche, voi. II, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998, p. 45. Dragoş Moldovanu, Psaltirea în versuri a lui Ştefan din Făgăraş (Fogarasi). Comentarii filologice, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, tom XLVII - XLVIII, Iaşi, 2007 - 2008, p. 27-64, cfi. http://www.alil.ro/?p=489. 4 Ase vedea: http://www.crispedia.ro/Ioan_Viski. 5 Idem: http://www.crispedia.ro/Teodor_Corbea. 6 Idem: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ioan_Prale. 7 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Militaru. 8 Idem: George Coşbuc, Sulamita, http://ro.wikisource.org/wiki/Sulamita. 9 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Versuri_%28Costin%29/Via%C8%9Ba_lumii evident opera lui Dosoftei îl depăşeşte atât prin vastitatea ei, cât şi prin reuşita poetică. Poezia în limba română începe astfel sub auspicii faste. Nu printr-o operă minoră, ci printr-o realizare majoră, lucrare ce presupune creaţie întru limbă, fundamentarea unei viziuni poetice şi un efort tehnic (o trudă, cum o numeşte autorul) de construire a prozodiei, demne de toată stima. Adăstăm asupra poetului Dosoftei, dar scriitor demn de luat în seamă se dovedeşte autorul si în Viata si petrecerea Svinţilor, operă despre care Al. Andriescu spune că îl depăşeşte pe Varlaam în ceea ce priveşte arta narativă şi că Neculce îi este tributar în realizarea portretului 10 . Am văzut, cu altă ocazie, că Budai-Deleanu cunoştea Viaţa şi petrecerea Svinţilor. In ce priveşte modelul pentru versificarea Psaltirii, se ştie că iniţiativa a venit din Occident, unde semnalul pentru poetizarea psalmilor într-o limbă vernaculară 11 1-a dat Clement Marot , în prima jumătate a secolului al XVI-lea - o iniţiativă cu amprentă protestantă -, care nu a versificat decât un sfert din ei, urmat însă, în curând, de mulţi alţii, în toată Europa. O vreme inspiratorul lui Dosoftei a fost considerat IO poetul polonez renascentist Jan Kohanowski , care a realizat o versificare integrală a Psaltirii. Adevărul este că Dosoftei a tradus singur Psaltirea în româneşte şi apoi di poetizat-o, apelând la modelul polonez (pe care nu îl menţionează) cel mult pentru scheme prozodice 1 , chiar dacă vestea succesului său literar se poate să fi constituit o provocare pentru ierarhul român. Psaltirea mai fusese tradusă în română, în secolul anterior. Dintre cele mai vechi manuscrise în româneşte, trei sunt Psaltiri {Psaltirea scheiană, Psaltirea voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachî). 10 Cf. Dosoftei, Opere. 1. Versuri, ediţie critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. LXXX-LXXXII. 11 Facem această precizare pentru că existau versificări ale psalmilor şi mai înainte, dar în latină, în mediul catolic, după cum ne arată I. C. Chiţimia, Literatura versificată. Dosoftei, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1989, p. 160-161. Volumul poate fi downloadat de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/18/cinci- carti-de-literatura-romana-medievala-pentru-download/. 12 Ase vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/Cl%C3%A9ment_Marot. 13 Idem: http://www.quickiwiki.com/en/Jan_Kochanowski. Ladislau Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 81-89. Coresi 15 este primul care tipăreşte Psaltirea, în română, mai întâi în 1570, sub influenţă calvină, cea de-a doua fiind ortodoxă, la Braşov, în 1577. Imboldul pentru traducerile cărţilor de cult în limbile vernaculare fusese dat, iar românii sunt cu adevărat revoluţionari la acest capitol, în răsăritul Europei. Mai mult, „în Ţara Românească, Atanasie Patellaros traduce în 1626 Psaltirea în greaca populară" 16 . Iar la începutul secolului al XVII-lea, „Gheorghios Palamidis, grecul care cântase şi fapta impresionantă a lui Mihai Viteazul, versifică psalmii lui David", aflându-se „la curtea prinţilor de Ostrog" . 1 o Dosoftei este întru toate un bizantin . Dar cărturarii noştri din secolul al XVII-lea nu au fost dezinteresaţi de evoluţia culturii şi artelor, a literelor în Europa. Nu cu multă vreme în urmă, un român, monahul Filotei, inova în materie de imnografie bizantină, compunând pripealele (sec. XIV-XV), „prima operă scrisă de un român şi tipărită în străinătate" 19 , la Veneţia, în 1536. Scriind în acelaşi timp cu Dosoftei, Miron Costin îşi expune modelele în predoslovia poemului său în mod echilibrat, amintindu-i atât pe scriitorii clasici, Homer şi Vergiliu, cât şi pe Sfinţii imnografi ai tradiţiei poetice bizantine: Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma, Teofan, Mitrofan si Andrei Criteanul. Fără îndoială că Dosoftei, care a tradus Istoriile lui Herodot în limba română, avea la cunoştinţă atât modelele pe care i le oferea antichitatea greco-latină, cât şi cele (destul de numeroase, dar puţin cunoscute astăzi la noi) oferite de imnografia şi literatura bizantină. Bizanţul, ca entitate politică şi oikumenele său (de care vorbeşte D. H. Mazilu) se prăbuşise în secolul al XV-lea. 15 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Coresi. 16 Demostene Russo, Studii istorice greco-romăne, voi. I, Bucureşti, 1939, p. 231-232; E. Hurmuzaki, Documente, voi. II, p. 186, apud. Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p. 21. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. II, op. cit., p. 43. 18 Are dreptate D. H. Mazilu să precizeze: „Dosoftei era un om al Bisericii, un înalt prelat al Ortodoxiei româneşti, şi atitudinea sa nu putea să se păstreze decât în limitele unui respect desăvârşit faţă de cuvântul sacru al credinţei pe care o servea şi o apăra", Ibidem. 19 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefaţă de Dan Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simonescu, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 449. 20 Miron Costin, Opere, ediţie critică de P. P. Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958, p. 318. 7 Românii receptează din ce în ce mai mult influenţe din Occident - fără îndoială şi dinspre Renaşterea culturală a acestuia -, dar nu le ingurgitează pe nemestecate, ci încearcă tot mai mult să stabilească o balanţă între Răsărit şi Apus şi - lucru foarte semnificativ - să creeze un răspuns original. Deziderat care s-a prelungit mult după această perioadă... Intorcându-ne însă la secolul al XVII-lea, este totuşi impresionantă conştiinţa cărturarilor noştri asupra rolului pe care trebuie să îl joace (inclusiv) cultura şi literatura română. Alegând să traducă şi să versifice Psaltirea, Dosoftei recurge la un model fundamental de poezie în spaţiul european: „psalmii [...] pot fi socotiţi ca modelul fundmental, arhimodelul, abecedarul poeţilor şi al cititorilor de poezie. Ei cuprind toată gama de stări, de teme şi de sentimente ale liricii, oferind tipare ritmice speciilor derivate ale rugăciunii şi imnului" . Chiar şi mai târziu, în romantism, au fost voci care au susţinut importanţa modelului poetic biblic şi chiar primordialitatea lui (la noi, Heliade-Rădulescu). Se cunoaşte faptul că Dosoftei a tradus psalmii având pe masa de lucru textele în slavonă, greacă, latină şi chiar ebraică. E foarte posibil ca fiecare din aceste limbi să-i fi dăruit nuanţe poetice proprii, pe care el să le fi absorbit în traducerea sa. Ce anume a constituit, cu exactitate, imboldul poetic e realmente greu de spus. Poate chiar substratul poetic al originalului biblic, dat fiind şi aplecarea spre poezie a literaturii bizantine şi post-bizantine, chiar dacă, formal, nu coincidea cu ceea ce numim noi astăzi „poezie". Gâldi susţine ipoteza că, în literatura română, „primul imbold [pentru poezie] a venit, fără îndoială, din partea literaturii slavo-bizantine. Răsfoind textele religioase publicate de Coresi, suntem adeseori încântaţi de acele pasaje care pot fi citate şi azi ca adevărate poeme în proză" 22 . Sau poate că Dosoftei a dorit să ofere un răspuns ortodox iniţiativelor transilvane, calvine . In acelaşi timp, cel mai semnificativ aport 1-a avut, fără îndoială, însăşi firea lui, la care putem bănui că se adaugă obişnuinţa cu limbajul liturgic şi cultic (a tradus în limba 21 Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 14. Ladislau Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, op. cit., p. 65. 23 A se vedea Dan Horia Mazilii, Recitind literatura română veche, voi. II, op. cit., p. 42-46. română Liturghierul şi Molitfelnicul), întrucât toate cărţile de cult şi de rugăciune au o componentă imnică şi implicit poetică semnificative. Ştim că a tradus prologul în versuri al tragediei Erofili, a cretanului Gheorghios Cortzasis, că a scris o istorie în versuri a Moldovei (128 de stihuri) inserată în prefaţa la Molitvănicul de-nţăles (Iaşi, 1681) - prelucrată apoi într-o nouă variantă (204 versuri) care a rămas în manuscris până când ne-a facut-o cunoscută Alexandru Elian -, că traducând Acatistul si Paraclisul Maicii Domnului (tipărite în acelaşi timp şi legate adesea laolaltă cu Psaltirea) ne-a oferit alte pagini - intercalate - de poezie, sau că, alcătuind Vieţile Sfinţilor, încerca „mereu să dea formă poetică materiei narative" . Toate acestea sunt de natură să ne contureze portretul unui poet în toată puterea cuvântului, al celui care a pus fundamentele poeziei în limba română. Versificarea Psaltirei nu este rodul strict al unei influenţe poloneze, nici nu este un gest aleatoriu, ci este opera unui spirit cu orizonturi largi şi cu o capacitate deosebită de a discriminia şi de a aprecia textul poetic - se poate urmări, în acest scop, şi traducerea sa în proză a Psaltirii, în comparaţie cu alte traduceri, şi se va observa atenţia acordată pentru a descoperi echivalentul în limba română pentru termeni şi exprimări foarte poetice în original (în greacă, latină sau slavonă). De asemenea, este poate cel mai important dintre scriitorii noştri medievali care ţine cont, cu adevărat, de faptul că româna este o limbă latină si că este o limbă care nu favorizează creearea de cuvinte noi prin compunere sau exprimarea sintagmatică a unor realităţi particulare. De asemenea, face parte din grupul acelor cărturari ai secolului al XVII-lea, care a făcut ca Biblia de la Bucureşti (1688) să fie un monument literar, pe lângă valoarea religioasă si culturală. In absenţa sa, poezia română ar fi fost lipsită de o întemeiere timpurie. Dosoftei nu va dărui cea mai mare atenţie exerciţiului 5 5 metrificării (deşi este remarcabil şi acesta) - vom mai întâlni şi asonante -, ci aceluia de a traspune în româneşte substanţa ideatică şi afectivă a psalmilor. 24 Idem, p. 148-149. Mihai Morarii, Dosoftei. Vieţile Svinţilor, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, op. cit, p. 122. Nu ne preocupă însă faptul de a pune în paralel textul biblic cu cel al psalmilor dosofteieni - nu în permanenţă -, ci pur şi simplu acela de a urmări efortul de creaţie pe care 1-a întreprins poetul Dosoftei. După cum am afirmat şi altădată: rezultatul cât se poate de lăudabil al iniţiativei sale nu se datorează (cum în unele decenii s-a subliniat) îndepărtării de original, ci alcătuirii unor parafraze teologico-poetice, care îi permit să lărgească explicativ contextul pentru a obţine versurile şi prozodia dorită, dezvoltare pe care o execută în sensul comentariului patristic şi al experienţei spirituale proprii. Dosoftei avea o cultură teologică demnă de admirat. El a şi tradus enorm, atât în română {Psaltirea, pe care a şi versificat-o, Vieţile Svinţilor, Liturghierul şi Molitvenicul, Istoria lui Herodot, cronograful lui Matei Kigalas, a diortosit Vechiul Testament tradus de Milescu pentru Biblia de la Bucureşti, etc), cât şi din greacă în slavonă (epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei, Constituţiile apostolice, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii a lui Gherman I, patriarhul Constantinopolului, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, împotriva ereziilor a Sfântului Simeon al Tesalonicului, o culegere de texte patristice şi liturgice 26 ). încât se poate să fie adevărat că „rămâne cel mai cunoscător, dintre români, al literaturii patristice în întreaga cultură românească veche, până în zorii secolului al XIX- lea" 27 . Iese din discuţie, aşadar - cum arătam si altădată -, inspiraţia lui Dosoftei din folclor. Reuşita stilistică şi prozodică se remarcă de la primii psalmi. Avea dreptate autorul când vorbea despre „osârdiie mare", pe care a depus-o pentru a versifica Psaltirea. Realizând o antologie de poezie românească, Ion Negoiţescu o intitula De la Dosoftei la Ştefan Augustin Doinaş, introducând în selecţia sa versuri din 30 de psalmi 9Q dosofteieni . Cf. Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei şi literatura patristică, în Bizanţul, Biserica şi cultura românească. Studii şi articole de istorie, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 105-118.' 27 Idem, p. 118. 28 A se vedea: http://www.teologiepentraazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei- raspuns-unei-probleme-neclare/. Ion Negoiţescu, De la Dosoftei la Ştefan Augustin Doinaş. O antologie a poeziei române, ediţie îngrijită şi prefaţată de Cornel Regman, Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1997. 10 în fine, legat de întâmplarea aceasta a fiinţei noastre româneşti, care face ca fundamentul poeziei române să îl constituie Psaltirea versificată, Sorin Dumitrescu amintea, într-o conferinţă , că Nichita Stănescu avea uneori iniţiativa de a cerceta starea actuală a poeziei româneşti, luând în mâini Psaltirea (cea neversificată, probabil) şi citind câţiva psalmi din ea. După care închidea cartea psalmilor şi rostea sentinţa: Stăm prost. 30 Conferinţa a fost susţinută pe 9 mai 2013, la Muzeul Ţăranului Român, purtând titlul: Nichita înainte şi după marginalizare. înregistrarea video se poate urmări aici: http://ciprianvoicila.blogspot.ro/2013/05/maestrul-sorin-dumitrescu-vorbind.html. 11 Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei: fundamentul poeziei româneşti In psalmul 1, umanitatea este împărţită - de la bun început - în două categorii. Omul drept nu merge „ cu răii " pe aceeaşi „ cărare " (Ps. 1,3). Cărarea e un drum strâmt şi nu larg (deşi vine de la via carraria = drum de care), pentru că cei răi merg pe drumuri lăturalnice. Păcătoşii sunt comparaţi cu „praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului " 3 1 . Insă Dosoftei recurge la o altă imagine, şi anume la compararea lor cu pleava, care este de asemenea de origine scripturală , fiindcă, aşa cum spuneam şi cum vom avea de multe ori prilejul să observăm de aici înainte, el completează contextul vechi testamentar, revelându-i sensul în direcţia si în tradiţia interpretării creştine. De data aceasta, praful păcătoşilor presupune pentru autor aceeaşi semnificaţie a damnării ca şi pleava despre care se vorbeşte în Evanghelii: Iar voi, necuraţâi, ca pleava, De sârg [de grabă] veţ[i] cunoaşte- vă isprava. Când s-a vântura dintr-are [arie] vravul [stogul], Vă veţ[i] duce cum să duce pravul, Şi cu grâul n-iţ[i] [nu veţi] cădQa-nfăţare [faţa ariei], Ce veţ[i] fi suflaţi cu spulberare. (Ps. 1, 15-20) Oare Eminescu, atunci când spunea „Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată " (Scrisoarea III), nu avea în vedere această variantă a lui Dosoftei? E foarte posibil. . . 31 Biblia, ed. sinodală 1988, 2001. 32 Mt. 3, 12: „El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins"; Le. 3, 17: „A Cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins", Biblia 1988. 33 „ Grâul " înseamnă Sfinţii, cf supra. 12 Apare şi păcatul ca „ispravă", în opinia celor ce-1 comit: e o mentalitate care străbate veacurile. In psalmul 2, „necuraţâi", crai şi împăraţi, cum zice Dosoftei (adică regele Irod şi împăratul Romei: ar putea fi una dintre semnificaţii) „să-nvitează", adică se încurajează/ îşi insuflă vitejie unii altora, „spre Domnul, de vor săpiarză / Pre alesul Lui şi Svântul" (Ps. 2, 7-12). Sună într-adevăr voievodal versurile: Iar eu-[î]s pus de Domnul Crai pre muntele Sionul. (Ps. 2, 20-30) Fiul lui Dumnezeu păstoreşte cu toiag de fier pe poporul Său, dar Dosoftei înlocuieşte imaginea vaselor zdrobite, din original, reflectând consecinţele pentru neamurile care nu ascultă, cu o alta (care e un derivat): „De vei face-ntr-înşii cârduri / Şi-i [vei] zdrobi ca neşte hârburi [cioburi] " (Ps. 2, 44-45). Interesantă totuşi - lipsind referinţa directă la vasele olarului 34 - această imagine foarte plastică şi deopotrivă profund tradiţională şi anticipativă, a hârburilor umane, a „ ruinelor spirituale " (Heliade, Anatolida). Ritmul versurilor susţine succesiunea rapidă şi coerentă a gândurilor şi a imaginilor - de aceea şi poetul şi-a dat toată 34 O alegorie recurentă în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. în afară de acest psalm, o putem afla exprimată foarte limpede şi în alte locuri: „Vai de cel ce se ceartă cu Ziditorul său, ciob printre hârburile de pământ! Oare lutul zice olarului: "Ce faci tu?" Şi lucrul către meşter: "Tu nu eşti iscusit!" [...] Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem! " (îs. 45, 9; 64, 7); „Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteţi şi voi în mâna Mea, casa lui Israel!" (Ier. 18, 5); „Olarul frământă pământul moale cu osteneală şi face spre slujba noastră orice vas şi din acelaşi pământ face vase spre curată întrebuinţare şi altele dimpotrivă, dar toate asemenea; şi care vas de ce treabă să fie, hotărăşte olarul" (Intel. 15, 7); „Vasele olarului le lămureşte cuptorul; iar ispita omului cugetul lui. [...] Ca lutul olarului, aşa sunt în mâna Lui; toate căile Lui, după bună plăcerea Lui" (Sirah, 27, 5; 33, 14); „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a fâcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?" (Rom. 9, 20- 21). Iar cu banii pentru care Iuda vânduse pe Hristos, arhiereii au cumpărat Ţarina Olarului (Mt. 27, 10). Toate citatele sunt din Biblia 1988. 13 silinţa ca să împlinească şi pretenţiile prozodiei, evitând senzaţia neplăcută a. poticnirii. Dimpotrivă, versurile curg în ape repezi, mai line sau mai învolburate, dar care sună clar şi cantabil, încât nu e de mirare că au fost apreciate şi de poporul care le-a învăţat sau le-a transformat în alte cântece: Asupră-mi mulţ[i] să sculară, Cuvânt mare cuvântară, Dându-ş[i] inemii credinţă Cum să fiu în oceinţă [deznădejde] /.../ Am strigat cu glasul mare Cătră Dumnezău cel tare, Că mi-aude de mi-i vântă [apărare] Dintr-a Sa măgură svântă. Am dormit somn cu odihnă [hodină?] Pănă-n z[i]uă de la cină. Si m-am sculat demineată, Că mi-i Dumnezău povaţă. De-ntunerece de gloate Teamă n-am, nice mă poate Veste rea să mă mâhnească. . . (Ps. 3,3-6, 15-25) în colinde şi în cântecele populare se observă simplificarea ideatică şi invenţia narativă. Aici însă vedem o succesiune năvalnică de idei si sentimente sau stări de spirit. Versuri precum „ Şi când te mânii, nu face / Rău altuia, ce nu-ţfij place" (Ps. 4, 21-22) s-au metamorfozat probabil în: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-iface. In acest psalm însă, aceste două versuri reprezintă un adaos care nu există în original, ci sunt o completare tot în spiritul Evangheliei: „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi Prorocii" (Mt. 7, 12). 14 Pentru că anterior fusese vorba de căinţa pentru păcate („Inema ce te sfădeşte /La culcuş o umileşte" (Ps. 4, 23-24J), Dosoftei adaugă şi iubirea de aproapele, pentru a întregi porunca. „ Şi când din lume mi-i duce / Mă vei odihni cu dulce " (Ps. 4, 41-42) e menit să ni-1 reverbereze pe Eminescu. Termenul „dulce" însă înseamnă har, după tradiţia veche a textelor coresiene. Omul peste care s-a însemnat lumina dumnezeiască, „strălucoarea svintei feţe" a lui Dumnezeu, se-„ ntoarce la blândeţe" (Ps. 4, 30-32), adică la iubire, pace covârşitoare şi iertare. Veselia pe care Dumnezeu o dă în inima omului, pe deasupra, din rodurile de vin, grâu şi ulei/ untdelemn, despre care vorbeşte psalmul, e din nou ilustrată în mod particular de Dosoftei, printr-o imagine pe cât de neaşteptată, pe atât de personală: De-aceasta m-dai bucurie Inemii si veselie, Ca de casă cu strânsoare [îndestulată], Cu haine tinse la soare. (Ps. 4, 33-36) Este evident că hainele întinse la soare semnifică bucuria şi îmbelşugarea unei familii. Este un peisaj domestic, specific românesc. Culoarea aceasta locală, pe care o adaugă uneori Dosoftei, realizând renumita „autohtonizare", este întru totul integrată în semnificantul psalmic, şi nu modifica nimic din coerenta lui hermeneutică. 5 Cosmosul, cu frumuseţea şi glasul său particular {limbajul firii), îşi face simţită prezenţa de timpuriu în poezia română, începând de acum, de la Dosoftei. Va ajunge la cea mai înaltă expresie în versurile lui Eminescu. Dosoftei transformă o precizare temporală a psalmului 5, legată de momentul începerii rugăciunii {dimineaţa, în original), într-o parafrază poetică: Dumnezeu îl aude şi îl vede când încă soarele n-a revărsat zorii: 15 încă zoare nu revarsă De soare, când va să iasă. (Ps. 5, 7-8) Forma zoare (singularul/ echivalent pentru zori) - care formează o rimă internă - ori nu se mai păstrează astăzi, ori este un termen inventat, si tocmai de aceea are sonorităţi poetice aparte, induse şi de sintaxa ingenioasă. Cel care merge pe calea răului este văzut ca alergând, ca avansând în această direcţie, într-o dinamică interioară pe care o presupune şi alegerea păcatului, şi nu într-o inerţie sau stagnare care nu este posibilă, pentru că mişcarea spiritului este continuă, într-un sens sau în altul: Că Tu, Doamne,-n farălege Pre nime nu laş[i] s-alerge. (Ps. 5, 11-12) Păcătoşii nu îl pot vedea pe Dumnezeu, pentru că vederea Lui îi arde în mod spiritual, dar Dosoftei află din nou o manieră poetică/ plastică de a exprima această moarte spirituală a lor: Strâmbii nu laş[i] să trăiască, De-aproape să Te prăvască, Că de svânta-Ţ[i] căutătură S-or face pizmaşii zgură. (Ps. 5, 15-18) Zgura exprimă, bineînţeles, eşecul moral şi spiritual al vieţii lor: faptul că din fiinţa lor nu se poate alege decât zgura: o rămăşiţă insalubră. Va mai folosi şi cu alte ocazii această metaforă: „Pier pizmaşii de să fac ca neşte zgură " (Ps. 75, 12), etc. 16 Faptul că în împărăţia lui Dumnezeu, în „ svânta casă ", la Cina Domnului din veşnicie, atitudinea din versurile lui Dosoftei reproduce o gestică uzuală („îţfij voi întra-n svânta casă, / Unde şez[i], Doamne, la masă, /De m-oi închina cu rugă"... fPs. 5, 25-21)) nu reprezintă o tendinţă poetică precursoare afolclorizării abuzive de mai târziu, din secolul al XX-lea. Sau acel puţin astfel de exemple nu ar fi trebuit să încurajeze o atare direcţie, pentru că Dosoftei are în vedere aici o pildă a Domnului {chemarea la cină, Le. 14, 16-24), care ilustrează în linii mari aspectele unei cine şi care este o vorbire alegorică şi nu o descriere sau o relatare realistă. El nu confundă, altfel spus, planul terestru cu cel ceresc- etern. Dar s-ar putea ca încercarea lui Dosoftei de a crea viziuni poetice în sensul iniţiat deja de Sfânta Scriptură, recurgând însă şi la aspecte ce ţin de un areal şi o experienţă autohtonă, să fi fost prost înţeleasă ca o etapă necesară de. . .românizare a Scripturii. Ceea ce este încă şi mai grav, este că a fost asociată şi cu un proces de infantilizare a teologiei, care încearcă să excludă interpretarea dificilă în favoarea unei înţelegeri imediate. Insă nici Dosoftei si niciunul dintre ceilalţi scriitori vechi ai literaturii române nu au recurs vreodată si nu au avut în intenţie un asemenea demers. y Dimpotrivă, Dosoftei rămâne alegoric şi metaforic, ba chiar, datorită formulei poetice, alegoriile şi metaforele sunt aprofundate. După cum vom vedea şi mai departe, în alte cazuri, el nu recurge la simplificări semantice ale alegoriilor scripturale (mai cu seamă fiind vorba de semnificaţii teologico- dogmatice), ci de intimizări ale atmosferei şi autohtonizări acolo unde este posibil. A drege paşii poate părea o metaforă care îi aparţine lui Dosoftei („Şi spre Tine-mfiJ deregi paşii" (Ts. 5, 33/), pentru că a drege/ a derege (provenind din dirigo, dirigere, direxi, directus = a îndrepta, a călăuzi), în limba veche, însemna mai des a. potrivi de gust/ a face bun: a drege mâncarea, vinul, etc. Antim Ivireanul spunea într-un exordiu: „Aş pohti însă aceste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre şi să vă fac un ospăţ sufletesc, după putinţă, puind în loc de bucate, cu multe feliuri de bunătăţi drese, 17 cuvântul cel ce bună vestire şi, în loc de băutură veselitoare, să dreg în paharul preaînţeleptelor capetelor voastre cuvântul cel ne de mare bucurie" . Dar şi Dosoftei vorbeşte, în alt psalm, despre „vin [...] plin de diresuri " (Ps. 74, 29), pregătit de Dumnezeu pentru cei aleşi. Termenul s-a conservat cu această semnificaţie doar în unele rugăciuni şi în limbajul bisericesc: într-o rugăciune către Maica Domnului de la finalul Acatistului Buneivestiri, aceasta e numită „paharul împăratului ceresc, întru care s-a dres de la Duhul Sfânt vinul harului celui neîmpuţinat". In româna modernă, a drege s-a păstrat cu un singur sens, dintre cele vechi, şi anume: a repara ceva. Insă la Dosoftei este interesantă nuanţa poetică (involuntară, într-adevăr), datorită polisemantismului verbului, obţinută prin expresia a drege paşii, pentru a îndrepta paşii. Va spune şi mai departe: „O, de mi s-ar căile derege [îndrepta] " (Ps. 118,11). Comparaţia dintre un termen ideal sau diafan şi unul concret nu este în sine inedită, dar asemănarea dintre graiuri şi morminte i se datorează autorului nostru: „Cu graiuri necuvioase, /Ca un mormânt plin de oase" (Ps. 5, 39-40). O viziune care sună neaşteptat de modern prin originala asociere de elemente inefabile si concrete, mai ales că cele din urmă pot fi socotite corespunzătoare fie macabrului baroc (deşi nu barocul a avut vreo influenţă aici), fie, avânt la lettre, esteticii urâtului. La fel, şi scutul „de bună vrere" şi cununa „cu mângâiere" (Ps. 5, 59-60) sunt metafore ce recunosc inefabilului sau impalpabilului o concreteţe neaşteptată. începând cu psalmul 6, Dosoftei se exersează şi în versuri cu măsura de 12-13 silabe: Mă trudesc fără vreme cu suspini, cu jele, Spăl în nopţâle toate perinile mele Cu lacrămile mele, de-m[i] moi aşternutul, De când nu cerci de mine, că m-am stâns cu totul. Că mi s-au tulburatu-mi vederea de spaimă, M-am vechit în[tre] pizmaşii carii mă defăima. 35 Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 194. 18 /.../ La a mea greutate Dumnezău m-ascultă, La boala mea-m[i] trimite mila Sa cea multă. Priîmitu-mi-au în jele lacrămi ovilite, Si sâmtârile toate imfil sunt curăţate. 5 3 L J 5 (Ps. 6, 13-18; 23-26) Autorul nu procedează însă numai la extinderea unor sintagme sau idei, prin parafraze mai largi, ci recurge şi la sinteza expresiilor, în unele cazuri. Astfel, propoziţia cei ce vânează sufletul meu este mult mai concret exprimată de el prin: „gonaci" (Ps. 7, 2, 9). Vânătoarea era însă o îndeletnicire mai populară decât astăzi, după cum dau mărturie scriitorii acelor vremuri. Dumnezeu, „ de nu vă veţfij întoarce cătră pocăinţă, / Are săgeţ[i] amână scoase din tulbiţă " (Ps. 7, 33-34). Tulbiţa a adăugat-o Dosoftei. . . Psalmul 8 este semnificativ pentru că este unul din textele scripturale pe care şi-au întemeiat Sfinţii Părinţi predica despre om ca împărat al creaţiei. Din comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la acest psalm a preluat şi Neagoe Basarab fragmente pe care le-a /\ n/l integrat în învăţăturile sale . Psalmul pune în balanţă omul şi întreaga creaţie. Pentru aceasta - pentru că omului i-a supus Dumnezeu întreg universul - s-a comparat, de care psalmist, cu mult înaintea lui Pascal (care a adăugat doar metafora trestiei gânditoare, pentru că superioritatea raţională a omului o susţinuse Sfântul Ioan Hrisostom şi Sfinţii Părinţi, în general), firea umană firavă/ muritoare cu imensitatea cosmică. Dosoftei zugrăveşte frumuseţea cosmică într-o poezie pe care am apreciat-o şi altădată şi care deschide subiectul în literatura română: Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale, Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. 3 A se vedea şi Dan Horia Mazilii, Recitind literatura română veche, voi. II, op. cit., p. 265,283-284.' 37 Idem, p. 289. 19 Ai tocmit luna să crească, să scază, Să-ş[i] ia de la soare lucoare din rază. Stele luminate ce lucesc pre noapte, De dau cuviinţă, Tu le-ai urzât toate. Ce poate fi omul de-1 aduci aminte, De cerci pentru dânsul folos [mai] înainte? (Ps. 8,7-17) Ar fi fost de ajuns şi primele două versuri din pasajul citat, pentru a reproduce ideea psalmului privitoare la măreţia cosmică: „căci voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat/ le-ai fondat [ou 6iJjo|j,ca toix; oupavouc; epya tqv 5aKTuA,cov Soi) oeXr\vr\v kco, âoxepac, a Si) eBeneAlQoac;/ quoniam videbo caelos Tuos opera digitorum Tuorum lunam et stellas quae Tu fundaşii]", LXX / VUL, Ps. 8,4. Luna şi stelele au parte însă de o poetizare aparte şi pentru că întemeierea/ urzirea lor de către Dumnezeu nu e lipsită de semnificaţii (inclusiv) teologice. Cosmosul apare astfel ca inundat de lumină, universul material se întemeiază el însuşi pe lumină şi există prin iradiere si transmitere de lumină, asa cum luna îsi ia lucoare din raza soarelui. De altfel, expresia lucoare din rază este sinonimă cu lumină din lumină, iar întreaga imagine a lunii care ia lucoare din raza soarelui are si semnificaţii mistice. Fiinţa umană îşi primeşte în acelaşi chip raza harului de la Dumnezeu Soarele şi Sursa luminii, „Părintele luminilor" (Iac. 1, 17) şi Cel ce „locuieşte întru lumină neapropiată" (I Tim. 6, 16). Antioh Cantemir va scrie în rusă o odă, din care câteva strofe seamănă cu poetizarea de mai sus a lui Dosoftei: Luaţi seama, voi, că Dumnezeu îndrumă Făpturile de mâna-1 frământate, Şi cerul ce străluce peste humă, Şi soarele, şi stelele curate. 38 LXX, ed. Rahlfs, v. BW 07. 20 Făcu oglindă, soarelui, din lună, Să zvârle-n beznă scăpărări albastre, Şi-apoi făcu văzduhului cunună, Orânduind puzderia de astre. {Cântecul I) Observăm aceeaşi calitate reflexivă a lunii. . . Se remarcă în psalmi apelul lui Dosoftei şi la traducerile coresiene, faptul că Dosoftei le-a avut pe masa de lucru, aspect sesizabil, spre exemplu, în utilizarea termenului dulceaţă cu sensul de har {,, Cântat [i] cu dulceaţă şi slăvit [i] pre Domnul " fPs. 9, 21)) şi a folosirii acuzativului fără prepoziţie: „Pentru care lucru [pe] Tine, Doamne Svinte, / Mânie pizmaşul cu rele cuvinte" (Ps. 9, 105-106). Insă aceste mărci ale unor traduceri anterioare apar totuşi rar, traduceri în comparaţie cu care Dosoftei utilizează o limbă românească mult mai clară şi mai curată. Păcătoşii sunt consideraţi păgâni şi călcători de lege, iar Dosoftei reuşeşte o poezie plină de expresivitate (în parte plecând de la original), în care comportamentul celor ce stau cu inima departe de Dumnezeu este descris în amănunt, cu detalii psihologice, cu trăsături psiho-morale: Gura-i este plină de amărăciune, De blăstăm, de hulă si de-nselăciune. Supt limba lui este trudă şi durere, Şi-n gândul său poartă să facă scădere [aproapelui]. Ascuns să supune-n leşnici [la pândă] cu bogaţii, Ca să viclenească, să nu-1 prinză alţâi. Cearcă să găsească vreme pre-ndemână întru să ucigă pre cel tară vină. Şi cu ochii lacomi pre mişel [sărman] prăveşte, Ca leu în ogradă ascuns leşuieşte, Tupilă s-apuce şi să căpuiască, Pre misei să tragă-n lat si să-1 smerească. 5 O 5 5 39 Antioh Cantemir, Stihuri, în româneşte de Virgil Teodorescu, studiu introductiv de Paul Cornea, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 195-196. 21 (Ps. 9, 81-92) Că iată păgânii încordară arce, Pun săgeţ[i] în tulbă, să grijesc de lance Şi vin prin tunerec cu arce pre-amână, Intru [pentru ca] să săgete pre cei fără vină. Giurământul nu-ş[i] ţân, hotarăle strică, Şi de-mpăcăciune nu gândesc nemică. (Ps. 10, 7-12) Deşert cătră [a]proape tot omul grăieşte Şi cu-nşelăciune va de-1 păgubeşte. Cu buze viclene, din inemi-adânce, Grăiesc răutate şi cuvânt de price. (Ps. 11,5-8) Răutatea îmbracă mai mult imaginea vânătorii, dar nu numai. Pentru că intenţia rea asupra cuiva presupune premeditarea, insistenţa în această intenţie. De aceea, cei ce doresc răul aproapelui sunt comparaţi cu vânătorii sau cu animalele de pradă şi sunt reprezentaţi în dinamica implicării lor, cu toată conştiinţa, în fapta lor. Ei sunt într-o continuă agitaţie şi activitate, într-o continuă relaţie în mod negativ cu cineva căruia încearcă să-i provoace ruina existenţială. Este subliniată astfel cruzimea la adresa celor de-o seamă, nepăsarea pentru faptul că provoacă altora suferinţă. Răul, sub toate formele, este o crimă morală. Ceea ce se pregăteşte şi se realizează în defavoarea fratelui/ aproapelui implică o expresie exterioară şi una interioară („buze viclene" şi „inemi adânce"}, exhibând conflictul între aparentă si esenţă, dar si felul în care voinţa si ±55 5 ? 5 55 aplecarea lăuntrică modifică fizionomie omul. Amprenta caracterologică se imprimă cumva şi în exterior. Răutatea presupune o fântână nesecată de dorinţe egoiste, o aviditate personală şi perpetuu crescândă, care nu poate să mai vadă şi binele altuia. 22 Inima care doreşte şi împlineşte răul la adresa altuia nu este superficială, ci adâncă: este adâncită şi se adânceşte permanent în rapacitate şi în a dori nefericirea altora. E un comportament inuman, infrauman, pe care îl surprinde plastic Dosoftei, îngroşând tuşele culorilor şi liniile originale, ale psalmilor. Aceste versuri ne-ar putea aduce în minte unele tablouri ale lui Bosch 40 sau Max Ernst 41 , în care apar personaje reprezentate diform/ grotesc, în conformitate cu caracterul lor. Dosoftei nu a purces la o simplă versificare a psalmilor, adică la o potrivire a cuvintelor în rime, ci el a încercat să reproducă starea spirituală a psalmilor. Există doi poli ai tensiunii spirituale: tânguirea psalmistului în suferinţă şi, respectiv, ruga şi tânjirea după Dumnezeu. Intre aceştia doi există însă şi o destul de întinsă gamă de gânduri, sentimente şi trăiri, pe care autorul versificării psalmilor le-a înţeles foarte bine, şi prin propria experienţă duhovnicească, ceea ce i-a dat posibilitatea să se exprime deopotrivă cu o mare forţă plastică. El înţelege ipostazele în care vechiul psalmist, profetul şi împăratul David, a scris aceşti psalmi - care de la început au fost destinaţi cântării şi au, ca şi alte imne din Scriptură (cântarea Sfântului Moise, cântarea Sfintei Ana, mama Sfântului Samuel, cântarea celor trei tineri în Babilon, cântarea Maicii Domnului, etc, care la noi uneori erau adăugate la finalul Psaltirii tipărite), o structură poetică, ca să nu mai vorbim de substanţă poetică. Astfel încât, raţiunile versificării tin si de o anumită ™ 5 J 3 5 dorinţă de a se apropia cât mai mult de forma şi destinaţia originală a psalmilor, nu doar de un context istoric în care s-a recurs la acest exerciţiu. 5 Trebuie subliniat că, pentru Dosoftei cel puţin, nu e o tehnică de facilizare sau de accesibilizare a psalmilor pentru publicul larg. Dimpotrivă, în afară de forma cantabilă (care se potriveşte doar acelor psalmi cu o măsură mai scurtă, de 6-7 silabe, şi care au fost şi mai mult simplificaţi pentru a deveni cântec popular), nimic nu este facil din întreprinderea lui Dosoftei. 40 Ase vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch. 41 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Max_Ernst. 23 Transpunerea în versuri a urmat unui îndelung proces de intimizare cu Psaltirea (dar care intră în atribuţiile oricărui monah, în mod obişnuit), iar adaptarea prozodică s-a făcut, după cum spuneam, prin apelul la o erminie perifrastică. Dosoftei ştia, de asemenea, că multe versete au impact în inima celui ce citeşte sau ascultă psalmii şi este de remarcat faptul că el, ca poet, s-a străduit să le reproducă astfel încât să poată fi mai departe recunoscute inclusiv în noul veşmânt poetic. Şi a reuşit acest lucru. Astfel, românii nu au resimţit exerciţiul său poetic ca pe o inovaţie străină. y Pe lângă acestea, găseşte nu de puţine ori soluţii surprinzătoare, care se concretizează în viziuni poetice pe care, bineînţeles, o traducere fidelă nu avea cum să le pună în practică. Cu toate acestea, după cum am afirmat, fidelitatea faţă de Psaltire (în spirit şi nu în literă neapărat) este un telos fundamental al versificării dosofteiene. Astfel, versete precum acestea: „Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea? [...] Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte" (Ps. 12, 2, 4) 42 , sunt prelucrate în acest mod: Până când îm[i] voi pune sfaturi în biet suflet, Zua durori, şi noaptea inemă-n greu cuget? /.../ Ce Te milostiveşte, o, Dumnezău Svinte, De mi-auz[i] mişea rugă, mişele cuvinte, Cugetul îm[i] svinţeşte, ochii luminează Dintr-a Ta strălucoare de senină rază. Să nu adorm în somnul de a doua moarte. . . (Ps. 12,5-6,9-13) Inima în greu cuget este fără îndoială o expresie cât se poate de plastică şi de realistă în acelaşi timp, pentru că 42 Cf. Biblia 1988. 24 suferinţele simţite în inimă se revarsă asupra minţii care trebuie să discrimineze cauzele lor si să caute remediul. Iar răspunsul raţiunii este strigătul şi dialogul cu Dumnezeu, deschiderea către infinitul care poate să acopere o durere a inimii al cărei adânc nu se vede. Avalanşei de sentimente si dureri ale inimii care încearcă să copleşească mintea, isihastul îi opune rugăciunea cu mintea în inimă, care educă inima. „Mişea rugă, mişele cuvinte" [sărmană rugă, sărmane cuvinte] este o repetiţie care capătă valoare stilistică. Iar poetul Dosoftei ştie să preţuiască aceste valori. Adormirea întru moartea veşnică este la Dosoftei „somnul de a doua moarte", care mă duce cu gândul la somnul cel de moarte ca expresie binecunoscută şi mai târziu în limba română şi utilizată de Andrei Mureşanu şi în poemul care a devenit acum imnul naţional. y Lumina lui Dumnezeu este „strălucoare de senină rază " - ceea ce ne confirmă interpretarea mistică pe care am oferit-o mai devreme unor versuri din Ps. 8. Atributul seninătăţii îl vom mai întâlni si în alte locuri, legat de luminarea care vine de la Dumnezeu: „dereptăţâle" Sale . . .veselesc inemă curată, Din porunca Ta cea luminată, Ce-ntăreşte ochii cu lumină, In frica Ta, Doamne, cea senină. (Ps. 18,32-34) „Frica cea senină" este un oximoron din punct de vedere stilistic, dar teologic este un paradox care exprimă însă o stare existenţială concretă, privitoare la faptul că frica de Dumnezeu nu înseamnă tulburare iraţională, sau nelinişte/ groază fără obiect, ci pacificare lăuntrică. La fel şi faptul că lumina întăreşte ochii reprezintă o metaforă din punct de vedere literar, iar în planul semnificaţiilor profunde se referă la vederea interioară şi la lumina care îi oferă din ce în ce mai multă acuitate, si care vine „din porunca Ta cea luminată". 25 Cercetarea de sine sau autoscopia/ autoanaliza este obligaţia monahilor, dar si a creştinilor obişnuiţi, doar că nu este o operaţiune facilă, ci una foarte dureroasă: Mă certară din zî pănă-n noapte Rărunchii miei, ce Tu mă vei scoate. (Ps. 15,25-26) Că mi-ai cercatu-mi inema-n rândul Şi-n vremea nopţâi mi-afli tot gândul. (Ps. 16, 9-10) Căile aspre ale virtuţii sunt traduse prin: „ căi vârtoase, / Pietri-ascuţâte şi sâmceloase" (Ps. 16, 17-18) [simcea = ascuţiş, tăiş]. Este aşteptat ajutorul de la Dumnezeu împotriva „sirepiei" (Ps. 16, 46) vrăjmaşilor, adică a sălbăticiei infatuării lor. Termenul s-a păstrat în expresia: cai sirepi. Telosul isihast al vederii lui Dumnezeu este exprimat şi aici (ca şi cu alte ocazii): ,,Şi-m[i] vei da saţâu cu a Ta slavă, / Când Ti-oi vedea-Tefără zăbavă " (Ps. 16, 65-66). In psalmul 17 - cu destul de multe versuri reuşite -, în faţa puterii înfricoşătoare a lui Dumnezeu stau oamenii, împărţiţi în două categorii: cei păcătoşi care se smeresc şi cei păcătoşi care // ignoră: Şi când mă-mpresoară greutăţ[i] de moarte, Râuri de păcate de-mi turbură foarte, Şi cu durori iadul când mă ocoleşte, Cu laturi de moarte de mă ovileşte, Cătră Tine, Doamne, strig cu jele multă.. . Să Ţ-între-n ureche glasul mieu de rugă, Să nu duc pedeapsă preste vremea lungă. De Tine pământul tremură de frică, 26 Dealurile, munţâi pier ca o nemică. Ţie toată lumea cu frică Ţ-slujeşte, Si de-a Ta mânie fumul se lăţeşte. 5 5 5 Faţa Ta cea sfântă cu foc pistrelează, Cărbuni de la Tine s -aprind de dau rază. Ţie Ţî să pleacă ceriul şi Te-ascultă, Când pogori în ţară, şi stă-n groază multă. Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare Cu negură groasă de grea strălucoare. Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul, Ai heruvimi gata de-s repez ca vântul. Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina, Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna. Şipre denainte-Ţfi] nuoriifac cale, Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale. Piatră cu jeratec, cu foc împreună, Cu multă tărie Domnul din ceri tună. Da-Ş-va de sus glasul, săgeţ[i] va trimite, Greşiţii să-ş[i] moaie inemi împietrite. Pre pizmaş [i] goni-i-va cu fulgere multe Şi le va da spaimă cu săgeţ[i] mănunte [mărunte]. Mările seca-va de s-a vedea fundul, Apele fugi-vor de-a rămânea prundul. . . Şi Tu, Doamne Svinte, îm[i] trimiţ[i] lumină, De-m[i] luminez[i] faţa cu rază senină. Si-al meu întuneric dobândeşte rază Dintr-a Ta strălucoare ce străluminează. 27 /.../ Cuvintele Tale sunt arse ca focul Şi sunt strecurate de scripesc cu totul. Picioarele mele le-ai tocmit să salte Ca cerbul pre dealuri preste măguri nalte. Datu-mi-ai vârtute şi mi-ai lărgit paşii, Să poci călca iute să mi-agiung pizmaşii. Deaca-i voi agiunge, să fac într-înş cârduri, Să să concenească, să trec peste stârvuri. /.../ Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate, Să strângă troiene de vânturi suflate. /.../ Fiii streinatici carii mă mintâră, Făcând vicleşugul să scornească pâră, Să li se vechească haine-n căi departe Şi să şchiopăteze cu călcâie sparte. (Ps. 17, 10-13, 17-42, 77-80, 85-86, 93-94, 101-104,119-120,125-128) Tensiunea acestor versuri este extraordinară. Pe de o parte, fiinţa slabă şi firavă a omului stă faţă în fată cu Dumnezeul Cel viu si veşnic. 5 5 5 Despre El se poate vorbi tainic/ apofatic: „Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare / Cu negură groasă de grea strălucoare. /.../ Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina, / Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna. / Şi pre denainte-Ţfi] nuorii fac cale, / Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale ". 28 înţelesurile teologice sunt pentru cei cu experienţe mistice copleşitoare. Revelarea Sa cutremură pământul, aprinde munţii şi seacă mările şi râurile, „ de-a rămânea prundul ". Insă această vedere a Lui este rezervată celor „greşiţi", cu „inemi împietrite ", celor care stau departe de El. Cei care sunt intimii iubirii Sale se bucură de vederea luminii Lui: „Si-al meu întuneric dobândeşte rază / Dintr-a Ta " > y strălucoare ce străluminează ". „Strălucoare ce străluminează" vine să sublinieze intensitatea inegalabilă şi inexprimabilă a luminii dumnezeieşti. y Versurile acestea ne amintesc, din nou, de altele pe care le-am citat mai sus, din psalmul 8, în care luna „ ia de la soare lucoare din rază ". Sufletul omenesc primeşte raza Soarelui dumnezeiesc precum luna primeşte lumină de la soare. Insă şi în psalmul 12 am văzut că s-a spus: „Cugetul îmfij svinţeşte, ochii luminează / Dintr-a Ta strălucoare de senină rază"". îmi amintesc si de un colind în care era vorba de raza soarelui (în cântec, revenea ca un refren) şi cred că semnificaţiile pot fi căutate şi aici, în psalmii lui Dosoftei. Blestemele împotriva celor împietriţi la inimă, care inventează rele împotriva semenilor, sunt drastice dar şi foarte plastice în imaginile pe care le descoperă Dosoftei, din punct de vedere poetic, pentru a reproduce indignarea şi dezaprobarea la adresa lor. Imaginea stârvurilor adunate troiene are mare impact, ca si blestemul străinătăţii din ultimele versuri citate. i y In psalmul 18, Dumnezeu „întinsu-ŞfiJ sălaşul în soare, / De scripeşte şi dă strălucoare, / Ca un mire când stă de purcede /Dintr-a sa cămară unde şede /.../Şi nu-i nime să-I scape de boare, / Să s-ascunză de Dans la răcoare" (Ps. 18, 13-16,21-22). Psalmii sunt consideraţi o rugăciune a creştinului: „Iar noi, creştinii, stăm fără cădere, / C-am făcut izbândă cu a Ta putere" (Ps. 19, 29-30). Şi încă: „în mijloc de beserică mare / IţfiJ voi mulţămi şi-ntr-adunare. / Pominoace [daruri/ prinoase] încă Ţ-voi aduce, / Jărtve grase şi colive dulce" (Ps. 21,93-96). 29 Vremea Judecăţii este înfricoşătoare pentru cei păcătoşi: Să-i agiungă, Doamne, mâna Ta cea svântă, Să n-aibă să scape de svânta-ţ[i] direaptă, Să le faci pre vină şi să le dai plată. Să-i pui ca cuptoriul ce arde cu pară, 'N vremea feţii tale, când vei veni-n ţară. Domnul urgisi-i-va-ntr-a lor turbureală Şi le va da focul să-i soarbă-n năvală. Cu roadă lor, toată sămânţa li-i pierde, Să nu fie-n oameni să să mai dezmierde. (Ps. 20, 20-28) Coborârea sau venirea lui Dumnezeu „în ţară" semnifică la Dosoftei revelarea Lui, venirea a doua oară pe pământ pentru Judecată. Cuptorul şi focul la care se referă sunt pedeapsa veşnică. Nimicnicia omului, deşertăciunea/ vanitatea cugetărilor şi a dorinţelor sale de mărire, reprezintă o temă bogat reprezentată în tot Evul Mediu românesc. Izvorul ei este însă vechi-testamentar. Dosoftei reuşeşte să-i confere o expresivitate aparte: Dară eu ce sunt, Dumnezău Svinte? Că om nu sunt, să mă iei aminte, Ce-s un vierme si fără de treabă, Ca omida ceea ce-i mai slabă. Si-ntre oameni încă-s de ocară Si mustrare tuturor din tară. 5 5 /.../ Tu eşti, Doamne, ce m-ai tras din mate Şi maică-mea [maică-mii] m-ai dat viu în braţe. Şi m-ai pus la sân de mi-aifost viaţă, Hrană si cu satâu de dulceaţă. 5 3 5 Din matrice si din scăldătoare, 30 Şi din faşe m-ai pus pre picioare. Şi din zgăul mamii, Doamne Svinte, Tu-m[i] eşti, şi-Ţ[i] ad-aminte, De la Tine să nu fiu departe, Ce-m[i] dă agiutori la greutate. /.../ Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară, Cu căscate guri, să mă omoară, Ca leii ce apucă şi zbiară Cu gurile rânjite, pre hiară. Şi ca apa fiu vărsat afară, Si oasele mi să răschirară. Inema-n zgău mi să veştezeşte, Ca o ceară când să răstopeşte. Mi-i vârtutea ca hârbul de s[e]acă, Limba-n gingini lipită să [î]neacă. Si m-ai lăsat, Doamne,-n tărna mortâi, Şi cânii mă-ncungiură cu toţii. /.../ Leul [ui] gura să i se despice, Inorogii coarne să le pice, Să li să tâmpască semeţia, Să-sTil cunoască si blestemătâia. 3 L J 1 5 (Ps. 21, 19-24, 31-40, 43-54, 73-76) Omul este creat de Dumnezeu în pântece şi în faţa Lui este o făptură slabă. In afară de aceste sensuri, o parte din versurile de mai sus (şi din psalmul propriu-zis) reprezintă o profeţie a Răstignirii lui Hristos. Versuri precum ,, Leul [ui] gura să i se despice, /Inorogii inorogilor] coarne să le pice " ne rememorează indubitabil o compoziţie asemănătoare (pe acelaşi ton), din Istoria ieroglifică (un binecunoscut bocet din capitolul opt al cărţii). 31 Alte versuri (uşor de identificat) ne trimit fără greş la Arghezi. Dumnezeu ca Păstor apare în psalmul 22, care „mă paşte şi n-am lipsă, /La loc de otavă [iarbă] ce mi-i întinsă. / Sălaş pre ape de răpaos, / Şi cu hrană suflet mi-au adaos " (Ps. 22, 1-4). Sunt puţine ape de răpaos în psalmii lui Dosoftei, cel mai adesea sunt ape înviforate, ape tulburi, smârcuri [vâltori/ vârtejuri] în care omul se scufundă, după cum vom vedea. Probabil că de aici s-a păstrat expresia metaforică: a fi în voitoare sau a ieşi din voitoare. Dumnezeu izbăveşte de „ umbră de moarte " (Ps. 22, 7) şi „ Toiagul Tău şi svânta Ta varga /Mângâiere m-dau şi hire- ntreagă" (Ps. 22, 9-10) - adică certarea de la Dumnezeu e cea care îl îndrumă pe om. Mila lui Dumnezeu e îmbătătoare: „svântul Tău pahar ce mă-mbată, / Cu mila Ta, Doamne, cea-ndurată " (Ps. 22, 17-18). Din nou, Dosoftei are în vedere şi realitatea creştină, pe cea a împărăşirii cu Sfintele Taine, în Biserică. Crearea lumii de către Dumnezeu este o afirmaţie constantă a psalmilor, însă de fiecare dată imaginile creaţioniste au o doză de noutate, aşa cum ai privi un peisaj de multe ori şi de fiecare dată ai adăuga vederii înţelegeri noi: A Ta este, Doamne, lumea şi pământul, Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul. Şi toate din lume de Tine-s făcute, Şi i-ai dat podoabă de năroade multe. I-ai pus aşezarea pre mări şi pre ape, l-ai făcut temeiul tare, [apele] să nu-1 sape. (Ps. 23, 1-6) Creaţia se descoperă ca un proces prin care se adaugă alte lucruri, până se umple universul. E o concepţie care a intrat în mentalitatea românească: Dumnezeu umple cerul şi pământul cu harul Său, dar le umple si aducând întru flintă toate câte există. 32 Iar acestea au caracter de podoabe. Aici este „podoabă de năvoade multe", adică de oameni şi popoare, dar mai devreme am văzut că aştrii erau podoabele cerului: „ Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale, / Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. /Ai tocmit şi luna să crească, să scază, / Şă-ş[i] ia de la soare lucoare din rază. / Stele luminate ce lucesc pre noapte..." (Ps. 8, 7-11). Impresionant este acest caracter cosmetic (nu în sens peiorativ) al cosmosului (kooij,<eg) = a împodobi), căruia i se adaugă podoabă peste podoabă . Muntele din versurile următoare pare integrat acestei creaţii, însă contextul ne lămureşte că este de altă natură: Doamne,-ntr-a/ Tău munte cine să să suie Şi-n locul Tău cel svânt odihna să-ş[i] puie? Numai cine are mâni nevinovate, Inemă curată şi fără păcate. Carele nu-ş[i] duce sufletul afară, 'N vrăjitori să crează, lucru de ocară. (Ps. 23, 7-12) Este numit munte şi locul Tău cel svânt, dar de fapt nu este vorba de o localizare concretă, ci de muntele înălţimilor spirituale/ duhovniceşti, la care ajung - adică la „ odihnă " - cei care au „mâni nevinovate, /Inemă curată şi fără păcate". Este, cum va spune mai departe, „ruda ce cearcă pre Domnul", din „spiţele" (Ps. 23, 17- 18) celor care, din generaţie în generaţie, II caută şi II cunosc pe El. Există, altfel spus, mai presus de cosmos, locuri care întrec în podoabă pe cele ale lumii văzute. Şi psalmii presupun cel mai adesea o punere în balanţă a gândurilor şi a realităţilor. Vrăjitorii pomeniţi mai sus de Dosoftei reprezintă tot o culoare românească, care se referă la un fenomen pe care mitropolitul 1-a mustrat probabil şi în predici, dar a vrut să-1 facă de ocară menţionându-1 şi în psalmi. Dragostea pentru Dumnezeu este exprimată prin atribute concrete, deşi nu este vorba de simptome fizice, ci spirituale: 33 Giudecă-mă, Doamne, că eu în prostime [simplitate/ nerăutate] Imblu-n toată vremea, ne-având rău pre nime. Şi Tu-m[i] eşti nădejdea că nu m-oi slăbi-mă, S-a cunoaşte, Doamne, când mi-i ispiti-mă. Să mi-arză rărunchii, inema să hiarbă, Si ochii mei milă de la Tine s-aibă. (Ps. 25, 1-6) Casa lui Dumnezeu înseamnă Biserica sau împărăţia lui Dumnezeu: C-am îndrăgit, Doamne, a Ta svântă casă, Pentr-a eifrâmseţe să fie aleasă. Cu slava Ta, Doamne, ce o luminează, De dă cuviinţă si sloboade rază. (Ps. 25, 17-20) Numai ce am una să cei de la Tine, In svânta Ta casă să petrec cu bine Şi-n zalele vieţii să-Ţ[i] văz &q frâmseţe, Slujindu-Ţ[i] în casă pănă-n bătrâneţe. Că mă vei ascunde la zi de năvală Supt cortul Tău, Doamne, ca să n-aib sâială. M-ii acoperi-mă în cămar-adâncă, Să fiu fără teamă, m-ii sui pre stâncă. Acolo pizmaşii n-or putea să-m[i] strice, Preste dânş[ii] m-ii pune cap fără de price. Dimpregiur Ţ-voi face jărtve lăudate, Supt umbrariul cel svânt şi cu cântări nalte. (Ps. 26, 13-24) 34 Biserica este şi ,, cortul Tău", „cămar-adâncă", „ stâncă ", „umbrariul ce svânt " şi se caracterizează prin „frâmseţe " , „ cuviinţă " şi lumină/ „ rază ". Din nou trebuie să remarcăm simetria cu descrierile cosmice (de altfel, în limba şi în textele vechi, cosmosul este numit tot casă, ca, spre exemplu, în didahiile lui Antim Ivireanul): „Stele luminate ce lucesc pre noapte,/ De dau cuviinţă, Tu le-ai urzât toate" (Ps. 8, 14-15). După ce spusese, mai sus, că luna „ ia de la soare lucoare din rază " (Ps. 8, 9- 10). Sunt evidente, prin urmare, aceleaşi calităţi ale cuviinţei si luminii/ strălucirii. Insă atât universul spiritual cât şi cel material sunt creaţia aceluiaşi Dumnezeu, Care e plin de „strălucoare de senină rază" (Ps. 12, 12). De aceea, cosmosul material are trăsături comune cu universul spiritual şi poartă amprentele purităţii şi ale frumuseţii, ale armoniei/ ordinii depline, exprimate prin cuviinţă. Acest caracter cosmic s-a transmis literaturii romantice - fiind corect receptat mai ales de către Eminescu - şi moderne, constituind o marcă profundă a poeziei româneşti. Umilinţa şi pocăinţa omului îl conduc pe acesta la a fi părtaş aceleiaşi strălucori/ străluciri a slavei dumnezeieşti care împodobeşte toată Biserica (după cum am văzut mai sus): „slava Ta, Doamne, ce o luminează,/ De dă cuviinţă şi sloboade rază ". Astfel: Şi Ţ-voi cânta, Doamne, cântec cu sâinţă [silinţă/ râvnă], Ca să mi-auz[i] glasul cel de umilinţă. Şi mă miluieşte, Doamne, de mi-ascultă, Inema mea T-zâce cu durere multă, De Te voi cerca-Te, şi svânta Ta faţă, Că nu Ţi-i de mine, Doamne Svinte, greaţă. Şi cine se-ntoarce, Doamne,-« pocăinţă, II priimeşti pre-acela cu multă priinţă. Si Te voi cerca-Te cu fată curată, Să-Ţ[i] văz svântă faţă şi prealuminată. 35 (Ps. 26, 25-34) Dosoftei alege să se exprime într-un limbaj familiar, cu multă concreteţe şi claritate pentru credincioşii români. Astfel, pentru a exprima ideea părăsirii de către părinţi, el spune: „M-au părăsât nenea ş-am rămas [lipsit/ orfan] de mamă" (Ps. 26, 41). împărăţia lui Dumnezeu este numită „ ţara cea de viaţă " (Ps. 26, 53): ţara vieţii. Extraordinară expresivitate! Aşteptarea vieţii veşnice este plină de ardoare şi este o permanentă încordare a fiinţei în dorirea vederii lui Dumnezeu din veşnicie, neluând în seamă lungimea si suferinţa existentei pământeşti: ,,Da-m[i]-va [Dumnezeu] să văz şi eu ţara cea de viaţă,/ Să petrec cu svinţii în trai de dulceaţă./ Voi răbda [voi aştepta] pre Domnul să mă ducă-n slavă/ Şi nu m-oi mâhni-mă de lungă zăbavă " (Ps. 26, 53-56). Uneori versurile iau forma unor proverbe rimate: „Sângură minciuna asupra ş-bârfeşte,/ Şi nedereptatea însăş[i] să vădeşte" (Ps. 26, 49-50). Nu e de mirare că ar fi putut fi reţinute astfel şi de către popor. Familiaritate a limbajului implică şi ruga fierbinte de a se izbăvi de asuprirea vrăjmaşilor (în Biserica Ortodoxă se crede că este vorba în primul rând despre vrăjmaşii nevăzuţi, despre demoni): Să crepe pizmaşii, să n-aibă să-m[i] strice, Nice s-aibă voaie asupră-mi cu price. (Ps. 26, 45-46) Cătră Tine, Doamne, strig cu multă frică, Iacă mă-mpresoară pizmaşii de-m[i] strică! Şi de-i tăcea molcom, lăsându-i în voaie, Face-m[i]-vor pizmaşii scârbă şi nevoaie. Cu cei din mormânturi de-atocma m-or face, M-or călca-mă-n tină, de-i vei lăsa-n pace. (Ps. 27, 1-6) 36 Rugăciunea e un strigăt plin de sinceritate şi, în acelaşi timp, de obidă. Cel chinuit peste măsură de răutăţile suferite din partea celor ce îl urăsc, cere nimicirea lor („ Să crepe pizmaşii "), fie pentru că se ştie nevinovat şi prigonit pe nedrept, fie pentru că nimicirea vrăjmaşilor spirituali înseamnă, de fapt, alungarea demonilor din preajma sa. Frica din pasajul de mai sus se referă, pe de o parte, la teroarea pe care i-o provoacă atacurile demonice iar, pe de altă parte, la temerea de a nu fi cumva trecut cu vederea, de a nu fi lăsat de Dumnezeu în mâna lor: „de-i tăcea mâlcom, /.../ de-i vei lăsa-n pace" . Strigătul către Dumnezeu nu e o vociferare, dar este, atunci când suferinţa atinge cote insuportabile, pornit din adâncul inimii. De aici această familiaritate cu Dumnezeu, care nu II supără pe Dumnezeu, pentru că vine dintr-un cuget sincer, fără ascunzişuri, vine din disperare. Neputinţa de a mai răbda patimile sau suferinţele prelungite ori dorinţa vie şi înflăcărată de a scăpa de cursele celor răi şi de a fi cu Dumnezeu, îl fac, pe cel care se roagă, să fie foarte simplu şi onest în felul în care îşi adresează rugăciunile. Nu mai are nici timp şi nici vreo dorinţă de a fi sofisticat când îl imploră pe Dumnezeu. Acest tip de adresabilitate poate fi regăsit adesea în Sfânta Scriptură, nu numai în Psalmi. Poeţii noştri de mai târziu, ca Tudor Arghezi, spre exemplu, cărora le era familiară Scriptura, l-au utilizat, dar unii critici literari, care nu erau conştienţi de acest fapt, l-au catalogat drept virulenţă şi impietate. Ceea ce nu este în conformitate cu adevărul. Revenind la Dosoftei, răsplătirea păcătoşilor nu înseamnă nedreptate: „Dă-le, Doamne, plata precum ei lucrează,/ După vicleşuguri ce-au făcut, să-ş[i] vază./ Cu năravuri rele în mânule sale,/ Ce-au făcut altora să le faci cu cale" (Ps. 27, 15-18). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu îi tratează altfel decât ei înşişi s-au comportat faţă de alţii, pe „ceia ce nu ţân giurământ de pace/ Cătră cel de-aproape, ce fac ce le place " (Ps. 27, 13-14). 37 Psalmul 28 este o minunată reprezentare a puterii lui Dumnezeu, aşa cum El a ales să îi descopere omului: Glasul Domnului toarnă cu smidă-n puhoaie Şi ftmă-ntr-ape multe cu fulgere-n ploaie. Glasul Domnului face holbură pre mare, [învolburează marea/ stârneşte furtună] De-o îmflă cu unde şi cu valuri mare. Glasul Domnului iese [se revelează] cu multă vârtute, DQpotoale şi marea şi vântul cel iute. Glasul Domnului iese cu frâmsete multă Si chedrii îi dărâmă si din loc strămută. Şi chedrii din Livanul, Domnul îi detună, De-i frânge cu trupină, cu crengi împreună. Ca viţelul tămâiei mănunt îi zdrumică, De dă groază-n toţ[i] Domnul, să-I aibă de frică. Ca fii de inoroguri cu cornul în frunte, Aşe va da iubitul [Său Fiu] războiul de iute. Glasul Domnului taie văpaie de pară, Când Iş[i] sloboade focul de s-aude-n ţară. Glasul Domnului împle pustia de frică, De să-ngrozeşte hiara şi carea-i mai mică. Cerbii lasă pădurea, dumbrăvi dărâmate, De fug la munţâi cei goli şi la dealuri nalte. Iar cine şti rugă, din lume tot omul, Năzuiască să scape în casă la Domnul. Că Domnul şede-n scaun când varsă potopul, Când face lumii groază şi frică cu focul. Sede Domnul în scaun de s -împărăteşte. . . y y ± y y (Ps. 28, 9-33) 38 Versurile de mai sus II zugrăvesc pe Dumnezeu ca împărat al lumii şi rezumă, de fapt, istoria mântuirii omului. Sunt un compendiu soteriologic. Cele ce sunt expuse mai sus drept manifestări naturale pot fi înţelese şi ca atare, ca exprimări ale puterii lui Dumnezeu pe pământ, în natură/ univers, dar şi în mod alegoric, ca reprezentând felul în care lucrează Dumnezeu cu oamenii. Astfel, marea învolburată sau cedrii Livanului/ Libanului sau hiarele/ fiarele sălbatice simbolizează pe cei mândri şi pătimaşi, pe care Dumnezeu îi potoale, îi dărâmă, îi strămută, îi detună, îi frânge, îi zdrumică şi „ împle pustia de frică ", lăsând „ dumbrăvi dărâmate " în urma mâniei Sale. Cerbii sunt cei care II iubesc pe Dumnezeu (se spune şi în altă parte: „In ce chip doreşte cerbul de fântână /.../Sufletul mieu, Doamne, ase Te doreşte" - Ps. 41, 1; 3) şi ei fug după oamenii Sfinţi: munţi si dealuri nalte (care au înălţimea sfinţeniei). Credincioşii {„cine şti rugă") scapă în Biserica lui Dumnezeu („ în casă la Domnul"). Psalmul este profetic, prorocind şi despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi despre vremurile din urmă, a doua Sa venire şi Judecata de Apoi. Dosoftei a avut, în mod indubitabil, simţ muzical, şi a făcut eforturi pentru ca versurile sale să aibă ritm şi melodicitate. înaintea lui Eminescu, el a dat dovadă de atenţie fată de melodia poeziei, în timp ce versurile sale sunt o rugăciune dezvoltată sau un imn dezvoltat, plecând de la versiunea originală, pe care a prelucrat-o, cum spuneam şi altădată, prin apelul la spiritualitatea creştin-ortodoxă oglindită de trăirea şi sensibilitatea proprie: Inălţa-Te-voi, Doamne, cu multă plecare, Că-m[i] trimiţ[i] sprejineală, de n-am lunicare. /.../ Tu m-ai scos de la iadul ce n-are lumină, M-ai luat de la ceia cepogoară-n tină. 39 /.../ Cine va vărsa lacrămi ş-a-nsera cu jele, [I]L-va dezlega [Domnul] la zuă [ziuă] den toate greşele. /.../ Şi Tu, Dumnezău Svinte, mi-ai datu-mi putere, De mi-au stătut frâmseţea fără de scădere. Domnul spre bucurie mi-au întorsu-mi plânsul, Zăblăul [sacul] ce-mbrăcasăm, m-au schimbat dintr-însul. Şi-m[i] face veselie cu veşmânt de slavă, Slava mea să Te cânte fără de zăbavă. (Ps. 29) Multe din expresiile de mai sus, care, pentru secolul al XVII-lea, ne impresionează, nu cred că ţin de expresivitatea involuntară. Pentru că sunt metafore sau imagini plastice gândite, ce reproduc o stare interioară care are nevoie de traducere la nivelul tensiunii lingvistico-poetice. Astfel, „iadul ce n-are lumină", deşi pare o expresie pleonastică, subliniază frica, oroarea de infern (subliniere care îi aparţine lui Dosoftei). La fel şi „pogorârea-n tină " simbolizează coborârea în ţărâna/ pământul morţii sufleteşti şi al păcatului şi arată aceeaşi oroare, acelaşi dezgust faţă de rămânerea în păcat şi în iad, în murdăria si întunericul lui. „Cine va vărsa lacrămi ş-a-nsera cu jele" [Cine va plânge şi îşi va însera cu jale], pentru păcatele sale, aceluia i se vor ierta până dimineaţa. Versurile subliniază mila lui Dumnezeu: pe cel ce înserează cu jale, îl va lumina dimineaţa nu numai lumina soarelui, ci si a iertării lui Dumnezeu. Pentru că ceea ce contează este sinceritatea inimii si nu lungimea timpului. 40 Insă expresivitatea deosebită i se datorează din nou lui Dosoftei, căci textul psalmului spune laconic: „Seara se va sălăşlui plângerea, iar întru dimineaţă fericirea [6 ko-nepaq ai)A,Lo9r|06TaL KA,au6|j,6<; kco, ele; xb upcol âyaXXiaoic]" , LXX, Ps. 29, 6. întristarea pocăinţei se transformă în „veselie cu veşmânt de slavă", în veselia vederii slavei lui Dumnezeu, care devine veşmânt pentru om. Un veşmânt interior. Şi această slavă iradiază acum de la om spre Dumnezeu: este slava lui Dumnezeu cu care omul 7/ slăveşte pe Dumnezeu. Când omul rămâne în bucuria si în slava dumnezeiască, atunci frumuseţea lui este „fără de scădere ". Când se îndepărtează de Dumnezeu, atunci simte opacitatea şi mizeria pe care nu le suportă, care sunt respingătoare pentru sufletul său. Pentru a scăpa de ele, trebuie să însereze cu jale, trebuie să cunoască, altfel spus, apusul pocăinţei, adică asfinţirea orgoliului, a luciferismului său, pentru a vedea răsăritul renaşterii sale duhovniceşti, ziua mântuirii, a restaurării lui y , 7 7 întru slava pe care a avut-o de la Dumnezeu, ca fiinţă raţională şi spirituală. Nu de puţine ori, Psaltirea rosteşte metaforic- lapidar o întreagă teologie morală, ascetică şi dogmatică. Cei care o citesc ori cunosc aceste descifrări, ori le învaţă prin experienţă şi prin alte lecturi duhovniceşti. In sensul acestei teologii, care formează o literatură vastă în tradiţia ortodoxă, îsi extinde Dosoftei versurile sale, 5 7 5 7 intensificând, prin contribuţii personale, puterea semnificaţiilor. Curgerea melodică a versurilor se datorează ritmului interior al rugăciunii, al continuităţii şi al organicităţii sale. Ceea ce demonstrează că Dosoftei era un rugător fervent. Intensitatea rugăciunii este cea care topeşte asperităţile între idei sau versuri si care face ca înlănţuirea lor să fie de bună calitate. Tradiţia noastră poetică era cea a imnografiei bizantine, în care s-a afirmat - cum spuneam şi undeva mai sus - şi un creator român, Filotei 43 , autorul 44 Pripealelor 45 (cu care 43 A se vedea: http://www.crispedia.ro/Monahul_Filotei. 44 Idem: http://www.sfant.ro/sfinti-romani/monahul-filotei-imnograful-manastirea- cozia-4.html. 1 Idem: http://biblior.net/poezia-romaneasca-de-la-origini-la-1830/pripeale-de- filothei.html. 41 Mircea S cariat începe antologia sa de Poezie veche românească 46 ). Dosoftei introduce însă în cultul Bisericii Ortodoxe Române nu numai Liturghia şi celelalte slujbe pe care le oficiază preotul, în limba vernaculară (traducând în româneşte Liturghierul şi Molitfelnicul), dar şi Psalmii sub formă de poezie nouă (după tiparul occidental, cu prozodia specifică, adică). Pentru că a anticipat sensul istoriei şi mai ales a înţeles că nu forma/ veşmântul poeziei contează şi că nu prezervarea lui este esenţială atunci când e vorba de flinta neamului si de f 3 5 substanţialitatea culturii şi a spiritualităţii sale. Soluţiile poetice pe care le găseşte Dosoftei pentru a transpune ideile şi limbajul Psaltirii sunt atât de fericite, pentru că mitropolitul este un cărturar versat şi are o inimă de poet, în acelaşi timp. Avem în vedere faptul că a reuşit această versificare (e mult mai mult decât atât) în doar cinci ani, traducând mai întâi Psaltirea în proză, în româneşte, şi apoi realizând metrificarea/ poetizarea . Să ne amintim că, pentru Vieţile Sfinţilor, a lucrat 25 de ani... Exerciţiul dovedeşte, prin urmare, un om deopotrivă al spiritului şi al cărţii pe deplin format, care nu bâjbâie în căutarea şi înţelegerea sensurilor teologico-duhovniceşti, nici în descoperirea imaginilor poetice. Greutatea cea mai mare a venit din necesitatea de a turna toate acestea Informele prozodice, fără ca efortul să pară căznit. Insă până la urmă a reuşit, în bună măsură, şi această performanţă. Este de admirat uşurinţa cu care se exprimă, cu care el reproduce sentimente grave, de disperare, indignare şi revoltă (o tensiune sub semnul suferinţei, sub semnul - , să zicem), conjugate cu dragostea şi rugăciunea către Dumnezeu şi cu tinderea către Absolut (o tensiune cu semnul + ), fără să cadă niciodată în vulgaritate şi fără să lase impresia de banalitate: Să nu poată să mă-nchiză nime, Picioarele mi-ai pus în lărgime. 46 Poezie veche românească, antologie, postfaţă, bibliografie şi glosar de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985. 42 Dumnezăul mieu, mă miluieste Pentru scârba de mă-nvăluieste. Ochii miei de groază să-ntristează, în toate părţfij căutând să Te vază. Din fire slăbii, vintrele-mi sfejacă, Sufletul, mişelul, ce-a să facă? Viaţa mi s-au strâns cu trai de jele, Suspinând adese de veşti rele. De lipsă [din cauza lipsurilor] slăbii şi n-am vârtute [putere] Pace-n oase n-am, de război iute. In[tre] pizmaşii toţ[i] sunt de ocară, Vecinii [apropiaţii] miei mă urăsc în ţară. Este-n frică toată cunoştinţa, [Te cunoaşte omul când se teme de tine] S-au uitat între noi şipriinţa [bunăvoinţa]. Pâra [acuzarea] mea văzând, toţ[i] mă lăsară, Ş-am sângur rămas strein afară. Mă uitară toţ[i] ca viii mortul, Fără treabă vas, pierdut cu totul. /.../ Strigatu-Te-am, Doamne, să-m[i] vezi greul, Să mă izbăveşti de la tot răul. Necuraţii ruşine să sâmtă 3 5 5 Şi să-i soarbă iadul, să-i înghită. Şi buzele să le fie mute, Să le sece şi limba cea iute, De direptul [de cel drept] rău să nu grăiască, Să-1 defaime si să-1 ocărască. 5 Câtă-Ţ[i] este, Doamne, bunătatea, De o tinz[i] spre toţ[i], în toată partea, 43 Şi averea Ta, Doamne, cea strânsă, Ce veseleşti direpţii cu dansă! [Celor] Carii Iţ[i] nedejduiesc cu teamă Le-ai ascuns avere fără samă, Din mila Ta cea nemăsurată, Să le fie-n vreme ne-ncetată. Pentru lumea ce le stă [împotrivă] cu scârbă, Li-i uşura nevoia din gârbă [din spate/ pe care o poartă], Ascunzându-i în taină de viaţă, Să-i îndulceşti cu svânta Ta faţă. Si de turbureala omenească Să-i acoperi, să se odihnească. /.../ Ce de spaimă eu ziş [zisei] întru mine Urnit [îndepărtat] cumva să nu fiu de Tine, Să mă lepez[i] cu greu şi durere Din svânta Ta faţă şi vedere. Puneţ[i] bărbăţâie şi răbdare, Cu vârtute, cu inemă tare, Carii aveţ[i] nădejde spre Domnul, Că veţi fi lăudaţ[i] în tot omul [între toţi oamenii sau în toată istoria umanităţii]. (Ps. 30, 30-50, 65-86, 93-96, 105-108) Dosoftei nu s-a îndepărtat deloc de „gândul" Psaltirii, şi totuşi, câtă naturaleţe în transpunerea sa, câtă lipsă a oricărui limbaj afectat sau artificiali confecţionat, câtă ingenuitate şi claritate în aceste versuri, pentru nişte cititori/ ascultători români, fără ca să dilueze teologia scripturală sau gravitatea trăirilor şi a mesajului! 44 îndrăznesc să afirm că e o performanţă pe care mulţi nu sunt nici astăzi în stare să o atingă (şi nu mă refer numai la un exerciţiu similar. ..). Este afirmată din nou credinţa în vederea slavei lui Dumnezeu, aici şi în veşnicie, de către cei Drepţi, care vor fi „ lăudat [i] în tot omul ". Va apărea şi în psalmul următor aceeaşi idee: „ Veseliţî- vă, direpţii, cu dulceaţă/ Şi vă bucuraţfij prăvindu-I svânta faţă./ Şi toţfij svinţii ce-s cu inem-adevară/ Lăudat [i] vor fi de toată lumea-n ţară" (Ps. 31, 33-36). Slava lor eternă este ,, averea" lui Dumnezeu ,, strânsă" din mila Lui pentru ei, adică pregătită de El din veşnicie, pentru cei care aici nu trăiesc pentru a strânge averi pe pământ. Dumnezeu strânge averi pentru ei în ceruri: o imagine plastică, pentru că mai des se spune că omul îşi strânge averi în ceruri, prin fapte bune. Aici însă, Dumnezeu însuşi e Cel care le strânge pentru om, e Cel care adună zestrea fiecărui om în parte. Şi din nou se vede, ca şi în alte părţi, la Dosoftei sau în scrierile vechi, atenţia lui Dumnezeu adresată fiecărei persoane umane, migala cu care El face toate lucrurile. Deşi e Creatorul unui univers imens, elementele acestui cosmos nu sunt aduse întru fiinţă la grămadă, ci fiecare se bucură de rafinamentul Creatorului, de aplecarea Lui către particularitate, asupra făpturii şi a structurii fiecărui lucru. Am văzut aceasta în tablourile cosmice, pe care le-am remarcat mai devreme. Cu atât mai mult atenţia lui Dumnezeu este îndreptată asupra fiecărui om, întrucât omul este cununa şi recapitularea universului (a se vedea psalmul 8). Dumnezeu strânge avere pentru om, aşa cum adună părinţii pentru fiii lor, cum strâng zestre pentru fiicele lor, pentru că şi oamenii sunt miresele pentru care Tatăl va face nunti Fiului Său în veşnicie. Bineînţeles, Drepţii sunt trataţi „ cu scârbă " de cei care cred că nemurirea e doar o poveste frumoasă sau un basm spus de Biserică, pe care îl cred cei slabi, care sunt desconsideraţi de cei pragmatici. Adăpostirea Drepţilor la/ întru Dumnezeu este relatată într-o imagine remarcabilă, de o deosebită profunzime 45 spirituală: „Ascunzându-i în taină de viaţă,/ Să-i îndulceşti cu svânta Ta faţă". Nu e doar viată la Dumnezeu si în veşnicie, ci e o taină de viaţă. Pe care nu o cunosc experimentatorii doar ai existenţei pământene. Cei ce cunosc numai experienţa umană şi o consideră singulară şi definitivă, spune, cu alte cuvinte, Dosoftei, nu înţeleg ce înseamnă îndulcirea de faţa/ vederea lui Dumnezeu. Expresiile plastice se nasc din concretizarea lingvistico- poetică a unor stări: „vintrele-mi sfejacă", „Pace-n oase n- am, de război iute". Dar şi blestemul la adresa răilor şi a păcătoşilor e la fel de explicit: „să-i soarbă iadul, să-i înghită./ Şi buzele să le fie mute,/ Să le sece şi limba cea iute". Să le sece, adică, izvorul cuvintelor rele cu care ţes intrigi. Această imagine a iadului care soarbe nu este singulară la Dosoftei: „când mă iau durori de moarte-n hoarbă, / Cu primejdii de iad vrând să mă soarbă " (Ps. 114, 5-6). Sau: Vivorul apei să nu mă tragă, Să mă-nghiţă genunea cea largă, Nice smârcul buza să-s descheie y y Să mă soarbă si să să încheie. (Ps. 68, 47-50). La Dosoftei, această sorbire este întotdeauna nefastă: „Domnul /.../le va da focul să-i soarbă-n năvală " (Ps. 20, 25- 26); „moartea l-va sorbi-n pripă" (Ps. 48, 48), „de-ar veni moartea/ Să-i concenească cu toată soartea,/ De vii cu totul iadul să-i soarbă,/ Să nu mai hie cu lumea-n hoarbă " (Ps. 54, 37-40); „ Cu urgie să dea-n râpă,/ Să-i soarbă de vii cu pripă " (Ps. 57, 39-40), „Iar aceia ce-m[i] cearcă răul/ Fără de veste să-i soarbă tăul [balta (iadului)] " (Ps. 62, 35-36), etc. Eminescu ar fi putut reţine această impresionantă perspectivă, a iadului ca o gaură neagră care soarbe, atunci când a conceput câteva versuri, celebre de altfel, din Luceafărul: „Nu e nimic, şi totuşi e/ O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe ". S-ar putea obiecta că Luceafărul zboară şi ajunge în apropierea lui Dumnezeu, pentru că va vorbi în curând cu 46 Părintele său, şi deci nu se poate deduce neapărat o legătură cu Dosoftei. Insă iadul este lăuntric, este patima/ uitarea oarbă din sufletul celui care cere de la Dumnezeu dezlegarea de nemurire pentru „ o oară/ oră de iubire ". O variantă manuscrisă a poemului 47 pare mai explicită în această privinţă, Luceafărul ajungând: Unde nu-i centru, nici hotar Nici rază a cunoaşte Şi unde vremea înzădar încearcă a se naşte Al nefiinţei adăpost Şi al uitării oarbe Ce soarbe toate câte-a fost Şi tot ce este soarbe. Fiori de moarte '1 străbat Şi aripele-şi strânge Şi este data cea de 'ntâiu Că el începe-a plânge. Luceafărul ajunge (în viziunea poetică a lui Eminescu) cumva la hotarele nefiinţei, atinge, altfel spus, prin dorinţa sa pătimaşă, hotarele nefiinţei care e uitare şi care soarbe. Si dacă ne amintim definiţia Sfinţilor Părinţi dată răului/ 5 5 5 5 păcatului, anume că acesta este amprenta nefiinţei/ a nedesăvârşirii asupra omului, cred că putem înţelege mai bine astfel, prin intermediul lui Dosoftei şi al spiritualităţii şi gândirii ce emană din literatura română veche, versurile lui Eminescu. Patima e un hău care absoarbe sufletul si îl face să uite 5 veşnicia condiţiei sale spirituale. Dar s-ar putea ca nu numai Eminescu să fi reţinut aceste semnificaţii de la Dosoftei. Emil Botta spune într-o poezie: „ O clipă, rogu-te, nu mă răpi/ smeul smeilor, închipuire./ Talpă a Iadului, să nu răspunzi/ prezent, omniprezent,/ la apelul M. Eminescu, Opere, voi. II, Poezii tipărite în timpul vieţii. Note şi variante. De la Povestea Codrului la Luceafărul, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea", 1943, p. 402. 47 nostru./ Să nu mă sorbi încă/ stea secetoasă, fântână adâncă" (Thanatos, din voi. Pe-o gură de rai). Psalmul 32 ne oferă noi panorame cosmice: De [din] mila Ta, Doamne,-i plin pământul, Ceriurile le-ai fapt [făcut] cu Cuvântul. Si cu Duhul rostului Tău toate Le-ai împlut de îngeri şi de gloate. Acela ce strângi marea ca-ntr-o foaie, In prăpăşti adânci, pre-arină [nisip] moale. /.../ Că sângur au zâs de să făcură, Sângur le-au dat [fiejcăriiaş făptură. (Ps. 32, 13-18,21-22) Se subliniază aici plinătatea creaţiei, adică (şi deopotrivă) multitudinea ei de manifestări şi desăvârşirea ei. Este exprimată aceeaşi concepţie pe care a expus-o şi altădată: „A Ta este, Doamne, lumea şi pământul, / Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul./ Şi toate din lume de Tine-s făcute,/ Şi i-ai dat podoabă de nomade multe./ I-ai pus aşezarea pre mări şi pre ape, / I-ai făcut temeiul tare, [apele] să nu-l sape" (Ps. 23, 1-6). Reluările nu sunt tautologice, ci au darul de a consolida sau de a detalia o afirmaţie. Acum se precizează, în mod profetic-acoperit (suntem în Vechiul Testament, când încă nu Se întrupase Fiul lui Dumnezeu), că Dumnezeu este Treime: Dumnezeu-Tatăl creează împreună „ cu Cuvântul./ Şi cu Duhul rostului Tău ". Izvorul creaţiei, mobilul gestului dumnezeiesc de a crea lumea, este mila Lui („De [din] mila Ta, Doamne, -i plin pământul"), adică iubirea Lui şi dorinţa de a exista creaturi care să se bucure de plinătatea existenţei Sale veşnice. Fără, însă, ca aceste creaturi să se poată confunda vreodată cu El, pentru că ele nu sunt din veşnicie şi nu s-au creat singure pe ele însele. Ci „sângur" Dumnezeu le-a creat pe ele. Cunoscând acestea, Eminescu putea vorbi despre „farmecele milei", despre mila aceasta creatoare cu care 48 Dumnezeu i-a fermecat copilăria, dându-i să contemple şi să cunoască frumuseţea naturii si a cosmosului: El este-al omenimei izvor de mântuire: Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I, El este moartea morţii şi învierea vieţii! Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei, Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei, In vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-I viers. {Rugăciunea unui dac) AQ Am comentat altădată semnificaţiile milei la Eminescu , sesizând conceptul religios ortodox, dar nu remarcasem faptul că sugestiile puteau veni chiar de la Dosoftei. „ Glasul purtat de cântec " ar putea fi al „ armoniei din pleiade" {Memento mori) sau al ,, dulcii muzice de sfere"/ „ armonia cea din sfere" {Scrisoarea V). Căci dacă „vuietul de vânturi" închipuie metonimic natura terestră, „glas purtat de cântec" ar putea fi sugestia unei panorame cosmice chintesenţiate melodic prin muzica sferelor auzită şi înţeleasă de poet. Putem asocia acest „vuiet de vânturi" din Rugăciunea unui dac, cu acele „ arfe îngereşti [care] atârnau pe vânturi " din 0,-nţelepciune, ai aripi de ceară! şi astfel sugestiile mistice se întregesc, mai ales că „armonia din pleiade" este înţeleasă şi definită în poemul Ondina în acest mod: „Muzica sferelor: Seraphi adoară/ Inima lumilor ce-o încongioarăj Dictând în cântece de fericire/ Stelelor tactul lor să le inspire ". Sunt de cercetat cu mai multă atenţie si de subliniat semnificaţiile multiple ale milei din opera lui Eminescu {„Noi, ce din mila Sfântului [a lui Dumnezeu]/ Umbră facem pământului" (Rugăciune)), răspândite în creaţia sa. 48 A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradiţională şi ideologia modernă. Mentalităţi, forme literare şi univers spiritual, voi. I. 2, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2010, p. 106-108, 264-265, 297-299. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog- la-lumea-veche-i-2/. 49 Nu o dată, versurile lui Dosoftei se pot complini cu altele din Eminescu sau cele eminesciene se pot înţelege prin apelul la versificarea gândită de Dosoftei. Psalmistul român insistă pe detaliile creaţiei, pe faptul că însuşi Dumnezeu, Cel care „ au zâs de să făcură ", care a creat „toate" ca pe un tot unitar („al totului Părinte", cum zice Gr. Alexandrescu în poezia Rugăciune 49 ), a premeditat şi cele mai mici aspecte ale fiecărei creaţii în parte: „Sângur le- au dat [fie] căriiaş făptură ". Dumnezeu zideşte universul imens, dar si fiecare făptură a lui, în parte, oricât de mică şi în cele mai mici amănunte. Evidenţiem aceste aspecte pentru că ele reapar în poezia românească, până târziu (aş remarca semnificaţia lor deosebită la Arghezi şi Marin Sorescu), dar nu s-a făcut niciodată corelaţia cu tradiţia literară veche si cu gândirea si spiritualitatea ortodoxă de secole. Atenţia lui Dumnezeu, pe care El a acordat-o făpturii Sale, este îndreptată cu atât mai mult asupra omului, chintesenţă cosmică, datorită aplecării/ iubirii pe care o are Dumnezeu pentru om: Din ceri S-au plecat să vază Domnul, Zări pre toţ[i] fiii ce-are omul. Dintr-a Sa petrecere gătată, Preste toată lumea Domnul caută, CQ-au plămădit cu mânu-Ş[i] cinstite. Inemile lor ce-s usăbite, In tot lucrul Domnul le-nţălege, Intre cei buni şi-n cei fără lege. (Ps. 32, 33-40) Fiecare om este creaţia lui Dumnezeu, dar inimile lor, ale oamenilor, se deosebesc datorită liberului arbitru, din voinţă proprie. 49 Ase vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Rug%C4%83ciunea. 50 Dumnezeu îi zăreşte pe fiecare în parte, cunoscându-le inimile, plecându-Se din ceruri asupra lor, adică smerindu-Se pentru a fi atent cu fiecare din această făptură a Sa firavă, acordându-i importanţă prin atenţia, grija şi iubirea Sa. Iar cei buni au parte de privirea milei, a acelei mile care a creat întreg universul: „ Că Domnul preste cei buni prăveşte [priveşte],/ Cu mila Sa, de le osfinteşte [îi ajută, îi apără] " (Ps. 32,47-48). Umanismul lui Dosoftei este motivat scriptural. Dumnezeu Atotputernic şi veşnic este Creatorul cerului spiritual („ Ceriurile le-ai fapt cu Cuvântul./ Şi cu Duhul rostului Tău toate/ Le-ai împlut de îngeri", Ps. 32, 14-16) şi al lumii materiale, al pământului, care a fost descoperit de sub ape {cf. Fac. 1, 9): „Acela ce strângi marea ca-ntr-o foaie,/ în prăpăşti adânci, pre-arină moale 50 ./ Să se teamă pământul de Domnul", Vs. 32, 17-19). ,, Prăpăşti" sunt aici adâncurile mării, abisul căruia Dosoftei i-a găsit acest corelativ, prăpastie, dar şi genune, termen poetic consacrat ulterior de Eminescu. Faptul că Dumnezeu este „Acela ce strângi marea ca- ntr-o foaie " arată puterea lui Dumnezeu, măreţia Sa. Arată, cum spune şi în altă parte: Câtu-i Domnul de straşnic de tare, Că-ntrece pe toţ[i] oamenii cu svatul, Si marea o-ntoarce cu uscatul. (Ps. 65. 14-16) Sfatul lui Dumnezeu care întrece oamenii este înţelepciunea Lui, pe care raţiunea umană nu o poate cuprinde. Dumnezeu, Cel ce organizează astfel cosmosul, apare aici ca un Uriaş (este şi numit astfel în Sfânta Scriptură, la Iov, 14, 20 şi în Ps. 18, 6), ca un Atotputernic care aşază universul infinit (pentru om) în rosturile lui. Un episod poetic asemănător celui citat din Ps. 32 se află în Ps. 134: Ş-am cunoscut pre Domnul că-i mare, Domnul nostru-n [între] toţ[i] domnii mai tare. 50 în LXX: „adunând ca un burduf apele mării [şi] aşezând în vistierii/ comori abisurile [oDvâycov c5g âoKOV u5ocxa 9aA,ctaong tlBeIi; ev Gnaaupou; âpuaaoix;]", Ps. 32, 7. 51 Toate ce vru Domnul a le face, Pre pământ şi-n cer, le-au fapt cu pace, în mări şi pre ape la toată genunea, De S-au ivit Dumnezău minunea. Suind nuori de preste hotară, In ploi fece [făcu] fulgere cu pară, Dintr-a Sale cămări scoţând vântul, De-i face porunca şi cuvântul. (Ps. 134,9-18) Dumnezeu ţine marea închisă în comori de „ adâncuri "/ abisuri şi vânturile încuiate în „cămări". Viziunea este a unui împărat în ale Cărui vistierii se află toată podoaba acestui cosmos imens. Poate părea un topos basmic/ folcloric, dar am spus în mai multe rânduri că basmele - în opinia noastră - sunt nişte apocrife pe care imaginaţia populară le-a ţesut, plecând de la o predică des audiată. Reiau exemplul cazaniilor care precizează că avuţia pe care a dat-o Dumnezeu fiilor Săi este casa cosmică în care să locuiască şi pe care să o cunoască şi să o respecte cum trebuie: „Şi împărţi loru tocma (ce se zice: pre voia loru-şu lăsă pre ei), ca un Iubitoriu de oameni şi de feciori. Intocma amu deade Dumnezeu oamenilorii tuturora înţelesu şi samavolnicie [raţiune şi liber arbitru]. Deade lorii soarele, luna stealele, pământulu şi totu ce e pre elu. Intocma amândurora deade, ca să n-aibă amu mai multu pre această lume derepţii decâtu nederepţii şi greşiţii. Derep'ce, amu, că Dumnezeu întocma luminează [face să lumineze/ aprinde] soarele preste toţi, spre buni şi spre răi, aşijderea şi ploao [face să cadă ploaia] şi toată bunătatea întocma dă loru. Iar celu feciorii mai tânăru văzu ceriulu şi [pe] Dumnezeu; zise-i că „va fi"; văzu rodurile pământului şi nu priimi acealea cumu se cădea, că întru leagea lu[i] Dumnezeu nu vrea să îmbie, ce spre derepţii şi spre 52 Sfinţii şi spre Prorocii Lui cu hitlenie [viclenie] cugeta. Lud amu soarele întru îndulcirea sa necuratulu si 5 păcătosulu, şi ce era dăruite lui, făpturile în slujirea lui, elu ca lu[i] Dumnezeu le [li] se închină: cinstiiâ darurile, iară [pe] Cela ce le dăruise, nu-Lu cunoştea. Şi se închină făpturiloru, nu Făcătoriului. Iară celu feciorii mai mare şi dereptu, întru slava Domnului aceasta toate le priimi. Văzu ceriulu şi de [din] bunătatea [frumuseţea, măreţia] fapturiei [creaţiei] cunoscu pre Ziditoriulu. „ Văzu ", zice [psalmistul] „ ceriulu, lucrulu deageteloru Tale, luna şi stealele ce Tu le-ai urzitu". Văzu amu lumea aceasta si multemi si 5 3 5 proslăvi [pe] Domnulu, Cela ce o au înfrâmseţatu. Laudă amu şi se miră de făpturi derepţii, şi [pe] Făcătorulu mărescu si se închină Lui. 5 Iară nedereptulu şi păcătosulu rău văzu şi rău înţelease si rău se închină" 51 . 5 5 Cazania citează chiar versetele psalmului 8 care i-au prilejuit lui Dosoftei poetizarea despre care am mai vorbit. Este o perspectivă biblică ce domesticeşte universul acesta pe care, în mod necreştin, filosofii occidentali (Pascal, Schopenhauer, etc.) l-au receptat ca strivitor pentru conştiinţa umană. Observ că există o întemeiere scripturală pertinentă pentru o perspectivă cosmică asupra spaţiilor nesfârşite, pentru viziunile cosmice din opere precum Paradisul pierdut al lui Milton sau Sărmanul Dionis al lui Eminescu. Lumea, aşa cum este descrisă în aceste versete/ versuri, cu abisurile colosale ale mărilor si oceanelor strânse/ închise 5 în adâncuri şi cu vânturile (element cu totul instabil) încuiate în cămări, nu este un mediu ostil sau necunoscut/ străin omului, ci este un loc sigur de vieţuit. Acest mediu nu se răscoală împotriva omului decât pentru păcat: atunci îşi iese din fire (din ordinea firească), din limite. Şi aceasta se întâmplă când Dumnezeu Se arată pedepsitor. Altfel, tot acest univers nu este construit de Dumnezeu ca provocator de anxietate pentru om, ci dimpotrivă, ca mediu ambiant în care omul îşi găseşte echilibrul. 51 Coresi, Carte cu învăţătură [Cazania a Ii-a] (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, voi. I, Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, Bucureşti, 1914. 53 De aici a rezultat sentimentul românesc al convieţuirii y cu natura si solidaritatea cosmică, echilibrul si armonia despre care se vorbeşte în cazul poeziei lui Eminescu (şi nu numai). Umanizarea aceasta a perspectivei asupra lui Dumnezeu şi a creaţiei Sale, pentru a putea fi percepută/ receptată de conştinţa umană, este, prin urmare, scripturală. Psalmii 34 şi 35 insistă în a-i reprezenta, în a-i picta pe cei răi, în adevărata lor înfăţişare lăuntrică, iar psalmul 36 conţine sfaturi tocmai pentru a nu-i urma pe aceştia, de a nu urma calea fărădelegii, chiar dacă ne-ar putea părea uneori că nu se poate altfel în viaţă. Psalmistul e dur la adresa celor care vor să piardă sufletul celui nevinovat, iar Dosoftei amplifică expresivitatea aceluia. Insă, aici unde există pericolul de a cădea, foarte uşor, într-un patetism mocirlos, prin amplificare, Dosoftei reuşeşte să fie în continuare foarte firesc. Durerea celui persecutat apare expusă în termeni concreţi, denudati de orice încercare manieristă de a sofistica ceva ce nu are nevoie de nicio sofisticare. Suferinţa reală şi cruntă nu poate îmbrăca veşmintele artificialităţii expresive. Şi tocmai sinceritatea exprimării dosofteiene îi asigură calitatea poetică deosebită în ochii noştri: Să să schimosească-n grea ruşine Carii pornesc răul lor spre mine. Cu răceală să să vârtej ască, Carii îm[i] pizmăsc, rău să-i găsască. Vifsjcol să le bată ţărna-nfaţă, Să nu-s vază traiul cu dulceaţă. Domnul să le dea înger cu scârbă, Să le puie răutate-n gârbă. Să le fie calea-ntunecată, Cu poticnituri şi lunicată. Şi să-i de la Domnul îngrozască 54 îngerul, şi arma să-i gonească. /.../ N-am spre nime gând de răutate, Bine le poftesc ca unui frate. Ca omjelnic, care-şi plânge mortul, Sunt trist, Doamne, şi mâhnit cu totul. Pregiur [de] mine s-adună cu şanţuri, Strângând bice asupră-mi şi lanţuri /.../ Cu bătăi mă ispitiră multe, Asupră-mi scrâşcând cu venin iute. /.../ Răul cine-m[i] vor, să nu zâmb[e]ască, Şi cu ochii să nu măhăiască . /.../ Ruşinea-n obraz [faţă] să-i schimosască, Răutatea lor să-i îngrozască. Carii îm[i] vor răul, rău să-mbrace, Cuvânt rău să nu mai poată face. (Ps. 34, 9-20, 47-52, 57-58, 65-66, 83-86) Scăparea e la Dumnezeu, pentru ca „Şi oasele mele să grăiască/ De mila Ta cea dumnezăiască" . Fiindcă: „Domn ca Tine cine-i deprotivăj Cu firea Ta, cu cea milostivă?" (Ps. 34, 31-34). Cum spuneam, suferinţa este exprimată fără ostentaţie şi fără aglomerări stilistice. Nici n-ar fi fost fericită o asemenea opţiune. 52 Să nu facă semne cu ochii. 55 Intr-o succesiune ideatică ce aparţine autorului biblic, bineînţeles, se trece de la panoramele cosmice şi de la a-L cunoaşte pe Creatorul lor (pe Dumnezeu din făpturi, cum precizează şi Sfântul Pavel, la Rom. 1, 20), la atenţia pe care Dumnezeu, Creatorul cosmosului, o acordă nedisimulat omului (chintesenţă cosmică dar şi rege al universului) şi de aici la amănuntele legate de mizeria condiţiei umane, determinată nu doar de fragilitatea firii umane, ci mai mult de răutatea celor care nu vor să fie în comuniune cu Dumnezeu si cu fraţii lor, ci vor să parvină prin excluderea celor care le sunt superiori şi pe care îi invidiază. Unii ca aceştia au răul ca deviză în viată: 5 5 Sara, când să culcă să să odihnească, Gândeşte la z[i]uă ce rău să scornească. (Ps. 35, 9-10) Aici răul este dezvăluit în toată simplitatea sa prostească, în toată urâţenia sa umilă, deposedat de toate atributele complexităţii şi ale superiorităţii şi chiar nobleţii cu care 1-a înzestrat filosofia modernă. Există, e adevărat, o complexitate în construirea, în premeditarea faptelor fără-de-lege, pentru că cel ce toată noaptea 53 ,, gândeşte ce rău să scornească" , fără îndoială că gândeşte mult asupra răului pe care doreşte şi urmează să îl facă. Aproximativ la fel se exprima şi un personaj dintr-un poem al lui Eminescu: „ e-atâta minte - atâta plan de rele " (Andrei Mureşanu). De fapt, tocmai această răutate este condamnată cu severitate, este blestemată de psalmist, cea care nu se iveşte dintr-o eroare momentană, nici din slăbiciunea şi neputinţa umană, ci dintr-o cerebralizare a răului, din multa cugetare la cum ai putea să-1 pedepseşti pe cel care te umbreşte prin măreţia si frumuseţea lui. 3 5 5 Este păcatul lui Cain, perpetuat de mulţi alţii până astăzi... 53 în original: „Fărădelege a gândit în aşternutul său" (Ps. 35, 4). 56 însă rădăcina acestei gândiri, în integralitatea ei, care pare foarte sofisticată, este un gând simplu şi prost: acela de a face rău gratuit. Nu are niciun mobil nobil. Este doar alegerea liberă a unora de a-şi ocupa gândirea („ocupaţia minţii", cum ar fi zis Moromete) cu aflarea modului în care pot provoca suferinţă altora şi se pot afirma pe ei înşişi. Din contră, cel care nu are astfel de gânduri, priveghează în alt fel, cum spune psalmistul în altă parte, cu rugăciune multă către Dumnezeu pentru a nu se lăsa împătimit de rău. In balanţa răutăţii care urzeşte complotul stă nevointa multă a celui care vrea ca Dumnezeu să-1 înveţe iubirea si să facă din inima sa „locaş de Domnul" (Ps. 131, 13). Acesta se simte vinovat si: De-as întra-n sălaşul mieu de casă, 5 5 7 De-aş sui-mă pre strat de mătasă, De mi-as ochii lacomi cu somnul, Să dorm dulce, cum doarme tot omul, Şi tâmplele odihnă să-ş[i] facă Pre căpătâi moale, să le placă. . . (Ps. 131,7-12) Din nou Dosoftei inovează, împropătând expresia şi mesajul. împotriva acestor complexe ţesături ale maliţiei, Dumnezeu are putere pentru a le nimici, pentru ca omul nevinovat să nu fie zdrobit: „ Ce mila Ta, Doamne, pre ceri să lăţeşte,/ Sfânta-ŢfiJ adevară nuori covârşeşte. /.../ Giudeţele Tale-s adâncime lată. /.../ Cu svintele-Ţ[i] aripi Tu ne ţâi căldură,/ Ne hrăneşti de saţâu cu hrană din gură. /.../ Că la Tine este de viaţă fântână/ Şî-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină (Ps. 35, 1*1-12, 14, 17-18, 21-22). In psalmul 36, ritmul şi chiar mesajul seamănă cu cele ale unor balade sau legende istorice de mai târziu, ale lui Bolintineanu si Alecsandri. Dosoftei pune aici în cumpănă binele şi răul şi cântăreşte binefacerile şi, respectiv, repercusiunile alegerii, cu 57 o expresivitate care sună anticipativ, cum spuneam, readucându-ne în minte creaţii paşoptiste: Nu râvni-n bivşugul a om fără lege, Că fără zăbavă din lume s-a şterge. Şi va saca lesne, ca otava verde, Sufletul ş-apune ş-averea ş-a pierde. /.../ Sileşte cu Domnul să te dai în viată, Că-ţ[i] va da pre voaie inemii dulceaţă. Dirept te va face, de-ifi tot lumină, Giudetul t-va scoate-n miazăzi senină. Domnului te roagă şi te cucireşte, Nu râvni vicleanul, calea ce-i sporeşte. Păcatele toate cu dânsul vor merge, Omului ce face călcare de lege. /.../ Că di-i face rele, saci din rădăcină, De vei face bine, nădejdea ţi-i plină. /.../ Scos-au păcătoşii sabie din teacă, Arcele li-s gata războiul să-1 facă, /.../ Sabia aceea într-înş[i] să va-nfige, Coarda să va rupe, arcul li s-a frânge. /.../ întregilor [înţelepţilor] Domnul îmbletele ştie, 58 Şi le-au dat cu vecii uricpre moşie. La vreme cumplită n-or fi de ruşine, In zale flămânde le-a prisosi pâine. /.../ Fugi de răutate, fa ce este bine, Să petreci în lume cu zalele pline. /.../ In veci ocinează [moştenesc] direpţii hotară, Părţ[i] ce le-au dat Domnul cu uric în ţară. Văzui pre spurcatul suindu-să buor, S-agiungă ca chedrii tămâiei la nuor. Şi trecui pre-acia, caut, nu văz nemică Rămas de la dânsul, vro stâlpare 54 mică. Ţâne dereptatea, blândeţea păzeşte, Că omului cel bun rămăsita-i creste. Superbia păcătosului este reprodusă printr-o magnifică hiperbolă care anticipează şi poezia ermetică: „ Văzui pre spurcatul suindu-să buor,/ S-agiungă ca chedrii tămâiei la nuor". Doar trei decenii mai târziu, Cantemir va fi maestru al încriptărilor poetice. Citit în felul acesta, poemul lui Dosoftei nu e cu nimic mai prejos decât pomenitele legende şi balade din epoca modernă. Şi reafirm cu tărie ceea ce am spus de multe ori: nu cred că paşoptiştii n-au cercetat poezia lui Dosoftei. Chiar scurta dramatizare din finalul poemului („Şi trecui pre-acia, caut, nu văz nemică") ne rememorează o atitudine asemănătoare din lirica paşoptistă: „O fantomă- Stălpare — ramură; cu sensul: n-a rămas nicio mlădiţă din neamul lui. Dumnezeu îl şterge de pe faţa pământului. 59 ncoronată din el iese... o zăresc.../ Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte..." (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia). Edgar Papu considera că O samă de cuvinte, a lui Neculce, conţine de fapt o sumă de balade preromantice. Dar şi pe Dosoftei îl enumera între preromantici, alături de Neculce si Cantemir. Dacă gândiriştii, vrând să reînvie balada, se uitau mai mult pe literatura română veche decât pe folclor, poate că urmările literare ar fi fost mai fericite şi legătura cu tradiţia s- ar fi putut afirma cu mult mai multă fermitate. In versurile de mai sus, însă, Dosoftei nu picturalizează o epocă istorică. „ Ţara " sau „ moşia " despre care vorbeşte (la fel ca Varlaam, Antim Ivireanul sau Dimitrie Cantemir) reprezintă împărăţia Cerurilor. Pentru aceasta a făcut Dumnezeu cu drepţii „ uric ", adică testament sau legământ. „Sabia", „ teaca" şi „arcele", de asemenea, nu indică neapărat Evul Mediu sau secolul al XVII-lea al lui Dosoftei. Şi cu toate acestea, limbajul în sine, în mod inevitabil, aplică realităţii ilustrate de Dosoftei o patină arhaizantă, deşi evenimentele sau realităţile pe care le invocă sunt de natură spirituală, au conotaţii morale sau duhovniceşti, atemporale iar nu istorice. Doar că, mai târziu, nostalgia romantică doritoare de a recupera istoria naţională va reproduce (într-o manieră firească, de altfel) şi substanţa morală şi spirituală odată cu evocarea istorică. Si nu în mod inconştient sau involuntar. . . Psalmul lui Dosoftei pare a îmbrăca armura secolului său, deşi se referă la legi eterne. Această simbioză va face însă, pentru romantici cel puţin, ca Evul Mediul să devină dricul (centrul) istoriei, un arhetip temporal-istoric: arhecronul 55 prin excelentă. De asemenea, până târziu în literatura română se va tinde spre arhaizarea limbajului şi spre recuperarea lexicului şi a semanticii vechi, atunci când se va dori construirea unei punţi spre tradiţie. Ca orice fenomen uman, limbajul cunoaşte istorie şi evoluţie. Cu Dosoftei, observăm pentru prima dată în literatura noastră cum ceea ce nu poate fi limitat în formule temporale (legi eterne) se clasicizează sub forma unui limbaj care devine 55 Şi prin arhecron înţeleg un tipar temporal esenţial pentru întreaga istorie. 60 istorie, care fixează timpul devenind un moment fundamental al scrisului în limba română. De această bornă literară nu aveau cum să treacă generaţiile următoare fără să o observe. In psalmul 37, suferinţa lăuntrică, pentru păcate, este descrisă ca o suferinţă organică, cu simptome specifice unor afecţiuni fizice (vom regăsi acest tip de expunere, a unei simptomatologii spirituale, şi în psalmul 41, numai că acolo motivele şi implict natura suferinţei sunt altele): Oasele mă mustră, ciolane n-au pace, De grele păcate n-am încotro face. Am fărălegi multe, de mă covârşeşte, Sufletul de sarcini abia să clăteşte. De rane sunt putred, firea nu mă sâmte, De nesocotinţă mi-am pierdut din minte. M-am zgârcit [zbârcit] cu totul ticăcind în chinuri, Imblând toată zua cu mâhnite gânduri. Şoldurile mele sunt batgiocurite, Bietele ciolane sunt toate rănite. Răutatea toată asupră-mi să strânge, De suspini, de hlipăt inema să stânge. /.../ Mi-i saca vârtutea, inema-i mâhnită, Ochii n-au lumină, vederea-i lipsită. (Ps. 37, 7-18,21-22) Deşi aminteşte de faptul că „Nu este pre trupu-mi leac de sănătate" (Ps. 37, 5), nu are în vedere, aşa cum spuneam, sănătatea fizică în primul rând. Suferinţa somatică este provocată de o boală spirituală, care deformează trupul, îl micşorează, îl gârboveşte {„m-am zgârcit cu totul"). 61 Plaga sufletească naşte dureri a căror intensitate o concurează pe cea a rănilor adevărate: „de rane sunt putred" . însă consecinţele se resimt şi în plan psihic: „mi-am pierdut din minte ". Minunată soluţie poetică a găsit Dosoftei şi în expresia „firea nu mă sâmte", pentru a spune că: nu mă mai simt în firea mea. Lăuntricitatea suferinţei este indicată prin invocarea anatomiei interne, asupra căreia se exercită cea mai mare parte a acestei presiuni provocate de zbuciumul pocăinţei: „Oasele mă mustră, ciolane n-au pace /.../ Bietele ciolane sunt toate rănite /.../ de hlipăt inema să stânge /.../ Ochii n-au lumină "... Poate părea unora, mai sceptici, o lamentaţie simplă şi relativ banală, o enumerare pedestră a unor simptome somatice şi cam tautologică. Dar, pe lângă faptul că aceste menţionări ale unor afecţiuni concrete sunt foarte explicite şi au indubitabil ecou în conştiinţa oricărui creştin, chiar si a unuia mai puţin instruit si 3 5 5?5 ±5 5 cu mai puţină experienţă duhovnicească, dar care poate astfel să înţeleagă care sunt consecinţele păcatelor, recursul la expunerea acestei simptomatologii nu este de ordin folcloric 56 '. Urmând psalmistului, Dosoftei nu ilustrează în mod aleatoriu o durere spirituală prin câteva exemple de afecţiuni fizice, care să i se fi părut mai atroce şi în felul acesta în stare să traducă tensiunea interioară într-un limbaj sensibil şi pe înţelesul tuturor. Referinţa la oase/ ciolane nu este nici tautologică, nici macabră. In cazul acesta nu cred că este potrivită vreo comparaţie cu macabrul baroc şi nici că se poate vorbi de o anticipare a poeziei preromantice sau romantice. Oasele (şi forma mai populară, alternativă: ciolane) sunt amintite pentru un alt motiv: ele formează scheletul uman, în sensul propriu al cuvântului: ceea ce susţine omul. Ideea pe care o indică psalmul este că morbul păcatului atacă/ şubrezeşte edificiul interior al omului. Că îi erodează elementul de bază, care îl ţine vertical. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi. Incursiune în poezia şi poetica dosofteiană, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2007, p. 19: „Dacă există cu adevărat un poet român indiferent la modelul folcloric, acesta e tocmai Dosoftei". 62 Aluzia la şolduri se poate înţelege în acelaşi sens: e vorba de o parte mediană a trupului, cu rol esenţial în echilibrul flintei umane. Toate aceste elemente nu sunt indicate, prin urmare, aleatoriu, ci privind foarte atent la poziţia şi rolul lor în structura somatică umană. Poziţia lor cheie în această structură le-a făcut să fie compatibile cu indicarea unor dureri morale şi spirituale şi, implicit, eligibile în elaborarea unei comparaţii cu acestea din urmă. In acelaşi timp, ecoul în oase al durerilor provocate de păcate arată profunzimea leziunilor pe care le aduc în fiinţa umană dar şi a suferinţei corespunzătoare şi consecutive. Tabloul integral al acestor suferinţe este dramatic, este acela al unui colaps individual: „M-am zgârcit [zbârcit] cu totul ticăcind în chinuri ". Sub povara acestei infernale greutăţi („sarcini" de „fârălegi multe"), omul pare că se diminuează, că nu mai este o fiinţă întreagă. Şi cu adevărat nu mai este, căci şi raţiunea sa devine „ nesocotinţă ". Pare o epavă în derivă.. . Inima şi mintea sunt mâhnite („mâhnite gânduri", „inema-i mâhnită"): precizare esenţială, pentru că cele două sunt sediul raţiunii şi respectiv al afectelor/ sentimentelor, şi ambele sunt în aceeaşi măsură afectate de păcat şi deopotrivă capabile de pocăinţă. Călinescu, care îl numea pe Dosoftei poet al „mâhnirilor abstracte" , avea pe de o parte dreptate, în sensul că aceste mâhniri nu sunt de natură materială, nu au o etiologie precizabilă medical. Pe de altă parte însă, aceleaşi mâhniri abstracte îmbracă, după cum se vede, forme de manifestare cât se poate de concrete sau care sunt comparabile, ca intensitate şi forţă distructivă, cu manifestările unor suferinţe palpabile. Unele versuri dosofteiene sună indubitabil foarte modern: Inema mea este în mine herbinte, Şi-m[i] este ştiinţa arsă de cuvinte. (Ps. 38, 9-10) G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Ed. Vlad «feVlad, Craiova, 1993, p. 49. 63 Dosoftei dovedeşte, nu de puţine ori, o capacitate de anticipare surprinzătoare. Şi adeseori ea se datorează naturaleţii expresive, pe care Dosoftei o conjugă virtuozităţii poetice. Am făcut şi altă dată referire la psalmul 38, evocator al vanităţii umane . Reamintim versurile: y Zalele cu număr mi-s la Tine-n palmă, Nainte-Ţ[i] mi-i statul nice de o samă. Omul, cât de-a hirea, este o nemică. De vreme ce trece ca o umbră rară, Zădar să trudeşte de zî pănă-n sară, De ş-agoniseşte s-aibă şi pre mâine; Strânsura ce strânge nu şti cui rămâne. Prin ce-Ţ[i] greşi omul, l-ai dat în mustrare, N-ai lăsat să-1 treacă fără de certare. I-ai stâns bietul suflet de de-abia să-ngână, Cât nu-i mai de-a hirea de opainjină. Asa-i desert omul ca o haină slabă, Stricată de molii si fără de treabă. /.../ Ca şi toţi părinţii mei am fost nemernic [străin] într-această lume, toată viaţa jelnic. (Ps. 38, 15-22,35-40,45-46) Ultimele două versuri - cum spuneam şi altă dată - credem că suportă comparaţia cu o strofa dintr-un poem 58 A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/201 1/05/1 6/ce-este-omul/. 64 eminescian: „ Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi,/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi? " (Ce suflet trist). Faptul că omul e umbră şi vis este precizat de foarte multe ori în Vechiul Testament şi apoi într-o tradiţie patristică respectabilă şi îndelungată, refrene care au fost reluate şi purtate mai departe în literatura medievală, renascentistă, barocă, romantică. . . De aceea, metafora pe care o construieşte Dosoftei ne apare cu atât mai remarcabilă: omul trece prin viaţă „ca o umbră rară ". Nu ştiu ce necesităţi prozodice se pot aduce în discuţie pentru a justifica această realizare poetico-metaforică, dar rezultatul este senzaţional pentru poezia noastră de atunci şi pentru tradiţia poetică românească pe care se putea baza Dosoftei şi care era sublim de absentă (deşi putem lua în considerare si reuşitele stilistice din traducerile coresiene anterioare, unele chiar cu parfum de poezie modernă, dar care sunt trebuie izolate dintr-un context prea puţin inteligibil pentru cititorul de azi). Metafora omului ,,ca o umbră rară" demonstrează o capacitate de concentrare poetică şi metafizică care denotă profunzime filosofică şi spirituală, dar şi simţ lingvistic şi intuiţie poetică respectabile. Şi cealaltă precizare, că omul „ este o nemică ", e foarte importantă, pentru că ambele pot fi puse în legătură cu exprimări plastice sau alegorice asemănătoare (coincidente ideatic) din opera lui Eminescu. Nimicnicia umană, fragilitatea şi fulguranta existenţei sunt trăsături pe care Sfânta Scriptură le-a subliniat cu prisosinţă şi pe care de asemenea tradiţia noastră literară veche le-a reprodus de foarte multe ori, în maniera ei specifică. Nu putem să îl acuzăm pe Dosoftei de nihilism şi de ateism/ scepticism. Mai degrabă ar fi bine să conştientizăm cât de insistent a fost acest refren, al lui vanitas vanitatum, cu toate motivele sale subsecvente, în literatura europeană şi în cea românească, regăsindu-1 la Neagoe Basarab, cronicari, Cantemir, Budai-Deleanu, în literatura paşoptistă, la Eminescu şi după Eminescu, mai înainte de a căuta să-i fundamentăm pe scriitorii români mfilosofia sceptică sau nihilistă din Apus. Despre comparaţia omului „deşert" cu păianjenul sau cu pânza de păianjen am discutat cu altă ocazie. Este o metaforă a urzelii sau a ţesăturii care are legătură şi cu imaginea omului ca o „ haină slabă/ mâncată de molii ". 65 Expresivitatea dosofteiană poate fi surprinzătoare pentru că reuşeşte să retină esenţa tare a sentimentului si transformă 5 5 5 J 5 starea de spirit în imagine tulburătoare, aproape suprarealistă: Aşteptând pre Domnul vreme lungă, In grele răbdări mi-au dat de rugă. Din groapă m-au scos, facându-Ş[i] milă, Din tină de chin, de la grea sală. Şi scoţându-mă din pâcl-adâncă, Grijă să nu duc, m-au pus pre stâncă. Şi mi-au dat picioarelor vârtute, Să nu bag de samă-n vivor iute. (Ps. 39, 1-8). Prin „grele răbdări" se poate evita afundarea în „tină de chin ", în „pâcl-adâncă " şi în „ vivor [vifor] iute ". Că răbdarea este grea e un fapt binecunoscut, însă pluralul „grele răbdări" este surprinzător, pentru că el indică nu doar ideea de a avea răbdare, ci aceea de a avea de fiecare dată răbdare, când suferinţele se succed în avalanşă, se 7 5 5 ™ multiplică şi sporesc în intensitate. De aceea, psalmistul român recomandă să ai răbdări în încercări, care presupun experienţe şi naturi diferite, după cum si natura suferinţei nu este întotdeauna aceeaşi. 5 5 5 Fiecare chip de suferinţă te învaţă un tip de răbdare, un mod de a îndura o anumită durere sau greutate a existenţei. Ele însă se multiplică şi se diversifică, pe măsură ce omul învaţă răbdarea, aşa încât această experienţă a răbdării nu are sfârşit. Nu te poţi acomoda odată pentru totdeauna cu durerea, pentru că e polimorfa, are feţe totdeauna noi chiar şi atunci când pare veche. De aceea şi imaginile ilustrative ale suferinţei sunt diferite, în conformitate cu manifestările ei proteice. „ Tină de chin " sugerează o anumită stare, o afundare în noroiul greu al durerilor, dificultatea înaintării, pe când „pâcl- adâncă" indică întunericul, starea de dezarmare si ™ 5 dezorientare, situaţia în care nu vezi nicăieri nicio scăpare, niciun licăr de speranţă. 66 Pe de altă parte, „vivor iute" are alte semnificaţii, ale confruntării cu asprimea suferinţei, ca a unui ger sau vifor care te doboară, pătrunzător până la oase şi paralizant. Sunt expresii alegorice - într-o tradiţie retoric-alegorică îndelungată - care uzează de imagini realiste, meteorologice sau sezoniere, pentru a surprinde temperamentul diferit al durerilor care însoţesc existenţa umană, dar mai ales pe omul credincios şi drept şi experienţa duhovnicească. De aceea, „grele răbdări mi-au dat de rugă ": adică i-au dat motiv de rugăciune neîncetată. Versurile „Şi-n rostul mieu mi-au pusu-mi nou cântec,/ în lauda Domnului să mânec" (Ps. 39, 9-10) ne amintesc indubitabil de Arghezi. Cântec nou este însă un topos psalmic. Lui Dumnezeu I se aduce cântare nouă atunci când El dăruieşte oamenilor înnoire duhovnicească. Atunci când El Isi 5 5 înnoieşte bunătatea si atenţia Sa fată de oameni. y 5 5 5 Această înnoire justifică deci versurile următoare: „ Văzându-mă, mulţi vor lua frică/ Şi lumea vor lăsa-ntr-o nemică,/ întinzându-s [i] mintea cătră Domnul" (Ps. 39, 11- 13). Se vorbeşte despre o căutare a lui Dumnezeu cu mintea: „Ferice va fi de-acela suflet/ Ce nu-i va lipsi Domnul din cuget" (Vs. 39, 15-16). Şi nu doar în acest psalm. Vom mai avea ocazia să sesizăm astfel de versuri în care Dumnezeu este slăvit de mintea curată: o exigenţă isihastă. Şi de altfel, psalmul se termină cu versul acesta: „Şi să Te văz, Doamne,-ntr-a Ta slavă " (Ps. 39, 78). Dosoftei concepe versuri care pot fi numite pe drept cuvânt... lirice: De demult Ţ[i]-ai dat, Doamne, cuvântul In lume să vii să-Ţi vez[i] pământul. /'.../ Multe răutăţ[i] mă ocoliră Cu fărădelegi ce mă. pripiră [arseră]. Să prăvesc nu poci cu de-adevărul, Că mai multe sunt şi decât părul. 67 Dragii cine sunt inemii mele, Mă lăsară în primejdii grele. (Ps. 39, 29-30, 55-60) Cum spuneam, stilistica e modernă şi cuceritoare la Dosoftei datorită sincerităţii, a cuvintelor din inimă. Dumnezeu e chemat să-Şi vadă pământul pentru că e lumea Lui, creaţia Lui. Asa cum o mamă ar fi chemată să-si vadă copilul, aşa este Dumnezeu invocat. Nu pentru că El nu ar şti ce face lumea pe care a creat-o, ci pentru a o convinge de apropierea Lui şi de prezenţa Lui întotdeauna priveghetoare. Chemarea vino să-Ţi vezi pământul denotă intimitate cu Dumnezeu, o vorbire caldă/ afectuoasă şi familiară cu Creatorul lumii, cu Cel ce, în alţi psalmi - după cum am văzut - cutremură pământul şi îngrozeşte făptura. Pentru că Dumnezeu nu Se apropie cu pedepse pentru a- 1 nimici, ci în mod pedagogic. Şi dacă pedepsele nu sunt destulă mărturie a prezenţei Sale, blândeţea Sa, întruparea Sa profeţită de acest psalm („De demult Ţ[i]-ai dat, Doamne, cuvântul/ în lume să vii să-Ţi vezfij pământul") ar trebui să fie. Dacă psalmul 39 se termina cu versul „Şi să Te văz, Doamne, -ntr-a Ta slavă" (Ps. 39, 78), psalmul 41 descrie în amănunt trăirea celui care tânjeşte după vederea slavei lui Dumnezeu: In ce chip doreşte cerbul de fântână, Cându-1 strânge setea de-1 arde-n plămână, Sufletul mieu, Doamne, ase Te doreşte, Cu sete aprinsă, de mă veştezeşte. Mişelul mieu suflet de TinQ-nsetează, De Domnul puternic şi viu, să Te vază. Cândva de-aş ajunge să Te văz în faţă, Să-m[i] stâmpăr de sete în trai de dulceaţă. De-acesta mi-i jele cu inemă arsă Şi ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă, Când auz mustrare cu râs ce mă-ntreabă: ,,Unde-ţ[i] este Domnul să-ţ[i] fie la treabă?" 68 Unde-m[i] vine-aminte de svânta Ta faţă, Mi se varsă-n suflet răceală de gheaţă, De dor ce m-ajunge de svânta Ta casă Si de corturi tinse în funi de mătasă. /.../ Şi tu, mâhnit suflet, grijea te cuprinde, De ţi-i tristă firea şi faţa nu-ţ[i] râde, Că-ţ[i] aduci aminte de ţara cea dulce Unde-i Iordanul, ş-acolo te-ai duce, De-ai avea putere, şi unde-i Ermonul, La muntele cel mic, unde sede Domnul. Şi te glăseşti tare ca marea când rage, Mărgând cu năvală la smârc ce o trage. Valurile nalte şi spume de mare Imblă preste tine de n-au aşezare. (Ps. 41,1-16,25-34) Este prima poezie a dorului de Dumnezeu din literatura română. Şi este o poezie fantastică, pentru acea epocă, şi care ar sta cu fruntea sus şi într-o colecţie de poezie modernă. Imperativul acestor versuri îl constituie vederea lui Dumnezeu. Aceastea contituie setea cea mai aprigă a rugătorului, a isihastului, aceea de a ajunge la contemplaţie, la vederea slavei dumnezeieşti (teoptia). Despre această vedere vorbeşte şi Arghezi în psalmii lui, după cum am arătat cu altă ocazie, şi despre acelaşi dor şi tânjire spirituală după a-L vedea pe Dumnezeu . Şi încă o dată îi dau dreptate lui Mircea Scarlat în faptul de a-1 considera pe Arghezi poet religios, un poet care se află în imediata vecinătate a lui Dosoftei. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradiţională şi ideologia modernă. Mentalităţi, forme literare şi univers spiritual, voi. I. 3, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2011, p. 67-118. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/. 69 Dumnezeu e „ puternic şi viu". Nu e un. . .Dumnezeu teoretic, ci Unul care îşi face simţită prezenţa în mod pregnant, cu putere, dincolo de orice îndoială mai mult sau mai puţin filosofică. Acest Dumnezeu „puternic şi viu " Se revelează în slava Sa credinciosului ortodox, care prin asceză şi rugăciune îşi curăţeşte mintea de patimi. Arătam si undeva mai sus că Dosoftei a avut o cultură teologică remarcabilă şi că el construieşte parafraze psalmice în care introduce comentariul ortodox în poezie. Procedeu prin care el brevetează poezia religioasă românească. Şi prin aceasta i-a oferit un extraordinar model lui Arghezi şi poeziei moderne. Mâhnitul suflet omenesc se află mereu tensionat între două poluri ale durerii: cea materială, născută de grijile şi necazurile existenţei pământeşti, care ca „ Valurile nalte şi spume de mare/ îmbla preste tine de n-au aşezare", şi, respectiv, cea spirituală, care este dorul şi durerea de a nu-L vedea pe Dumnezeu, dorul de „ţara cea dulce /.../unde şede Domnul". Astfel, sufletul mâhnit al omului cu tristă fire (ne aduce aminte de expresia lui Eminescu: „ triste firi vizionare " (La moartea lui Neamţu)) şi căruia faţa nu-i râde, este întins ca o coardă sau ca un arc. Omul rănit de dorul de Dumnezeu, care este ca un cerb dorind fântâna/ izvoarele, resimte atât de puternic în fiinţa sa această jale duhovnicească, încât exprimarea împrumută din nou amănuntele unei simptomatologii concrete: îl „strânge setea de-l arde-n plămână" , „sete aprinsă, de mă veştezeşte", „jele cu inemă arsă ". Paradoxurile simptomatice {„setea de-l arde-n plămână", „Mi se varsă-n suflet răceală de gheaţă,/ De dor... ") sugerează tocmai natura paradoxală a acestui dor, care nu este lumesc, care transcende această lume dar care este resimţit cu tot sufletul, cât şi în trup cu mare intensitate. Vederea lui Dumnezeu nu este o iluzie. Nu este, aşa cum spunea Lovinescu referindu-se la Arghezi, o halucinaţie. De altfel, Mircea Eliade preciza: „Acei ce scriu asemenea lucruri, nu cunosc nici texte mistice, nici istorie religioasă, nici disciplina monastică. [...] Adevăraţii mistici n- 70 au fost victima halucinaţiilor. [...] Marii mistici au fost mari gânditori, mari poeţi, mari oameni de acţiune" 6 ®. Dosoftei ne lasă impresia, pe urmele psalmistului antic, a unei localizări a stării de beatitudine, cu anumite detalii ce par realiste: „svânta Ta casă", „corturi tinse în funi de mătasă", „ţara cea dulce/ Unde-i Iordanul /.../ şi unde-i ErmonulJ La muntele cel mic, unde şede Domnul" . Toate aceste detalii trebuie însă înţelese alegoric. Ele sunt metafore pentru împărăţia lui Dumnezeu, a cărei arvună o primeşte cel drept-credincios prin vederea slavei Sale încă din această viată. Sunt însă şi o profeţie a schimbării la faţă, pe Tabor, a Domnului. Intr-un alt psalm va spune: „Cu neguri este Tavorul, / Ermonul i-i nalt pogorul./ Abi-aşteaptă să Te vază,/ Depre dânşii să dai rază " (Ps. 88, 51-54) 61 . Cu alte cuvinte, este vorba de un dor nesfârşit, care nu se satisface niciodată şi care creşte la infinit şi în trepte. Şi despre corturile de mătasă am mai vorbit, de asemenea în relaţie cu poezia mătăsurilor/ ţesăturii/ urzelii a lui Arghezi. Sunt aici sugestii foarte subtile, semnificaţii creaţioniste, care indică delicateţea creaţiei, a urzirii universului de către Dumnezeu, si cu atât mai mult a Paradisului. Sufletul neliniştit e ca un uragan când strigă şi se roagă către Dumnezeu: „ te glăseşti tare ca marea când rage ". împotriva valurilor înalte ale lumii furioase, el opune urletul mării sufletului său. Lumina lui Dumnezeu înseamnă eliberare de tot stresul necazurilor, iar rugăciunea către Dumnezeu e bucuria vieţii: Pentru ce mă lepez[i] de petrec în jele, Cu fata mâhnită, cu vesminte rele, Când vine pizmaşul de mă tot îngână Preste toată vremea şi-mproaşcă cu tină? Ce să-Ţ[i] fie milă, să-m[i] trimiţ[i] lumină, A Ta dereptate să o văz senină. 60 Mircea Eliade, Misticismul, în rev. Cuvântul, anul III, nr. 911 din 30 oct. 1927, p. 1-2, articol reluat în: Mircea Eliade, Lucrurile de taină. Eseuri, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Emil Mânu, Ed. Eminescu, 1995, p. 66-67. 61 LXX, Ps. 88, 13: „Taborul şi Ermonul în numele Tău se vor bucura [Qapcop kcci Ep|icov ev tcŞ 6y6|j,aTL Eou âYaA./Uc«JOVTca]" '. 71 /.../ Unde Ţ[i]-ai întinsu-Ţ[i] cortul cel de slavă, Să Ţ-întru cu daruri fără de zăbavă, /.../ Ca-n tinere zale să-Ţ[i] cânt în lăute Cântece de slavă de pre strune multe. (Ps. 42, 5-10, 13-14, 17-18) Strunele multe ale slăvirii lui Dumnezeu sunt rugăciunile pe multe tonuri ale sufletului sau ale inimii cu multe coarde. Inima e un psaltirion 2 care înaltă acorduri către Dumnezeu, poezia şi cântarea ei fiind jertfă lăuntrică adusă Domnului. Rugăciunea e o mare artă, care implică mai multe arte, si care face din sufletul însuşi, din mintea si inima omului, instrumente prin care se exprimă sensibilitatea, frumuseţea spirituală, iubirea adâncă, inteligenţa şi subtilitatea sa. Omul, creaţia lui Dumnezeu, e chintesenţa întregii Sale creaţii, spirituale şi materiale. El este o conştiinţă cu rezonanţă adâncă, în care cad toate ecourile universului şi care poate să răspundă cu toată intensitatea şi cu tot rafinamentul cu care este înzestrat sufletul său spiritual. Dosoftei traduce psaltiră/ psaltirion cu lăută, pentru a fi pe înţelesul conaţionalilor săi. După cum am afirmat însă de multe ori, românizarea este moderată în versurile sale şi ea vizează inteligibilitatea textului sacru, nefiind o dovadă de naţionalism desuet. A se vedea un psaltirion după un manuscris de la Muntele Athos. Sursa imaginii: http://www.philiki.org/index.php?option=com_content&view=article&id=18&Itemid=l 72 După cum credinţa în Dumnezeu este lumina fiecărui om în parte, tot la fel ea este şi lumina popoarelor. Doamne, auzât-am din părinţ[i] poveste, Ce-ai lucrat cu dânşii de tot ni-i la veste. /. . ./ Şi svânta-Ţ[i] direaptă le făcea lumină, Cu svânta Ta fată lucoare senină. 5 Alt împărat n-âvea, Doamne, fără [afară de] Tine. . . /.../ Si ei, moşii noştri, nu să-ncredea-ntr-arce, Nice căuta s-aibă izbândă din lance, Ce ei avea tare spre Tine credinţă, Şi Tu, Doamne, sângur le dai mântuinţă. /.../ Pentru-aceea, Doamne, slava Ţî s-aude, Şi svântul Tău nume pre noi să răspunde. Dară acmu căce ne urneşti departe, Ne laş[i] la sminteală şi nu ne ţâi parte? Şi-n ostile noastre nu vii să-Ţ[i] tinz[i] cortul, Ce laş[i] pre pizamşii de ne iau cu totul, Cât le prisoseşte de nu ne mănâncă, Ne mână ca turma-n lăture adâncă. I . . .1 Pusu-ne-ai de suntem în vecini ocară, Limbilor de-aproape ce ni-s pregiur [de] ţară. /.../ Săvai că [deşi] ne este şi cărarea-nchisă, Către Tine, Doamne, ni-i inema tinsă. Şi săvai că suntem răului în soarte, De ne împresoară cu umbră de moarte, Nu ne-am lăsat, Doamne, de svântul Tău nume, Nice ne-am tins mâna cătr-âlt domn de lume. De-acestea de toate vei face căutare, Că inema noastră ştii fară-ntrebare. 73 Că noi, Doamne svinte, suntem z[i]ua toată Uciş[i] pentru tine şi cu viaţa moartă. (Ps. 43, 1-2, 13-15, 19-22, 27-34, 39-40, 51-60) „ Cu svânta Ta faţă " înseamnă cu privirea Ta îndreptată asupra lor, cu atenţia Ta spre ei, spre părinţii noştri, pe care i-ai ajutat. Bunăvoinţa lui Dumnezeu către popoare este pentru ele „ lumină " şi „ lucoare senină ". „Din părinţ[i] poveste": din relatările părinţilor, din mărturia lor, despre cele ce s-au petrecut cu ei. Ceea ce spune mai sus Dosoftei, despre „moşii noştri, [care] nu să-ncredea-ntr-arcej Nice căuta s-aibă izbândă din lance,/ Ce ei avea tare spre Tine credinţă" corespunde relatărilor din cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, despre războaiele câştigate de domnitorii români prin ajutor divin şi prin prezenţa Sfinţilor. La acestea va face referire si Ion Budai-Deleanu, în Ţiganiada: O, fericite veacuri trecute, Când să mai pogorea câteodată Pe pământ oamenilor să-ajute Sfinţii, ori ca pe cei răi să bată Sau pe credincioşi să mângăiască La scârba si nevoia lumească. Acum pare că ceriul de lume Ş-au uitat cu tot, nice mai bagă Samă de-oameni, lăsând să-i sugrume Nevoile-întru viaţa-întreagă. îngeri nice-în vis acu s-arată Să ne-înveţe vro taină ciudată [minunată]. Cu- adevărat! eu altă pricină N-aflu, far' că sau nice-o credinţă Noi avem acum sau pre putinţă Iar' a bătrânilor socotinţă y Răzăma purure-în lucruri sfinte, Ceriul având în inimă si minte. 74 (Cântul IV) 63 S-ar părea că Budai-Deleanu rosteşte cu alt glas, un secol şi ceva mai târziu, ceea ce spunea Dosoftei în psalmul 43. De altfel, contemporanul lui Dosoftei şi scriitorul în acelaşi timp cu el, Miron Costin, nota îndurerat în Letopiseţ că asistă la decăderea Moldovei şi la vremuri de degradare morală. Această stricare a moravurilor va fi deplânsă în literatura română multă vreme: Alexandrescu, Russo, Filimon, Eminescu, Macedonski. . . Poetizarea lui Dosoftei este evident însă că nu urmărea o simplă reproducere rimată a psalmilor clasici, ci şi actualizarea mesajului pentru un auditoriu creştin contemporan. In psalmul 44 ne întâmpină o neaşteptată artă poetică: Inema mea scoate cuvântul cel dulce Şi cătră-mpăratul lucrul îm[i] voi duce. Limba îm[i] voi face condei de scrisoare A scriitori grabnic ce nu-i pre supt soare. (Ps. 44, 1-4) Dacă inima este izvorul iubirii pentru Dumnezeu, din care iau naştere psalmii, instrumentul cu care se transmite această dragoste de Dumnezeu este o artă „ce nu-i pre supt soare ". Caracterul incomparabil se datorează însă nu rafinamentului artistic unic ci Celui care o inspiră şi Căruia I se adresează această poezie de dragoste, fiindcă Acesta este mai presus decât toţi oamenii de pe pământ: „ Cu cât eşti de ghizdav [minunat] să-Ţ[i] scriu, în frâmseţe,/ ' Că-ntreci pre toţi giunii, cei din tinereţe" (Ps. 44, 5-6). „Din buzele Tale este dulce graiul": arta e deopotrivă adevăr si frumuseţe dacă este dar de la Frumuseţea însăşi. 5 J t 5 5 Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor. Poemation eroi comico -satiric alcătuit în doaosprăzece cântece, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, repere istorico- literare de Andrei Rusu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 114-115. 75 Versurile acestui psalm aduc în prim-plan imaginea Celui Iubit, „rumân şi vesel în faţă", ale Cărui veşminte răpândesc „miros şi dulceaţă" (Ps. 44, 31-32), temă care va fi dezvoltată mai pe larg în Cântarea cântărilor. De asemenea, frumuseţea duhovnicească a fiicei împăratului („craiului hiîcă"), a Maicii Domnului, este descrisă aici în mod profetic: Crăiasa-Ţ[i] dvoreşte de-a direapta-n dvorbă, în veşmânt de aur, în scumpă podobă. /.../ Cu atâta slavă ce eşti înfrâmsată, 'N peteală de-aur, în haine-mbrăcată. Aurul dă raze, frâmbii 64 cuviinţă, Piatra, mărgăritul lucesc cu credinţă. Uita-ţ-vei părinţii, petrecând în slavă, Că ţ-vei vedea feţii fără de zăbavă. (Ps. 44, 35-36, 47-50, 57-58) Veşmintele sunt o alegorie. Podoabele sunt simboluri ale virtuţilor. Fetii Maicii Domnului sunt creştinii, cei ce sunt si y y y ™ 3 fiii ei. In psalmul 45 avem unul dintre multele pasaje, din Psaltirea în versuri, care înfăţişează un tablou al mării învolburate: Dumnezău ne este scut şi sprejineală, Agiutori în scârbe ce vin cu năvală. Pentru-aceea nu ne mai cuprinde frică, Nice avem grijă-n lume de nemică, [Chiar] De-am vedea pământul clătit de vânt iute, Si muntâi în mare den loc să-i strămute, 5 5 ™ Marea valuri nalte urlând să rădice Şi să le izbească de munţ[i], să-i despice. Cu poamele 65 apei, Domnul veseleşte 64 Ciucuri, canafuri. 65 Poamă = pornire năvalnică. 76 Svânta Sa cetate şi-ntreg o fereşte. Ş-au gătat într-însă casă de dă rază Domnul, şi dintr-însă nu Să depărtează. (Ps. 45, 1-12) Am identificat semnificative peisaje marine în didahiile lui Antim Ivireanul, în teza noastră doctorală, şi le-am dedicat un comentariu amplu 66 . Ne amintim, de asemenea, de observaţia lui G. Călinescu privind opera eminesciană (înainte ca Negoiţescu să vorbească despre o poezie neptunică): „Neptunismul este la Eminescu o atitudine fundamentală" 67 , adăugând şi că există „multă figuraţie simbolică" 68 în astfel de peisaje şi chiar „reprezentare hieroglifică" 69 . Călinescu nu a sesizat deloc o tradiţie literară y românească în această privinţă, însă credem că cercetări amănunţite ne pot conduce la concluzii pozitive în acest sens. In psalmii versificaţi ai lui Dosoftei există destule astfel de tablouri marine sau alte peisaje acvatice, deosebit de plastice şi cu funcţii simbolice semnificative. Le vom analiza pe fiecare în parte la momentul oportun. In versurile de mai sus avem două peisaje diferite: în primul, situaţia unei furtuni cataclismice, a unui uragan: „Marea valuri nalte urlând să rădice/ Şi să le izbească de munţfij, să-i despice". Nici marea, nici uraganul nu reprezintă situaţii reale, ci ilustrări simbolice ale dificultăţilor pe care un creştin nu le ia în seamă, pentru că Dumnezeu este „scut şi sprejineală" şi înfricoşarea unei vieţi trudnice sau a unei morţi cumplite nu trebuie să îl clatine din credinţa sa. Cu tot simbolismul, sesizăm (şi vom sesiza şi altădată) apetenţa lui Dosoftei pentru o exprimare cât mai plastică. S-a pus întrebarea şi în cazul lui Antim, ce mări a traversat în zbuciumata sa viaţă şi unde ar fi putut contempla A se vedea Gianina Picioruş, Antim Ivireanul: avangarda literară a paradisului. Viaţa şi opera, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2010. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/03/1 0/antim-ivireanul-avangarda-literara-a- paradisului-viata-si-opera-2010/. 67 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, voi. II, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993, p. 169. 68 Idem, p. 163. 69 Ibidem. 77 un astfel de spectacol care să-1 impresioneze. S-a pus din nou întrebarea, şi în cazul lui Eminescu, despre care acelaşi Călinescu preciza că era „poet al unei ţări atunci fără litoral" . Dar şi Cantemir a compus câteva poeme ieroglifice cu temă marină, iar Miron Costin remarca valurile înspumate ale mării si ale vieţii... 5 5 Nu cred că este o coerentă de ignorat si nu ştiu dacă t O 5 5 aceste pagini poetice au fost generate doar sub impresia unor întâmplări concrete. Cel de-al doilea peisaj cuprinde cetatea lui Dumnezeu aflată în apropierea unei ape. De data aceasta însă, apele îi scaldă ţărmurile si nu sunt viielioase si distructive. 5 5 <J 5 Cetatea aceasta din care Domnul „nu Să depărtează" este sufletul omului credincios. Peste el nu mai vin puhoaie, nu îl mai împresoară valurile, de care vorbea şi altădată Dosoftei: „ Valurile nalte şi spume de mare/ îmbla preste tine de n-au aşezare" (Ps. 41, 33- 34). In psalmii 46 şi 47 Dosoftei modifică forma metrică, apelând la măsura de 6 silabe: Limbile să salte Cu cântece nalte, Să strige-n tărie Glas de bucurie, Lăudând pre Domnul, Să cânte tot omul. Domnul este tare, Este-mpărat mare Preste tot pământul Si-sfil tâne cuvântul. 5 5 L J 5 Supusu-ne-au gloate Si limbile toate, De ni-s supt picioare Limbi de pre supt soare. Alesu-S-au Sie 5 5 5 Parte de moşie 70 Idem, p. 168. 78 Tara cea dorită, Carea-i giuruită Lui Iacov iubitul, Ce-I tâne cuvântul, Mila să-Ş[i] arate Cea de bunătate Spre noi, ticăloşii, Precum ne spun moşii. Pre vârvuri de munte S-aud glasuri multe De bucine mare, Cu naltă strigare, Că S-au suit Domnul Să-L vază tot omul. [etc] (Ps. 46, 1-30) Domnul este mare, Lăudat si tare, Mai cu de-adins este Lăudat cu veste De-a Lui bunătate, In svânta cetate Din măgura svântă, Ce stă fără smântă. Cetate frumoasă De piatră vârtoasă, Bine-ntemeiată, De Domnul gătată; în tara-i vestită y Câtu-i de tocmită. Muntele Sionul Ce Ş-au ales Domnul Despre miazănoapte Dă raze cât poate. Pre coaste de munte Cu uliţe multe, 79 Cetatea cea mare Craiului cel tare, Cu curţ[i] desfătate, Cu pânzele nalte. Strajea nu-i lipseşte, Domnul o-ntăreste. Auzât-am veche 'Ntr-auz de ureche Poveste trecută, S-acmu vedem multă, Că Dumnezeu toate Câte va, le poate. Cu lănci de departe Pre pizmaşii bate, Si cetatea svântă Stă fără de smântă, N-are greutate Nice de o parte, Că o-ntemeiază Domnul, să să-ncrează [în El], Şi-i tinde-mpotrivă Mână milostivă, [etc] (Ps. 47, 1-26,45-60) Această formulă metrică ne face să ne gândim la baladele populare, cu atât mai mult cu cât psalmii de mai sus au o aparentă structură narativă. Insă aceasta nu ne determină să luăm în considerare o influenţă a liricii populare asupra lui Dosoftei, atâta timp cât nu cunoaştem cu certitudine dacă astfel au stat lucrurile. Dimpotrivă, este posibil ca influenţa să se produs în sens invers. împăratul/ Craiul este Hristos Dumnezeu, iar cetatea este Ierusalimul/ Sionul, ca simbol al împărăţiei Cerurilor. 80 Descrierea Raiului din versurile de mai sus („ Pre coaste de munte/ Cu uliţe multe /.../ Cu curţfij desfătate,/ Cu pânzele [steagurile] nalte") are foarte multe în comun cu cea din Cazania lui Varlaam, pe care am citat-o de multe ori. Cât despre ţara vestită, ne rememorează imediat un colind {Steaua )... Descoperim din nou alegorii maritime: cei care se împotrivesc lui Dumnezeu sunt Ca vase pre mare Când le ia vânt tare, De le dă de stâncă Si le răzdrumică. (Ps. 47,41-44) O altă metaforă - „ Şi auzul să vă tindeţfi],/ Pildele să le deprindeţfij " (Ps. 48, 9-10) -, exprimă altfel un îndemn pe care îl va formula şi Antim Ivireanul într-o predică: „vă pohtesc ca să vă deschideţi urechile inimilor voastre" . Psalmul 48 dezvoltă tema vanităţii umane şi pe cea a morţii oarbe, care nu face nicio diferenţă între oameni: Şi cu ce schimb va da omul, Să să schimbe de la Domnul? Cu preţ de răscumpărare Sufletului, de pierzare? /.../ Că măiestrul încă moare, Ca tot omul de supt soare. Si nebunul cu buiacul Vor peri de pre tot veacul. Ş-averea de [la] dânş[ii] rămâne De o iau rude streine. 71 A se vedea: http://www. versuri. ro/versuri/edjgmm_colinde+colind+steaua.html. 72 Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 98. 73 Versurile sunt o parafrază a cuvintelor Domnului: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Mt. 16, 26). 81 Cât să vor scoate din casă, Numele li s-a uita-să. Li s-a uita si mormântul, Cât i-a-mpresura pământul, Ceia [celor] ce nu-ş[i] fac pre lume De bunătăţ[i] [virtuţi] s-aibă nume. Ce folos este de cinste Omului fără de minte, Ce-ş[i] dă firea omenească Pre fire dobitocească, De merge fără sâială Pre calea cea de sminteală? Nu cunoaşte că-1 va duce 5 Dezmierdăciunea cea dulce De va da ca oaia-n râpă, Şi moartea l-va sorbi-n pripă. (Ps. 48, 19-22,27-48) Retorica lui Dosoftei este vehementă. Dosoftei enunţă ceea ce predicile ortodoxe rostesc foarte des: Iar tu, oame mişele [sărmane], Să nu dai de gânduri rele, Când vez[i] pre păgân că creşte Si casa lui să lăţeşte. 3 3 5 Că deaca moare, el piere, Cu slava lui, cu avere. Cu dans nemică nu duce Dintr-averea lui cea dulce. /.../ Cine-i spune-n dereptate, De-acela fuge departe, Că-i deprins pe cale largă Cătră perire de-aleargă 82 Şi să tragă pre moşie La-ntunerec de vecie. (Ps. 48, 59-66,71-76) Dosoftei trece cu îndemânare de la un registru poetic la altul şi stăpâneşte atât palierul sublimului, cât şi pe cel al terifiantului. Dacă până acum am văzut mai des panorame celeste, imagini cosmice ale universului/ creaţiei, privirea psalmistului se orientează şi spre pământ, către frumuseţea terestră. Contextul psalmului 49, la care ne referim, este acela în care Dumnezeu îi aminteşte omului, prin glasul psalmistului profet, că lumea este creaţia Sa şi că nu doreşte jertfe de animale fără o viaţă curată, morală, a celui care aduce jertfa, fără iubire pentru Sine şi pentru semenii lui. A Sa este toată natura creată: Hiara codrilor cea multă Toată de Mine ascultă. Am si dobitoace multe, Şi de zimbri-am cirez[i] multe, Păsări încă am cu cârduri, De se ţân de hrană-n câmpuri. Am si ţarine destule, 5 3 ™ De-m[i] sunt slugile sătule. (Ps. 49, 45-52) Se scoate în evidenţă multitudinea, bogăţia faunei şi a vegetaţiei, fără prea multă detaliere în cazul de faţă. Detaliile le vom găsi în alţi psalmi - în Ps. 103, cu precădere, dar nu numai acolo. Insă şi această privire panoramatică nu este lipsită de semnificaţii şi de valoare plastică şi poetică. Peisajul de mai sus este unul vast şi aproape complet: el conţine codri şi câmpii („câmpuri"} şi ţarini (câmpuri cultivate), hiare [fiare/ animale sălbatice] şi dobitoace [domestice], cirezi de zimbri şi cârduri de păsări şi totodată 83 hrană pentru toate aceste vieţuitoare, cât şi pentru slugile lui Dumnezeu, pentru oamenii care fac voia Lui. Imaginea care se imprimă pe retina minţii este a belşugului creaţiei, a preaplinului existenţial, a vieţii care inundă şi adapă pământul. E o revărsare de viaţă în tot universul terestru, în mijlocul căruia omul nu trebuie să fie decât iubitor şi ascultător. Toate aceste făpturi aduse de Dumnezeu întru existenţă sunt multe, fapt subliniat (părut tautologic) de Dosoftei: „hiara codrilor cea multă", „dobitoace multe", „cirezfij multe", „ţarine destule ". încât „ este lumea /.../plină " (Ps. 49, 55-56). Ideea de multitudine, chiar dacă perfect conturată, este completată de imaginile cirezilor şi ale cârdurilor, conducând la impresia de suprasaturare de bunătate şi viaţă a pământului. Astfel încât toate aceste elemente devin metonimice, pentru că ele ilustrează un întreg care nu poate fi cuprins într-o enumerare, care depăşeşte putinţa de reprezentare completă a sa. Acelaşi procedeu, al metonimizării, îl va urma şi Eminescu. Dar nu numai pe acesta, dar şi pe cel al imprimării de trăsături aurorale/ caracteristici primordiale acestei naturi îmbelşugate şi virgine, a cărei mulţime şi frumuseţe nu sunt pauperizate şi afectate de morbul păcatului şi al neascultării. Poezia lui Eminescu este plină de codri şi păduri emblematice... Cirezile de zimbri şi cârdurile de păsări sunt impresionate şi reuşesc să imprime dimensiuni paradisiace naturii terestre. E posibil ca Eminescu să fi preluat cirezile/ turmele şi cârdurile de la Dosoftei (de codri nu mai vorbesc), pe care, cel mai adesea, le transferă pe seama peisajelor siderale sau infraumane: „cârduri lungi de blonde lune", „stelele în cârduri blonde" {Memento mori), „stelele-n urmă gonite, o turmă" {Diamantul Nordului), „fluturii, Don Juanii gradinelor, vin în cârduri la nuntă " {Archeus), etc. Semnificaţia este aceeaşi: a preaplinului existenţial la nivel terestru si cosmic. De altfel nu e prima dată când Dosoftei suprapune belşugul edenic peste un peisaj de natură (un peisaj moldovenizat/ românizat, cu trăsături recognoscibile): „ Vinul şi cu grâul, şi cu de tot viptul [rodul],/ Cu cirezi şi turme, copără pământul./ Dară miere dulce! Cine poate spune/ Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!/ Cine poate scrie toate 84 de-amănuntul,/ Că ştiută este ţara-n tot pământul!" {Stihuri la luminatul herb al Ţărâi Moldovei). Un tablou cu semnificaţii contrare aflăm ceva mai 5 departe, în psalmul 52, în care descoperim o natură infernală, în locul celei paradisiace, un iad care este pedeapsa dumnezeiască pentru păcătoşii care nu renunţă la fărădelegi: Când să vor vedea-să petrecând cu pace, Le va veni veste precum nu le place. Fugindu-ş[i] de umbră, să hălăduiască, Ii va-mproşca Domnul ca să-i răsâpească. Cu multă urgie oasele le-a frânge, Vor fi de ocară şi nu s-or mai strânge, Că vor cădea-n câmpuri goale şi mâncate De muşini, de pasări, de gadini spurcate. (Ps. 52, 19-26) Imaginile sunt macabre, înspăimântătoare. Ne amintim că Dosoftei a construit si altădată astfel de perspective terifiante: „ Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,/ Să strângă troiene de vânturi suflate" (Ps. 17, 119- 120), etc. Dar şi undeva mai departe va proiecta în faţa ochilor noştri astfel de tablouri horror. Ca la Aendor pologi să zacă, Muştile muşini într-înş[ii] să facă. Le fa boierii ca [pe] Oriv şi Ziv, Zevei şi Sâlman, să zacă toţfij stârv. (Ps. 82,35-38) Imaginile ne amintesc de Radu Gyr, cel din Balada din Bucegi sau din Balada fratelui care-a murit de ciumă: 85 Şi pe câmp, prin snopi, zumzet de tăune: leşuri fără gropi coc putreziciune. Stârvuri îi aţin, 5 ™ căile, oriunde, lăcrimând venin din găoci afunde, etc. Aşa încât există două tipuri de peisaj dosofteian: cel paradisiac şi cel infernal. Şi în psalmul 50 sunt destule versuri reuşite: Fie-Ţ[i] milă, Doamne, de mă iartă, Cu milostivirea cea bogată, Şi pentru a Ta ieftinătate Să mă curătesti de răutate. 5 5 Şi mai cu de-adins de rău mă spală Şi mă limpezeşte de greşeală. Că eu îm[i] ştiu a mea farălege Şi răul mieu nainte-mi ce merge. Ţie Ţ[i]-am greşitu-Ţ[i], Doamne Svinte, De-am făcut răutăţ[i] denainte. Cuvintele Tale Te-ndireaptă La Giudeţ să-nvinci , când vei da plată. Iacă-s zămislit în strâmbătate, Aplecat de maică-mea-n păcate. Ce Tu, Doamne, iubeşti dereptatea, De-Ţ[i] arăţ[i] pre mine bunătatea. Şi cu taine ce nu să pot spune Mi-ai atătat a Ta-nţălepciune. Cu izopul Tu mă ocropeşte [mă stropeşte] Si mă scaldă de mă curăteste, 5 5 5™ Să hiu spălat şi alb ca omeţii, 74 Formă verbală mai apropiată de etimon: vinco, vincere, viei, victus — a învinge. 75 Isop — ulei aromat extras din frunzele unui arbust exotic. 86 Să mă bucur şi eu cu direpţii De veşti bune şi preacuvioase, ne. Si să-mi bucuri mişelele oase. Doamne, nu-Ţ[i] întoarce svânta faţă De greşele ce-am făcut, cu greaţă , Şi de câte-am lucrat fără lege, Cu milostivirea Ta le şterge. Inemă curată Tu-m[i] zideşte Şi duh dirept în zgău îm[i] noieşte. Nu mă urni din svânta Ta fată, Si Duhul Tău cel Svânt ce mă-nvată Să nu-L depărtez[i] de cătră mine, Ce să-mi dai bucurie cu bine, Cu svânta Ta, Doamne, mântuinţă. Şi să-m[i] dai şi duh de biruinţă, [etc] (Ps. 50, 1-36) Ultimul vers citat supra, care e format dintr-o singură propoziţie, reprezintă un model de vers ieşit din tipare. Şi acest model poematic va fi folosit şi de Arghezi. ,, Milostivirea cea bogată": epitetul pentru substantivul la singular este ales bine de Dosoftei, oferind imaginea unui tezaur de milă sau a unei vistierii a milostivirilor lui Dumnezeu. Ieftinătatea lui Dumnezeu înseamnă uşurinţa cu care iartă, puţina certare cu care plăteşte păcatele oamenilor, dacă ei se pocăiesc. Dumnezeu are milostivire bogată dar şi ieftinătate a iertării... iar Dosoftei a subliniat în mod intenţionat această trăsătură. 76 „Un alt calificativ, mişel, în sensul latin de „mizer" (misellus), va reactiva peste timp, în special la autorul Zodiei Cancerului. De notat la Dosoftei şi dubletul meser. Dumnezeu vede pre cel meser şi pre tot lipsitul", cf. Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2007, p. 171. 77 Idem, p. 167: „starea de nelinişte, de tristeţe prelungită, se traduce prin greaţă, din latinescul grevitas, sugerând dificultatea de a exista, dar şi dezgust, apăsare, silă, amărăciune difuză". 87 In Psaltirea coresiană de la 1577 este: „Miluiaşte-mă, Doamne, după mare mila Ta şi după multe eftenşugurile Tale" 7 *. O frumoasă metaforă - chiar o metaforă revelatorie, în termenii lui Blaga - este: „mă limpezeşte de greşeală". De data aceasta limpezirea de greşeli/ păcate este o expresie care îi aparţine întru totul lui Dosoftei, orice altă traducere utilizând verbul a curăti. y Sufletul spălat de păcate este nu numai curat ci şi limpede. Aici Dosoftei a fost magistral, pentru că a sugerat o comparaţie cu apa limpede a sufletului care s-a pocăit. Omul limpezit de greşeli înseamnă mai mult decât spălat (verb repetat de câteva ori în acest psalm: „ Şi mai cu de-adins de rău mă spală /.../ Mă scaldă de mă curăţeşte,/ Să hiu spălat"). Limpezirea lui înseamnă că este cu totul curăţit de orice urmă de pată a păcatului. înseamnă a nu mai recunoaşte nicio urmă de murdărie în sufletul său. Că este cu totul înnoit de iertarea şi milostivirea lui Dumnezeu. Aceasta este spălarea şi limpezirea sufletului „cu milostivirea cea bogată" a lui Dumnezeu şi cu iertarea Sa care vine repede, dacă şi căinţa este rapidă. Iertarea Lui e ca un râu repede de munte, care „ limpezeşte de greşeală ". In urma lui rămâne un suflet limpeziţi limpede, care este cum trebuie să fie sufletul uman: curat, translucid, prin care să răzbată razele luminii dumnezeieşti, care să se reflecte în el şi să-i anime reflecţia, nu opac şi plin de noroi. De aceea adaugă puţin mai jos: „să hiu spălat şi alb ca ometii ". y Comparaţia cu zăpada (de data aceasta) este specifică originalului şi apare în toate traducerile. Din raţiuni prozodice, Dosoftei a optat pentru forma „omeţii" (şi nu este un hapax în psalmii versificaţi), care e însă fericită: un plural pentru omăt care nu există decât în această formă poetică. Coresi, Psaltirea slavo-romănă (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976, p. 221. Aceeaşi exprimare şi în Coresi, Carte cu învăţătură [Cazania a Ii-a] (1581), op. cit., p. 157: „Nu spre dereptatea noastră nădăjduimu, ce spre mila Ta şi eftenşugului Tău" (o parafrazare, de altfel, a psalmului 50, într-o rugăciune inserată într-o predică şi care conţine multe astfel de parafraze psalmice). 88 Cred că Budai-Deleanu a fost foarte mult inspirat de această licenţă a lui Dosoftei de a crea forme libere ale cuvintelor, pentru că şi el, în epopeea sa, a apelat de multe ori la această tehnică, modificând forma recepta a cuvântului şi creând termeni poetici aproape totdeauna expresivi. Ea dovedeşte elasticitatea vocabularului şi a gramaticii în utilizarea lor literară, desfiinţând ideea de rigiditate şi stricteţe si dovedind că în utilizarea literară, dezinvoltă si creativă, nu are ce căuta aprecierea rigurozităţii lingvistice sau gramaticale. Expresia plastică determină... plasticizarea cuvintelor, care capătă forma unor realităţi libere şi organice, fizice dar mai ales spirituale. Revenind la psalmul nostru, imaginea omătului e complementară celei a limpezimii. Chiar şi sonoritatea omătului conţine mai multe sugestii ale reflecţiei decât ar putea realiza funcţia conotativă a zăpezii. Dar albul pur al omătului/ zăpezii şi limpezirea de orice impurităţi sunt caracteristicile sufletului uman, aşa cum este el creat de Dumnezeu (comparaţiile nefiind niciodată ideale, ci doar relative, atunci când privesc realităţi spirituale, care sunt mai presus de putinţa de a fi exprimate în cuvinte). Insistenţa acestui psalm asupra portretului spiritului uman a fost corect intuită şi tradusă poetic de Dosoftei. înrudirea sufletului cu Dumnezeu se vede din aceea că, aşa cum explică Antim Ivireanul, şi schimbarea la faţă a Domnului pe Tabor implică o strălucire comparată cu soarele şi cu zăpada: „obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. Iar asămânarea aceasta o obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada (s. n.)" 79 . De aceea, şi psalmul 50 spune: „mă vei spăla şi mai presus decât zăpada mă voi albi [irA.uveig |j,e Km virep x^oua A,ei)Kav9r|ooiJ,ca/ lavabis me et super nivem dealbabor]", LXX/ VUL, Ps. 50, 9. Aşa încât sufletul limpezit de păcate, ,, spălat şi alb ca omeţii", arată faptul că iertarea lui Dumnezeu înseamnă 79 Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 10. 89 restaurea omului în asemănarea lui primordială cu Dumnezeu, Creatorul lui. Jertfa plăcută lui Dumnezeu este ,, sufletul înfrânt", „ inema zdrobită şi frântă " (Ps. 50, 52-53). De la omul cu astfel de inimă şi suflet primeşte Dumnezeu şi celelalte jertfe. Şi aici Dosoftei adaugă, pe lângă „viţei pe oltari [altare]", care provine din original şi era jertfa specifică Vechiului Testament, şi alte „jărtve direpte": „colaci şi prinoase /.../ Vin şi pâine, untfdelemnj şi cu grâu dulce [colivă] " (Ps. 50, 61-63). Insă pentru Dosoftei aceste adăugiri nu formau o traducere infidelă. Pentru că, în primul rând, nu era o traducere propriu-zisă, ci o adaptare a psalmilor, nu numai pentru a deveni proprii poeziei cu ritm şi rimă, ci şi conştiinţei creştin- ortodoxe. y Prelucrarea în sensul poetizării i-a oferit mitropolitului Moldovei posibilitatea cât şi soluţia pentru o traducere în sensul receptării lor în spiritul gândirii ortodoxe, prin intermediul căruia, de fapt, psalmii sunt înţeleşi şi apreciaţi în Biserica Ortodoxă. Psalmului 51 îi adaugă un motto care nu există în original şi pe care îl concepe el însuşi: „Direptul să va cruţa ca un măslin,/ Iar strâmbul să va tăia ca un spin ". Insă face aceasta pornind de la conţinutul psalmului, căruia mottoul îi rezumă semnificaţia. Psalmul este construit tocmai pe această antiteză, între păcătosul care este ca un pom uscat şi dreptul ca un pom roditor. Ce te lauz[i], cela ce eşti tare , Cu mânia ce sloboz[i] din nare 81 , De faci toată zua răutate Si-« limba ta scorneşti strâmbătate? Ca dintr-un brici ascuţâtpre cute, Faci vicleşug şi-nşelăciuni multe. Toată strâmbătatea ţ[i]-este dragă, Şi de cuvânt dirept tu prinz[i] tagă [tăgăduire]. Păcătosul care se crede tare în lume. 81 Care sufli pe nări ca un taur sau ca un animal sălbatic = imagine metaforică a mâniei şi a sălbăticiei firii . 90 Iubeşti a-mpresura cu cuvântul Şi cu limba să-nşeli tot pământul. Ce [ci] Dumnezău te-a strica cu totul Şi te-a rupe de unde ţi-i locul. Că te-a săpa de la rădăcină, De nu ţî s-a măi şti de trupină. I . . .1 Iar eu îţ[i] dvoresc înainte, Ca un măslin rodit, Doamne Svinte. . . (Ps. 51,1-14,25-26) Limba ascuţită ca un brici, care taie, este o imagine proprie psalmului. Pentru că psalmul vorbeşte despre cel tare/ puternic, Dosoftei i-a adăugat atributul de a sufla „din nare"/ pe nări, întrucât şi în altă parte avem această comparaţie a celor păcătoşi şi ucigaşi ai aproapelui cu nişte fiare sălbatice: „ tauri mă-mpresoară/ Cu căscate guri, să mă omoară/ Ca leii ce apucă şi zbiară " (Ps. 21, 43-45). Comparaţia Sfinţilor cu pomii din grădina Raiului se face chiar din Ps. 1: ,, Ferice de omul ce n-a merge/ în sfatul celor fără de lege /.../ Ce voia lui va fi tot cu Domnul /.../Şi va fi ca pomul lângă apă [apa vieţii, Hristos],/ Carele de roadă nu să scapă./ Şi frunza sa încă nu-ş-va pierde,/ Ce pre toată vremea va sta verde ". Cantemir recapitulează: „Lumea dară ca o grădină, într- însa oamenii ca nişte flori, precum mărturiseşte [Prorocul]: „Izrail va răzsări ca crinul" {Osie gv. 14, sh. 6), „Toată carnea [tot trupul] fân şi toată slava ei ca floarea câmpului" (Isaiia gv. 40, sh. 7, 8), sau: „Ca pomul iaste omul şi ca roadă, adică ca poamele faptele lui; din pomul bun va ieşi roadă bună" [cf Mt. 7, 16-17]. Cătră aceasta urmeadză unde dzice pentru omul bun: „Şi va fi ca lemnul lângă izvoarăle apelor şi la vremea sa va da roadă sa şi frundza lui nu va cădea" (Psalm 1, sh. 3 şi Ierem. gv. 17, sh. 8)" 82 . Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 64. 91 In Noul Testament se continuă aceeaşi simbolistică: „Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc" {Biblia 1988, Mt. 3, 10; 7, 19). Hristos, pe drumul spre răstignire, spune femeilor ce plângeau: „dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?" (Le. 23, 31). Hristos este lemnul verde. De aceea Sfântul Augustin, în comentariul său la Psalmi, oferă o interpretare mesianică psalmului 1 . Cei care fac roade, prin urmare, sunt cei altoiţi pe Hristos, Pomul Vieţii, sau sunt acei pomi plantaţi lângă izvoarele apelor Vieţii. De aceea se face această comparaţie, şi în Ps. 51, a credinciosului cu pomul care rodeşte: „Iar eu /.../ca un măslin rodit ". In inimă se nasc gândurile: „In inemă-şfij zace cel fără de minte/.../ deşerte cuvinte" (Ps. 52, 1-2). Va spune şi Domnul: „din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule"(Mt. 15,19). Biblia de la 1688 vorbeşte despre „gândurile inimii" (Dan. 2, 30, Evr. 4, 12) şi „cugetul inimii" (Ps. 48, 3, Le. 9, 47, Fapt. 8, 22), de unde Cantemir va crea şi sintagma: „mintea inimii Neavând modele poetice în limba română, Dosoftei ştie să manipuleze în mod desăvârşit interogaţia şi repetiţia retorică: Arunce ce-ţ[i] pare când va veni Domnul Din ceri să ia sama ce lucrează omul, Când nu va fi nime să poată-nţălege, Când s-or înmulţî-să cei fără de lege, Când de cătră Domnul toţ[i] să vor abate, Când vor fi netrebnici, ne-având bunătate? Că nu-i pănă-ntr-unul nice să-nţăleagă Ceia ce fac rele cu inemă largă. . . (Ps. 52, 7-14) Sanctus Augustinus, Enarrationes in Psalmos, în PL 36, col. 67. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu şi I. Verdeş, studiu introductiv de Adriana Babeţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997, p. 303. 92 Şi pentru rele trebuie inemă largă.. .pentru că adâncurile inimii se pot lărgi în ambele sensuri, spre bine sau spre rău (cum mai spuneam şi altădată). împlinirea Legii şi a Profeţilor în Hristos e subliniată din nou de Dosoftei, prelucrând psalmul 52: Dă, Dumnezău Svinte, din Sion să vie In creştinătate a Ta-mpărăţie, Şi-Ţ[i] întoarce prada care Ţi-i robită, Să-ş[i] vie la urmă-n ţara cea dorită. Să vază Iiacov, să să veselească, Cu creştinătatea să Te proslăvească. (Ps. 52, 29-34) Dosoftei leagă profeţia tainică din finalul psalmului 52 de o profeţie a Domnului: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor" (Mt. 8, 11). „Prada " de care vorbeşte psalmul 52 este interpretată ca fiind cei legaţi în Iad până la învierea Domnului. In cântările ortodoxe, Hristos a prădat avuţia Iadului, pe cei legaţi/ robiţi de moarte si de Satana. In Prohodul din Vinerea Mare, se spune: „Iadul s-a- ngrozit, Dătătorule de viaţă, Doamne, când prădată şi-a văzut bogăţia lui şi-nviaţi pe morţii cei legaţi din veac" . Aceasta este „prada care Ţi-i robită ", la care se referă Dosoftei. In omilia pascală a Sfântului Ioan Gură de Aur se pomeneşte de asemenea despre această prădare: „Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad" . Iar „ ţara cea dorită " înseamnă, ca peste tot în psalmii versificaţi ai lui Dosoftei, împărăţia Cerurilor. Psalmul 53, alcătuit din catrene si din versuri de câte 6 silabe, e o altă reuşită poetică, în care întâlnim şi acele scurte versuri magistrale unde este menţionată „ruga din tăcere", 85 Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 656. 86 Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 25. 93 isihastă, deşi psalmul {original) nu vorbeşte despre tipologia rugăciunii. Să revenim însă la versificarea dosofteiană: Doamne, mă spăşeşte Cu svântul Tău nume, Fă-mi giudeţ pre lume Şi-ntreg mă fereşte. Cu a Ta putere, Grijă când am multă, Tu, Doamne, mi-ascultă Ruga din tăcere. Că să rădicară Asupra-mi păgânii Si cu toţi streinii, 5 3 ™ De mă-mpresurară. Şi nu-Ţ[i] au de frică, Când svântul Tău nume, Ce-i vestit în lume, L-iau într-o nemică. Că mie mi-i vântă [ajutor] Domnul, sufleteşte, De sunt şi trupeşte întreg, fără smântă. [etc] (Ps. 53, 1-20) In Vechiul Testament, modelul pentru această rugă din tăcere, lăuntrică, rugăciune a inimii, se află în rugăciunea Anei, mama profetului Samuil: „Rugăciunea Annei e o paradigmă a rugăciunii isihaste, a rugăciunii în lăuntrul inimii, care se înalţă către Dumnezeu fără glas, în tăcere abisală" 87 . Amintind de ruga din tăcere, se vede că Dosoftei interpretează începutul psalmului - „Doamne, întru numele Tău mântuieşte-mă" - în sensul rugăciunii isihaste: Doamne ~ J Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. I, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/03/01/teologia-dogmatica-ortodoxa-vol-l-23/. 94 Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Discutam şi altă dată despre aceeaşi rugăciune în tăcere, în liniştea inimii, fără cuvinte, menţionată şi de poeţii moderni, ca Tudor Arghezi („ Ruga mea efără cuvinte " (Psalm)) sau Ion Vinea („tăcerile cu rugăciunile" (Deprofondis)). Şi convingându-ne că Dosoftei nu fusese trecut cu vederea si că nu e vorba de vreo coincidentă, Ion Pillat chintesenţiază opera poetică a lui Dosoftei în versul următor: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea " (Bătrânii). Dosoftei creează, din substantivul cugetare (care e infinitivul lung al latinescului cogitare), varianta „cugetătură", e drept, din raţiuni prozodice, dar adăugând astfel mai multă gravitate cuvântului şi o anumită tensiune, dacă îl comparăm cu alte substantive derivate, care au aceeaşi terminaţie (precum uitătură, sperietură, etc): „sunt cu spaimă-n cugetătură" (Ps. 54, 4). In aceeaşi manieră şi cu acelaşi scop creează, puţin mai departe, şi o formă verbală mai lungă decât cea uzuală, spunând, în loc de mă-ntunecă: Groază, cutremur mă-ntunecază, Firea nu-m[i] poate să stea să vază. (Ps. 54, 13-14) Lungirea formei lexicale obişnuite lasă impresia formării unui ecou în conştiinţă, a depăşirii unui stadiu normal experienţial şi intrarea într-o zonă de turbulenţă afectivă, de frică patologică. însă nu reacţia este supradimensionată, ci motivele sunt de natură să provoace dezechilibru şi să devasteze chiar şi un psihic normal. Este frica sau groaza omului care nu se gândeşte să facă rău şi care se simte copleşit/ depăşit atunci când vede plasa de intrigi din jurul său. Ceva mai departe, într-un alt psalm, va crea substantivul întunecăciune („Să-şi ia plata şi să să smintească,/ Şi- ntunecăciunea să-i orbască ", Ps. 68, 77-78), o formă poetică ce agravează semnificaţia negativă a întunecării, pe de o parte, iar, pe de altă parte, asociată acustic cu alte forme substantivale sufixate cu -ăciune (spre exemplu amărăciune sau stricăciune), îi conferă şi altă intensitate a pej orarii. 95 Ipocriţii şi uneltitorii sunt portretizaţi cu abilitate plastică: Inema-ntr-înşii nu să potoale, Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ţ[i] par ca untul de unsuroase, Ele-s ca lancea de sâmceloase [tăioase]. (Ps. 54, 63-66) Comparaţiile în sine şi antiteza nu reprezintă o contribuţie originală a lui Dosoftei. Insă imaginea moliciunii cuvintelor, „ca untul de unsuroase", este din nou rezultatul unei intenţii auctoriale care mizează pe aliteraţie şi eufonie pentru a marca intensitatea crescândă a ideii. Deosebită este şi o altă imagine, cea a minţii întinse către Dumnezeu, pentru că ideea psalmului este aceea de a-ţi pune nădejdea în Dumnezeu când nu mai e nicio scăpare şi a arunca spre El grija care te apasă. Dosoftei a transpus-o astfel: Iară tu, oame, n-ii hi [nu vei fi] cu lipsă, De-i hi spre Domnul cu mintea tinsă. (Ps. 54, 67-68) Dimpotrivă, „pizmaşii vor da-n genune,/ UrniţfiJ de Domnul în putregiune" (Ps. 54, 71-72). Genunea din versul de mai sus înseamnă iad sau adâncul iadului. Are, prin urmare, altă semnificaţie decât în alţi psalmi, unde înseamnă mare sau abis de ape: „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune" (Ps. 103, 109-110); „în mări şi pre ape la toată genunea,/ De Ş[i]-au ivit Dumnezău minunea " (Ps. 134, 13-14). Dar şi mai târziu, la Eminescu, genunea va avea această dublă semnificaţie: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?" {Scrisoarea I); „diluviul de flăcări, lung întins ca o genune " {Memento mori). 96 Mai dificil de înţeles este ce înseamnă genunea în aceste versuri: ,,Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă" {Scrisoarea IV); „Hyperion, ce din genuni/ Răs ai c-o-ntreagă lume" {Luceafărul). Pentru că poate să însemne fie ocean/ noian de ape, fie hău/ iad. Pentru un răspuns cât mai aproape de adevăr, trebuie studiat contextul în amănunţime. . . 5 Psalmul 55 ilustrează din nou încleştarea luptei cu vrăjmaşii spirituali, cu zburătorii în văzduh, cei care „ Sunt cu mulţâi strâns [i] asupră-mi să mă dea de râpă/ Şi să bat de la nălţime să mă surpe-n pripă" (Ps. 55, 5-6). Versurile acestea ne lămuresc faptul că omul din versul al treilea - ca şi cu alte ocazii în Psaltire - ilustrează figurativ şi metonimic mulţimea inamicilor spirituali: Şi să nu laş[i] toată zua om ce mi-i cu scârbă Să mă lupte, să stropşască, să să puie-n gârbă. (Ps. 55, 3-4) Enumeratia cu rol de intensificare a senzaţiei de desfăşurare a conflictului denotă faptul că Dosoftei stăpâneşte si tehnica tabloului dinamic, marţial, în care maeştrii s-au arătat cronicarii moldoveni. Războiul acesta este nevăzut şi lăuntric, are alt caracter decât cel din cronici, pentru că, aşa cum spuneam, duşmanii „ să bat de la năltime " si nu sunt combatanţi obişnuiţi. Şi cu toate acestea nu este mai puţin dramatic, ci dimpotrivă: Mi să strâmbă toată zfijua şi stau de mă-ngână /.../Săpun leşnici [pânditori], întind laţuri şi stau de vinează" (Ps. 55. 11,13). Nădejdea de biruinţă este doar în „mila bogată " (Ps. 55, 22) a lui Dumnezeu, pentru care Ii aduce laudă: Că mi-ai scos mişelul suflet de moarte cu jele Şi mi-ai şters ochii de lacrămi, iertându-mi greşele. Şi de lunicuş mi-ai datu-mi să mărg fără greaţă, Slujindu-Ţ[i] precum să cade,-n lucoare de viaţă. (Ps. 55, 29-32) 97 Tensiunea confruntării spirituale este evidentă, ca şi cea - pe de altă parte - a concentrării la rugăciunea către Dumnezeu, Singurul care poate înclina balanţa în favoarea celui slab în fata unor asemenea inamici. De fapt, acesta este un element definitoriu al psalmilor, acela că ilustrează situaţii limită şi dau glas unor tensiuni psihice şi spirituale copleşitoare. Niciodată nu e vorba de sentimente firave sau îndoielnice, ori de situaţii relative, fără importanţă capitală pentru viaţa celui care imploră intervenţia dumnezeiască în existenta sa. 5 Mergând mai departe, în psalmul 56 autorul introduce o altă variaţie prozodică, combinând catrenul cu distihul (adică în strofe de câte 6 versuri), măsura de 12 silabe cu cea de 8 silabe: Hie-Ţ[i] milă, Doamne Svinte, hie-Ţ[i] milă, Că spre Tine mi-i nedejdea când am sală. Si mişelul mieu de suflet Tie caută, 5 5 5 " Să-1 acoperi cu aripa Ta cea lată, Până să va trece toiul Şi va-ndărăpta pohoiul. /.../ Ţ[i]-ai trimisu-Ţ[i], Doamne, mila ş-adevara, De mi-ai curăţat ponoslul şi ocara, Si mi-ai scos din lei mişelul mieu de suflet, Ce gârbiia, [leii] pregiur [de] mine cu rău cuget. Că de nu mi-ar părţi Domnul, Turburat mi-as dormi somnul. 5 Fiii lumii ş[i]-au ieşit din omenie, Le sunt dinţii lănci cu ostii de mânie y Slobozâte, şi li-i limba spată iute, Ascuţâtă-n doauă rosturi capre cute. Dinţii să li să jimbască Şi limba să să tâmpască. /.../ De nu mi-ar lua partea. ' Să li se ştirbească. 98 Că mi-i inema gătată să Te vază Pre tot ceas, Dumnezău Svinte, lăsând rază. Şi cu slava mea sunt gata să mă mânec: Scoală slava mea, te scoală de zî cântec în lăută. Demineată y Mă voi scula cătră viată. y (Ps. 56, 1-6, 13-24,31-36) Şi din acest punct de vedere, al variaţiei prozodice, Psaltirea în versuri este o adevărată carte de poezie, în care Dosoftei a pus fundamentul liricii româneşti. Coşbuc sau Şt. O. Iosif vor apela la un tipar prozodico- poetic apropiat de cel de mai sus. Poezia română de mai târziu, şi în special Arghezi, puteau afla în psalmii versificaţi un repertoriu destul de larg al blestemelor la adresa celor ce: „la inemă vă zace/ Strâmbătatea ce vă place" (Ps. 57, 5-6). Vom releva din nou aceste aspecte când vom ajunge la situaţii poetice similare din operele poeţilor moderni. Dosoftei este primul care împleteşte duritatea expresivă cu imaginea poetică: Streinatî-s din matrice Păcătoşii, si li-oi zace Că din zgău [pântece] să răzleţâră In minciuni de rătăciră. Ca vipera-nveninează Cu muşcătura, să piarză, Şi cuvânt cu dereptate Nu-1 vor nice de departe Să-1 auză, s-aibă trudă; [Sunt] ca şi aspida cea surdă De descântec, ce vinează Vânătoriul să o piarză. Ce le dă, Dumnezău Svinte, Certare, să taie minte. Şi-i ucide preste falcă, 99 Să le frângi dinţii, să tacă. Şi leilor le despică Fălcile cu care strică, Fă-i ca apa ce-i vărsată, Ce nu-i în samă băgată. Şi arcul să-ş[i] tragă moale, Să să slăbească din foaie, Să pieie ticăiţeşte [mizerabil], Ca ceara ce să topeşte, Şi ca cubelcii [melcii] să arză De soare, şi să nu-1 vază, Să nu poată să să tragă Preste spini, fără de vlagă. Ca păduceii [măceşii] să sece De pojar şi de vânt rece. Cu urgie să dea-n râpă, Să-i soarbă [prăpastia] de vii cu pripă. (Ps. 57, 9-40) Şi să nu-i laş[i] să-mble fără lege, Ce să-i întorci spre sară s-alerge Impregiur de târg, să flămânzască, Ca câinii cercând să să hrănească. Că ce ei latră si ce lucrează Le pare că nu-i nime să-i vază. Ce Tu, Doamne, de dânşii vei râde, Când în laţ cu păgânii s-or prinde. /.../ Căzură-n laţ pentru sămeţâia, Căce i-au cuprins blăstămăţâia. Le va ieşi vestea de perire Ce le va veni fără de ştire. Si Te vor cunoaşte că eşti Domnul 3 5 5 Pre tot locul şi preste tot omul, 100 Şi pre Iacov ai oblăduinţă [stăpânire], Că pământul tot Ţi-i cu credinţă. Şi pizmaşii cei fără de lege Să să-ntoarcă spre noapte, s-alerge Ca câinele si să flămânzască, Pregiur târgul tot să cehăiască [să latre], Cercând hrană şi scurmând prin tină, Să să culce si fără de cină. (Ps. 58, 18-23,41-54) Ultimele două strofe din psalmul 57 ne incită şi la alte anamneze moderne, facându-ne să ne gândim la poemul După melci, al lui Ion Barbu. Mircea Scarlat atrăgea atenţia asupra blestemelor din poezia lui Eminescu 90 . Fără îndoiala, vehemenţa apostrofării sub forma imprecaţiilor de acest fel va fi foarte mult pe placul poeziei moderniste. Iar Arghezi este cel mai reprezentativ în acest sens {Blesteme 91 ). Cu totul remarcabilă este imaginea vinurilor deplâns, la finalul unor formulări antinomice, în care este profilat un portret paradoxal al lui Dumnezeu, ca Cel ce mustră şi mângâie în acelaşi timp sau într-o succesiune neintuită de om, care nu poate nici să presimtă şi nici să recepteze această schimbare, mai rapidă şi mai presus de firescul lui uman: Doamne, lepădatu-ne-ai şi ne-ai surupat, Pre noi mâniatu-Te-ai si ne-ai si cruţat. 5 5 3 Pământul clătitu-1-ai si l-ai strămutat, l-ai strânsu-i frânturile si l-ai vindecat. 5 Că Te-ai arătatu-Te aspru şi aprins, De ne-ai adăpatu-ne cu vinuri deplâns. 90 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 101. 91 A se vedea: http://ro.wikisource.0rg/wiki/Tudor_Arghezi:_Blesteme. Sau: http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/tudor-arghezi-7zudsdu/blesteme- 7zuduou.html#. U WKDdj ccMis . 101 (Ps. 59, 1-6) Ca si în alte situaţii, semnalate mai sus, formele acestea verbale prelungite prin pronume adjuvante (lepădatu-ne-ai, mâniatu-Te-ai, clătitu-l-ai, i-ai strânsu-i, Te-ai arătatu-Te) pun accentul pe velocitatea imperceptibilă, la nivelul senzaţiei umane, a acestei dinamici, dar care, în acelaşi timp, are consecinţe imediate şi cât se poate de concrete şi de grele pentru cei de pe pământ. Din punct de vedere auditiv, formularea poetică este la fel de impresionantă, creând, prin cascada acestor forme verbal-pronominale, senzaţia unui vuiet, al unui fundal sonor care zguduie şi înspăimântă, însoţind mânia aprinsă a lui Dumnezeu. Vinurile plânsului, pe de altă parte, este una dintre cele mai frumoase metafore pe care le-a conceput Dosoftei - alături de cea a vieţii care trece ca o umbră rară, pe care am sesizat-o undeva mai sus. Pentru că. plânsul pocăinţei este tare ca vinul. Şi acest plâns nu este singular, ci se formează ca vinuri multiple ale plânsului, ale pocăinţei, cu densitate şi tărie variabilă, ieşind din zăgazurile inimii şi ale conştiinţei. Dumnezeu îl ajută pentru ca să nu fie nevoit să fugă pentru a scăpa „ de umbră de om ": Nime nu mă va-ntiri [goni] să fug la cetăţ[i] Cu şanţuri, cu tare străj[i], cu porţ[i] cu lăcăţ[i], Nice m-a-nşira să fug pană la Edom, De oaste-npăimat, să scap de umbră de om. (Ps. 59, 25-2) întreaga strofă e o construcţie în plan imagistic realizată de Dosoftei. Avem tabloul unei cetăţi întărite realizat numai prin enumeraţie {şanţuri, străji, porţi, lăcăţî), procedeu retoric ce susţine - deşi nouă ni se pare o pictură suprarealistă - imaginea inexpugnabilităţii şirului respectiv. Enumerarea elementelor de apărare fundamentale ale cetăţii are însă si alte semnificaţii. 102 In primul rând, ele atestă panica/ frica terorizantă a celui care caută refugiu. Cel urmărit verifică mental soliditatea unei fortăreţe şi proiectează în registru imaginar elementele sale strategice de siguranţă. Ele indică spectrul fricii şi al stresului pe care îl experimentează omul persecutat de inamici şi care se regenerează în amintire. Pe de altă parte însă, ca şi în didahiile lui Antim Ivireanul, aceste proiecţii au valoare alegorică. Din nou e foarte probabil ca Dosoftei să fi legat un verset psalmic de o învăţătură evanghelică: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; adevărat grăiesc vouă: nu veţi sfârşi cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului" (Mt. 10, 23, Biblia, ed. BOR 1988). Cetatea este interpretată ca fiind cetatea virtuţii. Când eşti împiedicat să faci o virtute, trebuie să cauţi să împlineşti alta. Si asa, cetăţile nu se termină.. . 5 5™ 5 S-ar putea însă ca şi formula lui Dosoftei, „ umbră de om ", să ascundă mai multe sensuri. Pe de o parte, semnifică sentimentul de eliberare al celui care nu simte nici umbră de om, de duşman, în apropiere. Insă, pe de altă parte, se poate ca Dosoftei să se fi gândit să denumească astfel pe acei vrăjmaşi aparte, spirituali, la care se referă foarte adesea psalmii (pe care traducerile coresiene îi numesc draci, în loc de vrăjmaşi, ţinând cont de fapt de hermeneutica ortodoxă), şi care se ţin scai sau. . .ca o umbră de om. Aşa încât umbră de om s-ar putea să fie Umbră-de-om... Psalmul 6 1 este, în întregime, un cântec cu ritm, melodie şi cu cezură internă (cvasiprezentă în psalmii lui Dosoftei), pe care o vom semnala mai jos: în ce chip nu s-a pleca / către Dumnezău Şi i să va cuceri / biet sufletul mieu? Că de la Dânsulu mi-i / folos ş-agiutori, Acela mi-i Dumnezău / si răzămători. Cu Dânsul mă sprejinesc / şi nu m-oi clăti, Şi-n greu ce mi s-a tâmpla / El mă va scuti. 103 Pizmaşilor, pană când / veţ[i] îmbla zăluz[i], De veţ[i] lega-vă de om, / veninaţ[i] şi cruz[i]? Şi vă puneţ[i] de-mproşcat / ca-ntr-un zid plecat, Gândiţ[i] că 1-iţ [îl veţi] răsâpi / ca un gard stricat. Şi staţ[i] de vă sfatuiţ[i] / preţul să-m[i] schimbaţ[i] Şi cu sete alergaţ[i] / cu rău să-m[i] stricaţ[i]. Din rost îm[i] ziceţ[i] bine, / de mă îmblânziţ[i], Şi din inemă cercaţ[i] / samă vicleniţ[i]. Ce eu tot mă voi pleca / cătră Dumnezău, Si Lui să te cuciresti, / biet sufletul mieu. La Dânsulu mi-i să rabd, / că mi-i Dumnezău, Spre folos, spre agiutori, / nemutat spre rău. De Dumnezău m-oi spăsî, / şi slavă m-va da, Dumnezău mi-a agiuta, / căce-L voi răbda [aştepta]. Deci să nedejduiţ[i] / spre Dans, că vă zâc, Tot soborul creştinesc, / cu mare cu mic. Şi inema cătră Dans / toţ[i] să vă vărsat [i] , Că-i a nostru Dumnezău, / şi să vă rugaţ[i]. Iară hiii oameneşti / văz că sunt deşerţ[i], Şi-i văz că sunt mincinoş[i], / plini de strâmbătăţ[i]. Si cu svatul lor cu tot / desert svătuiesc, Şi cuvântul nu le stă I de câte grăiesc. Pentru-aceea eu vă zâc / să hiţ[i] înţelepţ[i] Şi să nu nedejduiţ[i] / cătră strâmbătăţ[i], Nice cătră apucări / să nu lăcomiţ[i], Nice-n bogăţâi ce vin / să nu vă uimiţ[i]. Că de-aceasta Dumnezău / o dat-au ales, Si de-aceasta de daori / eu am întăles 104 Că-i puterea şi mila / a lui Dumnezău, Şi va-mpărţî tuturor [fiecăruia] / după lucrul său. Ideea că omul persecutat de semenii săi fără conştiinţă şi fără Dumnezeu este „ ca un zid plecat" şi „ ca un gard stricat" (Ps. 61, 9-10) ne aminteşte de toposul ruinelor spirituale, dezvoltat în romantism, despre care am mai vorbit cu alte ocazii. Ca şi în psalmul 41, în care dorul de Dumnezeu este exprimat ca „ setea " ce „ arde-n plămână ", „ sete aprinsă ", dar care „varsă-n suflet răceală de gheaţă" - în termeni paradoxali, aşadar, paradoxul constând însă, în primul rând, în exprimarea unor stări eminamente duhovniceşti prin comparaţie cu suferinţe psiho-somatice -, la fel în psalmul 62 dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu este atribuită atât sufletului, cât şi trupului: Că pentru Tine mi să-nsătează Bietul de suflet, vrând să Te vază, Cât de ori multe ce Te doreşte, Trupul, mişelul, să schimoseşte, Ca-n pustii dese şi-nsecetate, Fără de apă şi necălcate. De m-as vedea-mă-n svânta Ta casă, Mişelul suflet s-ar desfata-să, Prăvind de-aproape svânta Ta slavă, Că de-as vedea-Te tară zăbavă. /. . ./ Să văz de-aproape svânta Ta faţă Şi cu mâni tinse să stau la rugă /. . ./ Arunce, Doamne, s-ar sătura-să Bietul mieu suflet dintr-a Ta masă. (Ps. 62,3-12, 18-19,21-22) Relevantă stilistic este imaginea pustiilor „dese şi- nsecetate", care susţine comparaţia setei trupului după Dumnezeu. 105 Pentru că fiinţa umană este o unitate care face ca trupul să fie irigat de dorul şi de nevoile sufletului, chiar dacă acestea nu îi sunt proprii. Aşa încât, atunci când sufletul tânjeşte după Dumnezeu, este mistuit de dorinţa de a vedea slava Lui („ mi să-nsătează/ Bietul de suflet, vrând să Te vază "), şi trupul se simte ca în mijlocul unor „pustii dese şi-nsecetate/ Fără de apă şi necălcate ". Insistenţa pentru a descrie pustia - pauperitatea izvoarelor vitale si absenta însăşi a oricăror forme de viată din 5 5 5 5 spaţiul ei - face parte însă din retorica poetică. Scopul este acela de sublinia consistenţa suferinţei duhovniceşti, stringenţa împlinirii dorului spiritual, mai arzător chiar decât nevoile biologice fundamentale. Satisfacerea necesităţii spirituale de a hrăni sufletul cu slava lui Dumnezeu („Atunce, Doamne, s-ar sătura-să/ Bietul mieu suflet dintr-a Ta masă") este la fel de fundamentală, pentru susţinerea fiinţei umane în viaţă, ca şi împlinirea nevoilor primare/ fundamentale, ale trupului: setea şi foamea. Sufletul spiritual al omului are suferinţele sale specifice, care constau în dorul de a-L cunoaşte şi de a-L vedea pe însuşi Izvorul existentei sale: aceasta este foamea si setea lui vitală, 5 5 ™ pe care, dacă nu le satură, este el, sufletul, ca un trup schimosit în pustiul cel mai arid şi mai gol de viaţă. De aceea, desfătarea lui este să vadă slava lui Dumnezeu, energiile Lui necreate şi veşnice: „Mişelul suflet s- ar desfăta-săj Prăvind de-aproape svânta Ta slavă,/ Că de-aş vedea-Tefără zăbavă ". Din nou, insistenţa repetitivă este cât se poate de elocventă, iar intensitatea dorului este exprimată prin sugestia grabei, a nerăbdării, cât şi prin metafora privirii de-aproape a slavei dumnezeieşti: „Prăvind de-aproape svânta Ta slavă,/ Că de-aş vedea- Te fără zăbavă", „Să văz de-aproape svânta Ta faţă ". Cum spuneam şi mai devreme, sunt primele poezii ale iubirii de Dumnezeu în limba română. Şi sunt, de fapt, primele poezii ale iubirii. . . Tocmai de aceea, cum am sesizat şi altădată, când neoanacreonticii au avut nevoie de un model românesc pentru a exprima suferinţele amorului, au apelat - într-un mod incorect şi indecent - la Dosoftei şi la poezia religioasă. Şi peste timp, când poeţii partidului comunist nu ştiau cum să mai slăvească regimul şi pe conducătorii iubiţi, au 106 făcut acelaşi lucru. Asta apropo de detractorii care ştiu să fure bine de la cei pe care îi ignoră sau despre care spun că le repugnă. Mâinile „tinse" care „stau la rugă" indică faptul că vederea/ contemplarea slavei dumnezeieşti este urmarea rugăciunii insistente către Dumnezeu, născute de acea secetă a sufletului descrisă mai sus. Dumnezeu este Cel ce „mă acoperi supt aripi svintej Ţiindu-mi umbră-n vreme fierbinte" (Ps. 62, 29-30). Bineînţeles, este vorba despre vremea toridă a suferinţelor, ceea ce în rugăciunile ortodoxe se numeşte adesea cuptorul încercărilor. In psalmii 62 şi 63 întâlnim din nou blesteme la adresa celor răi: Iară aceia ce-m[i] cearcă răul, Fără de veste să-i soarbă tăul. Stârvuri să zacă, căzuţ[i] de aramă, Să nu mai hie nice-ntr-o samă. Hulpile noaptea părţ[i] să le facă, Şi zua pasări să nu le treacă. /.../ Şi să-ş[i] astupe pizmaşii gura, Să să oprească vrajba şi ura. (Ps. 62, 35-40, 45-46) Că li-i tăioasă limba ca spata, Cu venin iute li-i arcul gata. Fără de veste, cu lancea plină, Vor să săgete [pe] cei fără vină. /.../ Ş[i]-au întăritu-ş[i] cuvânt de sfadă, Să-ntinză laţuri, să puie nadă. 107 /.../ Limbile-ntr-înşii să ostenească, Lumea de dânşii să să ciudească /.../ Şi ce lucrează toţ[i] să-nţeleagă, S-aibă direptul inemă-ntreagă. (Ps. 63, 7-10, 13-14, 25-26, 29-30) Imaginea leşurilor, care sunt pradă animalelor sălbatice şi păsărilor răpitoare este, fără îndoială, înfiorătoare, dacă este percepută în realismul ei. In psalmul 17 remarcam acelaşi realism tulburător: „ Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,/ Să strângă troiene de vânturi suflate ". Probabil că Dosoftei a si avut ocazia să vadă asemenea tablouri, imposibil de şters din memorie. Sunt, fără îndoială, scene de război care lasă în urmă imaginaţia. Insă există şi semnificaţii alegorice ale acestor versuri, din Ps. 62: pe cei ce-i soarbe tăul (balta iadului), îi iau în primire vulpile şi păsările răpitoare, care în Scriptură îi simbolizează pe demoni. La acestea face referire şi Hristos în Evanghelie: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul omului însă nu are unde să-Şi plece capul" (Mt. 8, 20). Adică oamenii admit să se încuibeze demonii în inima lor, dar pe Fiul lui Dumnezeu nu-L lasă să Se odihnească acolo. Prin urmare, putem lua în considerare prezenţa unor stârvuri spirituale în versurile de mai sus ale lui Dosoftei. Insă aici este denumit tău (baltă, iaz) ceea ce în altă parte Dosoftei numeşte ,, genunea cea largă" dar şi ,, smârc" (Ps. 68, 48-49). Aceşti termeni, deşi denumesc realităţi destul de diferite ca dimensiuni şi înfăţişare, precizează însă, fiecare dintre ei, anumite proprietăţi ale spaţiului pe care îl reprezintă - infernul - şi care nu pot fi reproduse de un singur lexem. Astfel, genunea indică abisul iadului, tăul semnifică aspectul său mocirlos şi stătut din punct de vedere spiritual, iar 108 smârcul [vâltoarea] sugerează dinamica suferinţei celor care s- au făcut prizonierii acestui loc. In psalmul 63, în versurile citate, ideea de intrigă şi de uneltire împotriva celor nevinovaţi este ilustrată de mulţimea instrumentelor care susţin această vânătoare nedreaptă: spată (spadă/ sabie), arc, lance, săgeţi, laţuri, nadă. Când vorbeşte despre ,, tăioasă limba ca spata", Dosoftei nu se referă la bârfa obişnuită - deşi nici aceea nu este inofensivă - ci la aspecte mult mai grave şi mai periculoase, care conduceau la pierderea demnităţii şi chiar a vieţii celui care cădea pradă intrigilor de acest fel. Ne amintim că Antim Ivireanul ameninţa cu anatema în didahiile sale pe cei care nu mai terminau cu pâra, referindu- se, bineînţeles, la delaţiuni, denunţuri către domnitor care urmăreau distrugerea unui om sau a unei familii. De aceea, este de înţeles „urarea": „Limbile-ntr-înşii să ostenească ". Mergând mai departe, regăsim acea precizare, frecventă în versurile dosofteiene, că împărăţia Cerurilor este „ svânta Ta casă", având „curţâle cele desfătate" şi ,, Biserica Ta cea svânta" {Vs. 64, 10-13). Şi în Ps. 41 pomenea de „svânta Ta casă" şi de „corturi tinse înfuni de mătasă". Iar în Ps. 47, despre „svânta cetate/ Din măgura svânta /.../ Cetate frumoasă/ De piatră vârtoasă /.../ Pre coaste de munte/ Cu uliţe multe /.../ Cu curţ[i] desfătate,/ Cu pânzele nalte ". Aceste descrieri sunt simptomatice în psalmii versificaţi de Dosoftei. Ele corespund, cum spuneam, aserţiunilor din cazanii, potrivit cărora Sfinţii se vor desfată în „curţile şi în polatele [cămările] cetăţei ceii de sus, carea o au zidit însuşi Dumnedzău. [...] [Acolo sunt] curţile cele luminate a împăratului ceresc, unde iaste tot veselie si bucurie si cântări neîncetate. Acolo iaste viiaţă fără de moarte. [. . .] Raiul iaste zidit de Dumnedzău sus la răsărit, pre munţi înalţi şi frumoşi, unde-s vânturi vesele, nice foarte calde, nice foarte răci, şi văzduh luminat. Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case" 92 . Varlaam, Carte romanească de învăţătură [Cazania, 1643], voi. II: Textul, ediţie îngrijită şi glosar de Stela Toma, prefaţă şi studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2011, p. 22, 80, 256. 109 Sigur că Dosoftei detaliază atunci când ne descrie o cetate de piatră, „pre coaste de munte ", având „ uliţe multe ", „curţi desfătate" şi steagurile înălţate {„pânzele nalte"): semn al păcii, al tihnei şi îndestulării, şi al biruinţei. Cât despre mătasea corturilor şi a casei lui Dumnezeu, o vom regăsi şi în Ps. 73, 14 sau în Ps. 83, 44. Ideea următoare pare exprimată în mod tautologic, dar Dosoftei urmăreşte, dimpotrivă, efectul stilistic: Ne rugăm şi noi, Dumnezău sfinte, Să ne-asculţi la ceas de rugăminte. (Ps. 64, 15-16) Ne rugăm să ne auzi când ne rugăm: nu este, cum ar părea, o bâlbâială a celui care se roagă sau o neştiinţă de a-şi formula cererea. Dosoftei urmăreşte să inducă sentimentul de profundă umilinţă a celui care se roagă. E important, mai înainte de toate, ca Dumnezeu să accepte să intre în dialog cu omul. Prezenţa Lui în acest dialog este cu adevărat esenţială, este cu adevărat scopul rugăciunii, mai importantă chiar decât conţinutul rugăciunii şi decât împlinirea cererii celui ce se roagă. De aceea si umilinţa - având conştiinţa acestei prezente i y 55 ST f - este pe măsură, şi Dosoftei o subliniază recurgând la repetiţia nu numai a procesului activ (Ne rugăm /.../la ceas de rugăminte), cât şi a subiectului inclus: „Ne rugăm şi noi". Este o modalitate de a insista pe starea de necesitate a sinelui rugător. Şi el are nevoie mai întâi de Dumnezeu, şi apoi de împlinirea rugăciunii. O imagine plastică şi chiar o metaforă revelatorie, involuntară sau nu, reiese si din versurile următoare: Că Svintia-Ta eşti aşezare 5 5 5 Pre uscat tuturor şi pre mare. (Ps. 64, 17-18) 110 Dumnezeu este ,, aşezare" celor de „pre mare". El întrupează toată stabilitatea şi siguranţa, împotriva a tot ceea ce înseamnă oceanul incertitudinii în fata unui om. Şi pentru cei ce stau „pre uscat ", pentru cei netulburaţi de patimi, şi pentru cei care sunt „pre mare", zbuciumaţi sufleteşte, Dumnezeu este raţiunea aşezării lor. Marea, şi mai ales valurile ei, sunt un simbol alegoric şi pentru cei mândri, care se înalţă de trufie, dar pe care Dumnezeu îi tulbură: Tu sprijineşti munţâi în vârtute, Când turburezi marea cu vânt iute. De valuri, de urlet să-ntrestează Toţ[i] păgânii şi să spământează. Si de semne ce văd îi ia teamă. . . (Ps. 64, 19-23) Dacă munţii reprezintă simbolul celor Sfinţi, marea simbolizează (cel mai adesea) pe cei agitaţi de vanitate şi de patimi multe. Un pasaj demn de remarcat este cel care II prezintă pe Dumnezeu ca proniator al lumii, al pământului: Demineaţă când ieş[i], Tu dai rază, Si de Tine cina să-mfrâmsază. De Tine pământul să adapă, Şi de bişug nime nu să scapă. Căpărăul Tău, Dumnezău[le], varsă, De saţâu gătind tuturor masă. Brazdele pământului le-mbată, Să rodească secere bogată. In ploi bune, vesele să crească Vipturile şi să să mulţască. Anul cu cunună 1-năroceste Si cu de tot bine 1-îndulceste, 111 Câmpii de grăsime să să împle Şi pustia grasă să să tâmple. In frâmsete, dealurile nalte Bucurie le-a-ncinge să salte. Să-nvăscură oile, mieorii, Si s-or veseli secerătorii De zăpodii [văi] ce vor unda grâne. Şi toţ[i] vor cânta sătui de pâine. (Ps. 64, 25-44) înaintea poeziei pastorale şi a peisajelor câmpeneşti din lirica paşoptistă, Dosoftei reuşeşte să surprindă o tonalitate picturală care le devansează. Mai puţin atmosfera nostalgică este reprodusă în versurile dosofteiene, care exaltă beatitudinea ca rezultat al revărsării razei harului lui Dumnezeu. Această rază primordială face să se reverse izvoarele fericirii şi ale belşugului pe pământ. Dar ea este izvorul primar, care determină să apară şi să curgă pâraiele. . . Dosoftei reuşea să chintesentieze, în câteva versuri, o întreagă perspectivă paradisiacă şi rustic-primară (fără a fi neapărat localizabilă etnic sau temporal), pe care ulterior curente întregi se vor strădui, în secolul al XX-lea, să o reproducă în opere literare. Tabloul acesta complex merită însă o analiză în amănunţime. Pentru că nu este doar complex, ci şi omogen, iar versurile decurg unele din altele ca efectul din cauză. Cauza tuturor este Cel ce „Demineaţă când ieşfij, Tu dai rază ". In dimineaţa lumii, El a zidit-o pe ea din nimic. I-a dat lumina vieţii, a fiinţei. Şi ea, lumea, a apărut în raza Lui. De aceea, Eminescu putea spune: „lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată /.../Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze /.../Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă " (Scrisoarea I). Şi tot el zisese, în acelaşi poem, că, mai înainte să apară lumea, „ era un întuneric ca o marefăr-o rază ". 112 Dumnezeu iese dimineaţa si zideşte lumea, dăruindu-i * 5 5 " raza Sa. Dimineaţă se referă la vremurile aurorale ale y cosmogenezei. Aceasta este lucrarea Sa, cum va spune, în mod tainic, şi psalmul 103: „omul /.../ Iese-n treabă demineaţă,/ De lucrează până-n sară" (Ps. 103, 95-97). Pentru că Dumnezeu Se numeşte uneori pe Sine om, în pilde, în mod acoperit. In primele versuri de mai sus se afirmă aproximativ acelaşi lucru: „Demineaţă când ieşfi], Tu dai rază,/ Şi de Tine cina să-mfrâmşază ". De dimineaţă, din zorii lumii şi până la cină, El lucrează. Iar cina poate fi aceea din veşnicie, din împărăţia fără sfârşit. 5 Aşa încât, de dimineaţă până la cină poate să însemne: de la geneză până la eshatologie. „Şi de Tine cina să-mfrâmşază": pentru că El este Frumuseţea si Lumina cinei veşnice. 3 5 5 Din perspectiva unei perioade de timp mai reduse, se poate interpreta că versurile se referă la pronia lui Dumnezeu, care conduce viaţa omului în fiecare zi, de dimineaţa până seara, care revarsă raza harului la ora trezirii şi deopotrivă la ceasul mesei de seară, când omul este împlinit de munca sa şi este mulţumitor fată de Creatorul său. 5 5 Raportându-ne la literatura română, ne amintim de scena cu care debutează primul volum din Moromeţii şi de importanţa pe care o avea momentul comuniunii familiale la cină. Dincolo de proza realistă a lui Preda, se vede că oamenii acordau o semnificaţie aparte momentului, în mod tradiţional, chiar dacă în roman nu este menţionat niciun simbolism 5 religios. Dumnezeu, Care a dat rază şi a creat lumea, tot El adapă pământul şi îl umple de „bişug" (belşug). Adică, e Creatorul, dar şi Proniatorul lumii, Cel care are grijă de creaţia Sa şi nu Se retrage - cum afirmă protestanţii - în transcendenţă după ce creează lumea. Mai mult, „părăul Tău, DumnezăufleJ , varsă,/ De saţâu gătind tuturor masă ". Din nou, prin pârâul lui Dumnezeu se poate înţelege fie curgerea binecuvântărilor şi a harurilor Sale peste tot pământul, fie, în mod propriu, izvorârea apelor care adapă pământul şi îl fac să rodească. 113 însă îmbătarea brazdelor cu apa aceasta a binecuvântării dumnezeieşti şi unduirea grânelor în văi sunt imagini poetice absolut remarcabile pentru stadiul limbii şi al poeziei noastre de la sfârşit de secol XVII: ,, Brazdele pământului le-mbatăj Să rodească secere bogată /.../ Să-nvăscură oile, mieoriij Şi s- or veseli secerătorii/ De zăpodii [văi] ce vor unda grâne./ Şi toţfij vor cânta sătui de pâine ". Putem spune nu numai că îi anunţă pe Alecsandri, Coşbuc ori semănătorismul, dar şi că, prin universalitatea semnificaţiei, depăşesc perspectiva ideologică limitată a curentelor din epoca modernă. Nu doar că pământul se adapă, ci mai mult, brazdele lui se îmbată cu această apă. Ceea ce arată o mare binefacere. Chiar dacă româna modernă îl are pe a (se) undui (după fr. ondoyer - un vers al lui Heliade Rădulescu sună astfel: „ Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază" (Serafimul şi heruvimul)), reţinem totuşi că Dosoftei a creat mai întâi termenul poetic a unda în limba română - dar tot el a acordat valoare poetică şi undelor mării (după cum am semnalat cu alte ocazii). Ipostaza grânelor unduitoare ca marea este impresionantă. Probabil că această imagine s-a impregnat în memoria autorului şi 1-a determinat să o traducă poetic în psalmi. Până şi pustia, care în alt psalm, după cum am văzut anterior, era însecetată şi neumblată, este acum „pustia grasă ". Semnificaţia generală este, aşadar, aceea a unei bogăţii paradisiace de vipturi (roade). „Oile, mieorii" s-au învăscut (s-au îmbrăcat) cu bucurie, „şi s-or veseli secerătorii/ De zăpodii ce vor unda grâne ". Păstorii şi secerătorii deopotrivă, cei ce se trezesc dimineaţă si cei care cinează din roadele muncii lor, sub raza lui Dumnezeu, toţi sunt în aceeaşi beatitudine a belşugului de har pe care Creatorul lumii îl revarsă peste universul Său. Lucrurile lui Dumnezeu sunt „nalte /.../ şi-nfricate" (Ps. 65, 5-6), adică înfricoşătoare. „Pământul" - adică oamenii credincioşi -, „să-nchină " Lui „cu faţă lină" (Ps. 65, 10): cei care pot sta senini în faţa Lui. 114 Epitetul acesta se întâlneşte rar ca determinativ al feţei unor personaje umane. Mai adesea se vorbeşte despre faţa lină a unei ape sau a câmpiei. In psalmul lui Dosoftei, pământul este o sinecdocă, indicând o mulţime de oameni credincioşi. Aşa încât, faţa lină a pământului are sugestii mult mai adânci, care vizează o caracterizare umană, o trăsătură spirituală. Dumnezeu este Cel ce-„ntrece toţfij oamenii cu svatul,/ Si marea o-ntoarce cu uscatul" - reuşită reformulare a afirmaţiei că Dumnezeu usucă/ seacă marea - si Cel care orânduieşte toate, „Că-ŞfiJ domneşte vecii cu tărie" (Ps. 65, 15-16,20). El îi pune pe oameni la încercare, pentru a-şi dovedi caracterul („ Când ne cercai, Doamne, -n strecătoare [sac],/ De ne-ardeai c-argint în herbătoare ", etc), dar tot El ajută celor care nu slăbesc în credinţă: „Ce Tu, Doamne, cu lesne ni-i trece/ Prin pară de foc, prin apă rece,/ Şi către odihnă ne vei duce,/ La răpaos şi la sălaş dulce" (Ps. 65, 31-32, 37-40). Se reafirmă dorinţa de a vedea slava lui Dumnezeu, lumina Sa necreată, pe care am văzut-o exprimată în mai mulţi psalmi: „Doamne, Tu te-ndură /.../ De-Ţ[i] străluminează pre noi svântafaţă " (Ps. 66, 1-2), „FaceţfiJ bucurie de svânta Lui faţă" (Ps. 67^ 17). Şi atragem atenţia aici asupra a două versuri splendide, care încearcă să contureze puterea lui Dumnezeu şi dimensiunile manifestării Sale în faţa întregii creaţii: Tremura pământul de-a Ta strălucoare Şi s-aprindea ceriul de vărsa sudoare. (Ps. 67, 33-34) întâlnim din nou imprecaţiile care, din punct de vedere literar, formează numeroase imagini plastice: Fum de sterevie fata să le arză, Şi ca de foc ceară, răstopiţ[i] să cază, /.../ 93 Sterevie = funingine condensată. 115 I-a pune movile ca şi în pustie, Să şază mormânturi, pentru gingăşie 94 . /.../ Iară pre pizmaşii vei lovi din frunte, Di-or sta ca pologii 95 capete[le] căzute. Vârv de păr din vină nu li s-a ierta-să, Ce cu vârv măsura le vor da cea rasă. N-or putea să scape nice-n vârv de munte, Că din Bazan [Vasan] Domnul i-a prăvăli iute Şi-i va băga-n mare de-i vor vedea fundul, Să le zacă-n [a]mestec oasele cu prundul. Vei brodi [umbla] prin sânge, ca şi de mainte, Ce limpiia 96 cânii, de vei ţânea minte. Cându-ţ[i] mergea Domnul la război în frunte, De stapolignite [doborâte] stârvurile crunte [însângerate]. (Ps. 67, 5-6,27-28,97-108) Va spune şi puţin mai departe, în acelaşi stil: Ca la Aendor pologi să zacă, Mustile muşini într-îns[iil să facă. Le fa boierii ca [pe] Oriv şi Ziv, Zevei şi Sâlman, să zacă toţ[i] stârv. (Ps. 82,35-38) Un alt pasaj poetic ne atrage atenţia prin caracterul enigmatic al versurilor sale şi care s-ar putea să-i fi reţinut atenţia si lui Ion Barbu: 94 Gingăşie înseamnă îngrăşare. Se referă la lăcomia celor pe care Dumnezeu i-a scăpat din robia Egiptului şi care s-au revoltat împotriva Lui pentru că au dorit mai mult mâncărurile din Egipt (deşi erau modeste) decât libertatea şi harul lui Dumnezeu. 95 Pologi — snopi de iarbă seceraţi. 96 A limpi = a bea cu limba, cu referire la câini sau pisici. Aici e vorba de câinii care ling/ beau sângele vrăjmaşilor omorâţi. 116 Şi tu, oaste svântă, n-ii hi [nu vei fi] ca mainte, Să te culci afară la tăciuni herbinte, Ce vei dormi-n casă, de ti-i desfata-te 'N sân de porumbiţă,-nt-âripi argintate. După ceafa aur cu lucoare verde Ţ-va slobozi raze, de nu ti-i încrede. Ţ-va stoli-mpăraţâi, Cel din ceri, cu slavă, De-i coperi munţâi fără de zăbavă. Ca-n Selmon când cade omătul de-albeşte, Aşe toată ţara cu Tine s-a-nveşte [se îmbracă]. Muntele cel mare ce-au pogorât Domnul, Munte cu grăsâme de-1 ştie tot omul, Muntele Vasanul, muntele de lapte, Ce-are pregiur sine multe măguri nalte. (Ps. 67,49-61) Versurile sunt destul de greu de înţeles, pentru că poartă grele semnificaţii teologice şi mistice. Reproducem şi versetele corespunzătoare acestor versuri, din Biblia de la Bucureşti (1688): „De veţi dormi în mijlocul sorţilor, aripi de porumb [iţă], ferecate cu argint, şi spatele lui [ei] cu verdeaţă de aur. Când oasebeaşte Cel ceresc împăraţi preste el, omeţi-se-vor [se vor albi ca zăpada] în Selmon; muntele lui Dumnezeu, munte gras, munte închegat, munte gras" (Ps. 67, 14-16) 97 . Iar traducerea Vechiului Testament, utilizată în Biblia de la Bucureşti, a fost revizuită de Dosoftei. ,7 Traducerea e aproximativ fidelă textului din LXX: eocv KOi|j/r|9TiTe âvot \ikaov tcov K/lipcov ir-repuYet; irepurcepâg •tr£pLT|pYupu|j,eyai Kod ra |j,eTCMt)peva amf\c, ev xA.topoTr|TL Xpuoi.01) ev tgj Siao"i:eXA.eiv uov eiroupâvLOV Pccoilelg etr' auirjc; x MV ^A aov ' :al ^v EeA,ncov opog tou ©eoîj opog iâov opog Teiupcj|ievov opog mov, Ps. 67, 14-16. în VUL: „si dormiatis inter medios cleros pinnae columbae deargentatae et posteriora dorsi eius in pallore auri dum discernit Caelestis reges super eam nive dealbabuntur in Selmon mons Dei mons pinguis mons coagulatus mons pinguis". 117 Spuneam însă, mai sus, că bănuim faptul că Ion Barbu s- a aplecat peste aceste versuri dosofteiene, interesat cum era de poezia ermetică 9 *. Am afirmat aceasta pentru că versurile „După ceafă aur cu lucoare verde/ T-va slobozi raze" ne rememorează o y secvenţă la fel de enigmatică din cunoscutul poem Riga Crypto şi lapona Enigel: „Mă-nchin la soarele-nţelept.// La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,/ Tot polul meu un vis visează./ Greu taler scump cu margini verzi/ De aur, visu-i cercetează ". In Septuaginta, ceea ce Dosoftei a tradus poetic prin „aur cu lucoare verde" este j£A,G)p6rnTi xpuoiou, ceea ce ar însemna verdeaţă de aur/ aurită sau verde de aur. y Interesant e că Vulgata a interpretat verdele ca paloare: „pallore auri". Dar Dosoftei n-a urmat aici această variantă. Semnificaţia ar fi aceea că cei care dorm în locul moştenirii lor, dată lor de Dumnezeu, vor fi ca porumbiţa (iTepLOTepâg) cu aripi argintate, strălucindu-le spatele (penajul) de lumină de aur verde. Aceasta este însă lumina dumnezeiască revărsată de Dumnezeu peste ei, iar nuanţa de verde are, desigur, o semnificaţie mistică ce nu îmi este însă cunoscută. Dar faptul că Ion Barbu denumeşte idealul laponei drept „soarele-nţelept", soare pe care îl descrie ca „Greu taler scump cu margini verzi/ De aur " nu face decât să ne confirme decriptarea în sens mistic-isihast pe care am facut-o baladei barbiene . De asemenea, în poemul Ritmuri pentru nunţile necesare, scria aceste versuri, pe care le-am interpretat tot în sens mistic-ortodox : „intrăm/ Să ospătăm/ In cămara Soarelui/ Marelui/ Nun şi stea,/ Abur verde să ne dea ". Ar mai fi de remarcat şi că, după Ion Barbu, Matei Caragiale, în cunoscutul capitol final al romanului Craii de Curtea-Veche, îi înveşmânta pe „cei trei Crai [. ..] numai în aur şi verde, verde şi aur", în aşteptarea „ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârşit. O lină cântare de clopoţel ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupră-ne" 101 . A se vedea şi ce am spus în articolul Posteritatea literară a lui Dimitrie Cantemir, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/tag/posteritatea-literara-a-lui-dimitrie-cantemir/. 99 A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog la lumea veche, voi I. 3, op. cit, p. 153-192. 100 Idem, p. 165-171. 101 Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, ediţie îngrijită, prefaţă şi curriculum vitae de Teodor Vârgolici, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994, p. 135. 118 Următorul tablou poetic din acest psalm este de asemenea enigmatic: Când va veni Domnul de-a face căutare, Vei vedea arunce ce-i de oaste mare, Vei vedea carata unde sede Domnul, Că n-are putere să-i ia sama omul. Mii şi leghioane, şi sute nescrise, Fără ce-are Domnul, si oşti ce-s ne-atinse. Şi-ncătro purcede, unde I-i cuvântul, Are călărime repede ca vântul. 1 (Y~) Şi Domnul dintr-însă departe dă rază , Nu pot sta pizmaşii să cate să-L vază. Văzut-ai Sinaiul când ardea cu pară, Când stai de departe de-1 vedeai de-afară. Că te lua groază de urlete multe Şi de glas de bucin ce să vedea-n munte. (Ps. 67, 67-80) Aceste versuri evocă din nou slava lui Dumnezeu, care s-a arătat pe muntele Sinai, când Sfântul Moise a primit tablele legii şi când poporul lui Israel stătea departe de munte, înfricoşat. „ Glas de bucin ce să vedea-n munte " înseamnă glasul trâmbiţelor îngereşti. In ceea ce priveşte „ carata unde sede Domnul ", formată din „mii şi leghioane, şi sute nescrise /.../ oşti ce-s ne-atinse /.../ călărime repede ca vântul", am comentat altădată semnificaţiile 103 , referindu-ne la psalmii 103, 15-20 şi 17, 29- 30. Reamintim câteva pasaje din ceea ce scriam atunci: „Domnul are îngerii drept cai...iuţ ca vântul... şi ca gândul (nu e o expresie populară, de basm, părerea 102 „Departe dă rază " — străluceşte lumina Sa până departe. A se vedea: Gianina Picioruş, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, art. cit. 119 mea este că Dosoftei e creatorul, sursa primară, nu imaginaţia populară), şi pedestrime [de îngeri] ca focul..., strălucind cu totul, zeloşi să-I împlinească Lui cuvântul, porunca {de mărg unde Ţi-i cuvântul). Aceştia sunt cerul. [...] îngerii sunt caii şi pedestrimea Lui - cu un alt termen, biblic, oştirea sau taberele Lui (Fac. 32, 1-2). Biblia de la 1688 face o precizare în plus, individualizându-i ca arhangheli. In mod cert, Dosoftei nu se inspira din folclor. Antim Ivireanul îi numeşte care şi căruţe, desemnându-i pe îngeri ca un alt vehicul, creat - în afară de slava Sa necreată şi veşnică - al deplasării lui Dumnezeu spre oameni, îngerii fiind mărturia slavei Lui copleşitoare, însoţitorii şi escorta Lui împărătească, dar şi intermediari între Dumnezeu şi om: de l-au fost lipsă de cară şi de căruţe, ca să meargă undevaş, are El mult mai slăvite şi mai lăudate cară decât aceştia; că zice David, Psalm 1 7: „ S-au suit pe heruvimi şi au zburat; zburat-au pe arepile vântului" 104 . In psalmul indicat şi de Antim, vedem că Dosoftei păstrează aceeaşi retorică teologică în denumirea activităţii îngerilor (ca şi în cazul altor precizări de acest gen): Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul / Ai heruvimi gata de-s repez[i] ca vântul (Ps. 17, 29-30). Asemenea zice şi Varlaam: Dumnedzău, cela ce nice început, nice svărşit n'are, carele iaste mai denainte decăt toţi vecii, îmbrăcat cu lumină neatinsa [neapropiată - I Tim. 6, 16] şi cu slava negrăită, căruia nu-I trebuia nice ceriu, nice pământ, nice altă lume ca sâ-L proslăvească, că acestea toate le ave întru sine, şi era mărit şi slăvit deusebi de toată lumea, iară pentru mare mila Sa vru să-ş arate slava Sa lumiei, [slava] carea o ave mainte încă de ce nu era lumea, pentr 'aceea întăiufâcu îngerii 105 '". Psalmul următor ne face, de data aceasta, să ne amintim de Bacovia: O, Dumnezău Svinte, Tu mă scoate 104 Antim Ivireanul, Opere, ed. cit, p. 105-106. 105 Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 377. 120 De puhoi de ape, toi [tumult] de gloate, Ce-m[i] vine la suflet, şi de gloduri Cu pâcle adânci, fără poduri. Că sunt încungiurat de adâncuri, De mă trage vivorul la smârcuri [vâltori]. Strigând mi-au venitu-mi ameţeală, Mi-au amurtât limba-n osteneală. Ochii să tâmpiră de zăbavă, Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă. Şi pizmaşii miei stau împotrivă, Fără număr, cu ceată zlobivă. Perii capului meu covârşiră, Asupra mea când stau de se-nşiră. /. . ./ [Cei] ce-s cu mine născuţ[i] dintr-o maică Vor de sine strein să mă facă /. . ./ Ceia ce beau la crâşme mă cântă Şi pre la porţ[i] mă iau în prohită [derâdere]. Iar eu cătră Tine cu rugă Mă rog, Doamne, că sunt a Ta slugă. Şi-m[i] cerc vreme să mi-aflu-ndemână De la Tine să iau milă plină. Şi să mi-asculţ[i], Doamne,-ntr-adevară, Să nu mă laş[i] să hiu de ocară, Nice să laş[i] să m-afunde tina, Ce să rădici de pre mine vina. Şi să scap de cine mi-s cu greaţă Şi de genuni adânci, line-n faţă. Vivorul apei să nu mă tragă, Să mă-nghiţă genunea cea largă, Nice smârcul buza să-ş[i] descheie Să mă soarbă şi să să încheie. (Ps. 68, 1-14,27-28,35-50) Ne gândim aproape instinctiv la poemul Lacustră al lui Bacovia: „De-atâtea nopţi aud plouând,/ Aud materia 121 plângând /.../în spate mă izbeşte-un val - / Tresar prin somn şi mi separe/ Că n-am tras podul de la mal ". Descoperim aceeaşi oroare de a nu fi înghiţit de potop, de ape malefice. Mai mult, ambii poeţi dau glas fobiei diluviene reprezentând-o printr-o imagine aproape identică, cea a absenţei podului, enunţând lipsa căii de acces spre scăpare, spre mântuire: „puhoi de ape /.../ Cu pâcle adânci, fără poduri" (Dosoftei), „mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal" (Bacovia). Ambii au frica de a nu rămâne fără pod, fără modalitatea de a trece dincolo, de a se salva. Putem să o considerăm şi o teamă profundă a sufletului, care se înfăţişează, în cazul amândurora, sub forma acestei 3 5™ ™ imagini relevând un frison teribil la gândul de a nu mai avea cale de scăpare. Şi ajungând aici, reafirm şi cele ce spuneam despre Bacovia, despre faptul că versurile sale nu sunt simple melodioase plângeri, cum le numea Ion Barbu, ci trebuie înţelese ca având semnificaţii metafizice absconse, în sensul terorii la gândul potopului care îneacă lumea, pe care o exprima şi Blaga, ba chiar şi Barbu într-un poem. Aceleaşi semnificaţii alegorice le au, la Dosoftei, puhoiul, adâncul, smârcul, genunea şi viforul apei. Ceea ce impresionează în aceste proiecţii vizuale cu impact imediat este acumularea de amănunte capabile să contureze un tablou sumbru şi copleşitor prin sugestiile unui cataclism si ale unei sucombări iminente. 5 Puhoiul de ape şi toiul de gloate instituie şi o imagine auditivă - nu doar vizuală - asurzitoare ca efect psihologic. De fapt, recurgând dintru început la o senzaţie abstractă şi totodată imprecisă, cum e auzul, Dosoftei obţine deja un efect multiplicat al terorii, pe care doreşte să ne facă să o resimţim la cotele de alarmare pe care psalmistul/ rugătorul le atinge. Această învăluire auditivă, a unui pericol neaşteptat şi totuşi simţit aproape, este confirmată şi concretizată imediat în imagini vizuale tulburătoare: glodurile indică impresia înşelătoare a solidităţii, care nu fac decât să împingă pe cel afundat către viforul vârtejului de ape, al vâltorii care înghite sufletele fără milă. 122 Pâclele adânce, fără poduri, reprezintă aceeaşi sugestie a rătăcirii şi a nesiguranţei, a lipsei de călăuzire care ne poartă inevitabil spre un deznodământ dramatic. Permanent se instalează sentimentul de insecuritate si de primejdie ascunsă, invizibilă, de ape nebănuit de adânci şi de învolburate, protejate fie depâcle, fie de gloduri şi tină, fie de însăşi deghizarea pericolului într-un fenomen paşnic: „genuni adânci, line-n faţă " (expresie oximoronică de o rară fineţe psihologică). Prezentarea lui Dosoftei ar putea suporta chiar o comparaţie cu un scenariu de film modern, dacă o privim în mod realist şi nu prin prisma semnificaţiilor sale alegorice. Proiecţia groazei, descrisă mai sus, este completată şi chiar augmentată prin reprezentarea unui posibil final sinistru: „smârcul buza să-ş[i] descheie/ Să mă soarbă şi să să încheie ". E o genune sau un smârc (vâltoare) gânditor, posesor de conştiinţă (abominabilă): îşi aşteaptă victimele şi îşi deschide buzele pentru a le înghiţi. Caracterul modern al acestei întregi scenografii dosofteiene este surprinzător. Autorul reuşeşte să construiască primele scene terifiante din literatura română realizate prin tehnica apropierii treptate de deznodământ, într-un ritm crescător al panicii până la apogeu. Scopul său, ca mitropolit şi om duhovnicesc, era acela de a picta în cuvinte, cât mai realist, stări spirituale a căror tensiune sau dramatism nu pot fi reproduse altfel. Obsevăm reapariţia, în acest psalm, a undelor alegorice, în alte două contexte diferite. In primul caz, se roagă ca pe vrăjmaşi „să-i verse Domnul cu mânie,/ Să-i agiungă undă cu urgie" (Ps. 68, 81- 82). Al doilea sens este contrar, fiind inclus într-un imn al laudei cosmice către Dumnezeu: Lăudaţi-L, ceriuri şi pământuri, Cu dealuri, cu şesuri şi cu câmpuri, Si mările vesele să salte, Cu unde s-arunce valuri nalte. (Ps. 68, 113-116) 123 Semnificaţiile simbolurilor acvatice la Dosoftei sunt multe şi complexe şi necesită o minuţioasă investigaţie. Versurile următoare sunt o profeţie a Răstignirii lui Hristos. Stilistic însă, ele sună şi foarte modern, anticipându-1 pe Arghezi: Aşteptam cineva să mă plângă La nevoaie ce sunt şi la tângă Să mă mângâie, şi n-avea nime Să să găsască din omenime. Si mă hrăniră-n foame cu here Ceia ce i-am hrănitu-i cu miere. Şi-n sete cu oţăt m-adăpară, Să le hie masa de ocară. Să să puie-nainte-le cursă, [Celor] ce-m[i] dederă oţăt pentru mursă 106 . Să-şi ia plata şi să să smintească, Si-ntunăciunea să-i orbască. Să nu vază când vor da de scârbă, Să-i zgârcească răutatea-n gârbă. Si să-i verse Domnul cu mânie, Să-i agiungă undă cu urgie, Să le fie curţâle pustie, Şi casele de [fără] dânş[ii] să rămâie [etc.]. (Ps. 68, 67-84) Şi tot la poetica lui Arghezi ne îndeamnă să ne gândim şi un alt psalm: Din maică-mea din matrice M-ai închegat, şi Ţ-voi zace Cântare nepărăsâtă, 106 Mursă = băutură fermentată preparată din miere amestecată cu apă sau cu lapte. O băutură foarte dulce. 124 Că sunt a mulţi de prohită [batjocură]. Că Tu-m[i] eşti agiutori tare, Şi-m[i] vei împlea de cântare Rostul, de Ti-oi lăuda- Te, De slavă, de bunătate /. . ./ Că cu scrisul n-am vârtute Să iau sama de oşti multe. Ce-Ţ[i] voi întră cu tăcere, Doamne,-n svânta Ta putere. (Ps. 70, 19-26, 65-68) Versurile, în varianta lui Dosoftei, propun un paradox, şi anume acela al doxologiei care este şi cântare, dar şi tăcere - am discutat şi la psalmul 53 despre „ruga din tăcere". Este cântare cu rostul, cântare-,, ntr-alăute cu strune" (Ps. 70, 111), dar şi tăcere abisală atunci când rugătorul intră şi vede sfânta putere a lui Dumnezeu, adică lumina dumnezeiască necreată. Atunci rugăciunea sau cântarea se transformă în contemplare a descoperirilor pe care Dumnezeu le arată credinciosului Său. Cântarea şi scrisul premerg dobândirea acestei puteri pe care Dosoftei o prezintă ca apogeu al eforturilor intelectual- spirituale, reprezentând împlinirea celor dintâi. Ele însele, rugăciunea/ cântarea şi scrisul, nu sunt de ajuns. Ele sunt doar eforturile umane peste care Dumnezeu aşterne tăcerea împlinirii şi a odihnei Sale, care înseamnă concomitent şi puterea Sa, prin care ascetul poate să reziste în această lume. Este de remarcat insistenţa lui Dosoftei, în aceşti psalmi versificaţi, pe rugăciunea isihastă - pornind de la descrierea în amănunt a dorului de Dumnezeu şi a tânjirii după vederea frumuseţilor indescriptibile întru lumina Sa de negrăit, după cum am văzut în mai mulţi psalmi şi chiar puţin mai devreme, în Ps. 68: „Strigând mi-au venitu-mi ameţeală,/ Mi-au amurţât limba-n osteneală./ Ochii să tâmpiră de zăbavă,/ Dorind, Doamne, de svânta Ta slavă" (Ps. 68, 7-10) - şi rezultatele ei, adică vederea slavei veşnice a lui Dumnezeu. 125 Această insistenţă ne dovedeşte, pe de o parte, că Dosoftei, cum am mai spus, era un rugător fervent, cunoscător al teologiei mistice şi un practicant al rugăciunii neptice iar, pe de altă parte, că teologia mistică şi rugăciunea isihastă nu au încetat vreodată să fie promovate în Ţările Române - dovadă si mulţimea de sihastri/ eremiti din pustia munţilor si a 5 5 5 5 JT 5 5 pădurilor - şi că renaşterea isihastă din secolul al XVIII-lea nu a făcut decât să reanime o tradiţie, să-i dea un nou avânt. 5 ™ Având, prin urmare, o astfel de tradiţie de netăgăduit, o teologie a vederii lui Dumnezeu pe care o promovează atât vechile cazanii cât şi didahiile antimiene, precum şi toţi mării cărturari ai epocii vechi, inclusiv Dimitrie Cantemir, este prin urmare greu de admis că Arghezi sau Blaga ar fi aderat mai degrabă - atunci când implorau epifaniile divine sau chiar când acuzau absenţa lor - la concepţii religioase din afara propriei tradiţii şi antagonice. S-a încercat descinderea lor din Pascal, din expresionismul german (cu precădere din poezia lui Trakl şi Rilke care, continuându-1 pe Holderlin, care caută urmele zeilor pe pământ - mai degrabă Şt. A. Doinaş încearcă să se înscrie în această direcţie, iar Blaga doar în Paşii profetului; Arghezi niciodată) sau chiar din teologia protestantă, de către cei care consideră că Ortodoxia nu ar fi capabilă să înrâurească în vreun fel cultura. Insă această perspectivă îi deposedează de originalitate pe creatorii români şi enunţă (evident depreciativ) imposibilitatea ca românii, dacă nu se inspiră cu necesitate şi în integralitate din Occident, să poată crea o literatură sau o cultură proprie. Este o prejudecată (izvorâtă dintr-un complex de inferioritate) care reuşeşte să reducă la futilitate un mileniu şi jumătate de istorie ante-modernă şi proclamă că românii trebuie să se reinventeze drastic si să nu mai considere că au 5 avut vreodată vreun fundament cultural şi spiritual. Ceea ce este un aspect teoretic fals şi, mai ales, invalidat de către cei mai mulţi dintre marii creatori recunoscuţi ai culturii noastre. In psalmul 71 întâlnim altă profeţie mesianică, anunţând întruparea şi naşterea Domnului pe pământ. Hristos este Craiul care aduce pacea şi dreptatea în lume: „Pacea-n lume ca munţâi să crească,/ Dereptatea dealuri să-ş[i] ivască./ Să-ş[i] facă mişeilor [sărmanilor] 126 giudeţe [judecăţi],/ Asupriţii să-i ia cu blândeţe,/ Pre clevetnic [clevetitor] şi pârâş [delator] să plece [să umilească],/ Şi puterea strâmbilor să sece" (Ps. 71, 7-12). Dumnezeu vine blând pe pământ, născându-Se din Fecioară fără durere („fără de trudă "), mai presus de fire („peste rod de rudă "), ca să restaureze lumea Sa: Şi să-ntreacă peste rod de rudă Că S-a pogorî fără de trudă In faţare [arie/ ogor] ca rouă pre lână Şi-n pământ ca picătura lină. (Ps. 71,15-18) Insă Cel ce Se pogoară astfel, „ ca picătura lină ", din cer pe pământ (Dumnezeu Cuvântul care Se strecoară în trup ca picătura în pământ), fără zgomot şi fără să zguduie lumea cu arătarea Sa, a Celui care a creat-o si o tine întru fiinţă, este 7 5 5 5 ™ Cel Veşnic, Cel ce este „mainte de soare" şi Care va împăraţi peste toată zidirea în veci: Şi să custe ca soarele Craiul, Şi ca luna să-i fie lung traiul. /. . ./ 'N zale [le] -I dereptatea va da rază, Pre mulţâme de pace să şază, Pană când să va ridica luna, Ca să-mpărăţască totdeauna, De la mare şi până la mare, 'N tot pământul Domn cu aşezare. /.../ Că va custa [va trăi] cu crăie dulce, Şi arapii [magii] aur i-or aduce. /. . ./ Fericitu-I va fi svântul nume, în toţ[i] vecii, şi slăvit în lume, Că mainte de soare trăieşte Numele Lui, de să proslăveşte (Ps. 71, 13-14, 19-24, 45-46, 55-58) 127 A trăi cât soarele şi luna şi a împăraţi „de la mare şi până la mare" reprezintă o exprimare umană, atâta cât cuvintele pot reprezenta, pentru a spune că El va stăpâni, pentru toată eternitatea, asupra universului spiritual şi material pe care 1-a creat şi 1-a răscumpărat prin întruparea şi jertfa Sa. In Acatistul intrării Domnului în Ierusalim citim, la icosul al 9-lea: „Binecuvânat eşti, împăratul păcii, să strălucească adevărul Tău în toate zilele până se va lua luna. Binecuvântat eşti, Soare al dreptăţii, să lumineze lumina Ta cât va străluci soarele. Binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus!" 101 . Faptul că Domnul va împăraţi „pană când să va ridica luna ", pe de o parte iar, pe de altă parte, „ca soarele /.../şi ca luna ", ascunde alte semnificaţii tainice. Ar putea fi acelea că El este Domn al întregii lumi până la sfârşitul chipului acestei lumi şi după transfigurarea ei. Profeţiile eshatologice fac de asemenea trimiteri la soare şi lună m , la luminători în general, despre care Scriptura ne spune de altfel, de la bun început, că au fost creaţi şi ca „să fie semne" (Fac. 1, 14) ale vremurilor. Deşi amândoi luminătorii cereşti sunt, pe de o parte, simboluri ale Luminii veşnice iar, pe de altă parte, semne ale zilelor din urmă, când vor da semnalul declinului final al universului, asa cum îl ştim si îl vedem acum, totuşi, într-o 7 s 5 5 7 j 7 exegeză aparte, luna poate simboliza zilele acestei lumi, iar soarele vremea împărăţiei celei fără de sfârşit. Zice şi Cantemir: „Ale vremennicelor deşertăciuni luna să tâlcuiaste" 109 . Am amintit mai sus despre nedeplinătatea lunii, care-şi ia „de la soare lucoare din rază " (Ps. 8, 10). Buchet de acatiste ale Domnului nostru Iisus Hristos, tipărite cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002, p. 161. 108 Isaia 34, 4: „Toată oştirea cerului se va topi, cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin". Ioil 2, 10; 3, 4: „înaintea lor tremură pământul, cerul se cutremură, soarele şi luna se întunecă, iar stelele îşi pierd strălucirea lor. [...] Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului". Matei 24, 29: „Iar îndată după strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui". Apocalipsa 6, 12-13: „Şi m-am uitat când a deschis pecetea a şasea şi s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna întreagă s-a făcut ca sângele, şi stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul îşi leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie". 109 Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 105. 128 Pentru că am ajuns la această discuţie, despre luminătorii cereşti, vom face un mic salt la psalmul 73, pentru a ne reîntoarce apoi la psalmul 71 . In Ps. 73 descoperim o nouă. poetizare a. puterii creatoare a lui Dumnezeu. Ne oprim aici pentru că peisajul central îl constituie un tablou astral, care ne revelează noi valenţe profunde ale frumuseţii cosmice. Este unic chiar şi în Psaltirea pre versuri şi ne extindem la el pentru că ne oferă o poezie cu semnificaţii complementare pentru ceea ce am arătat puţin mai devreme. Iată versurile la care ne referim: De la Tine z[i]ua luminează, Şi noaptea cu stele dă rază. Tu ai tocmit luna de dă zare, Si soarelui i-ai dat de răsare. (Ps. 73, 65-68) E o imagine luminoasă a cosmosului, în care întuneric nu încape. Dar echivalenţa expresivă pe care a găsit-o Dosoftei pentru a exprima strălucirea lunii noaptea este absolut genială. In această imagine poetică aproape că se poate concentra toată poezia şi filosofia lui Eminescu şi Blaga. Tot vagul simbolului simbolist şi clar-obscurul nopţilor eminesciene, toată ferestruirea lunii ca irizare a ochiului luminii veşnice spre pământ, din poezia lui Eminescu, toată poezia lunii care „măreşte şi mai tare taina nopţii /.../cu largi fiori de sfânt mister" (Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) se cuprind aici, se află in nuce în acest vers al lui Dosoftei: „ Tu ai tocmit luna de dă zare ". Luna „dă zare" cosmosului reproducând gestul primordial al Autorului lumii, acela de a scoate lumina şi lumea din întuneric. El a tocmit-o ca să fie o pleoapă întredeschisă a minţii spre geneza universului. El a pictat acest tablou care simbolizează răsăritul luminii intelectuale şi spirituale în om, ruperea întunericului, a pânzei neştiinţei. Lumina lunii este acel intermezzo necesar gândirii înainte de răsăritul soarelui, al luminii clare: „Tu ai tocmit 129 luna de dă zare,/ Şi soarelui i-ai dat de răsare ". Interval care destăinuie etapele naşterii lumii, umplerea treptată a golului despre care vorbeam şi altădată la Dosoftei. Lumea a răsărit asa cum se nasc stele din întunericul nopţii. Lumina lunii conturează doar dimensiunile creaţiei lui Dumnezeu, ale universului. Ea indică zarea, orizonturile întinderii si ale frumuseţii cosmice, fără să le dezvăluie în toată lărgimea şi culoarea lor. Luna dă zare: este deschiderea unui ochi spre univers şi spre cuprinderea lui fără să-l cuprindă. Un ochi genuin, care vede lumea pentru prima dată şi o pipăie cu privirea nemaculată de preconcepţii, de necredinţă, de curiozitate ştiinţifică sau de orice alt interes. E o deschidere a lumii în a cărei vedere cazi fără alte gânduri indiscrete, o privire spre-n afară care te adânceşte în tine însuţi, care e în acelaşi timp mirare şi cunoaştere - cum ar spune Nichita Stănescu: „E o cunoaştere aidoma cunoaşterii dintâi, / când lumile-ţi încep la căpătâi, /.../ şi mâna-ntinsă simte o dimensiune, / şi fiece mirare e un nume" {Cântec, din voi. O viziune a sentimentelor). Este deopotrivă, aici, în versul lui Dosoftei, luna eminesciană creatoare de zări ale universului şi ale gândirii {Scrisoarea I: „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate /.../gândirilor dând viaţă /.../ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară !"...), precum şi anticiparea definiţiei metafizice a lumii deschise, pe care a dat-o Blaga, numind-o „zarişte cosmică" 110 . Parafrazându-1 tot pe Blaga, luna care dă zare ne conduce spre altfel de orizonturi, unde „ne găsim în zona nepipăitului, a inefabilului" 111 . Şi parcă spre a ne asigura că poeţii moderni n-au trecut cu vederea versul lui Dosoftei, Cosbuc eminescianizează apelând chiar la metafora dosofteiană: „ Cu făclioara, pe-unde treci,/ Dai zare negrilor poteci/ In noaptea negrului pustiu "... {Moartea lui Fulger). Aceasta este lumea pe care a creat-o Cel ce S-a pogorât la ea „ca picătura lină" de rouă, în zorii zidirii ei celei de a doua oară. Lucian Blaga, Trilogia culturii. III Geneza metaforei şi sensul culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 15. 111 Idem, Trilogia culturii. I. Orizont şi stil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 82. 130 Cel ce a scos-o treptat din întunericul nefiinţei şi apoi al neştiinţei, fără să o bruscheze sau s-o înspăimânte cu puterea Sa, după cum luna profilează mai întâi contururile cosmice {„Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte" (Eminescu, Scrisoarea IV)) şi apoi răsare soarele luminărilor veşnice. 5 Cel ce, pentru toate acestea, a primit închinarea înţelepţilor/ magilor la naşterea Sa: „Impăraţâi de pre Marea Albă/ îi vor veni cu daruri /.../ Impăraţâi arăpeşti şi Sava [regina Saba]//-or da daruri şi-Ivor prăvi slava" (Ps. 71, 29- 30, 33-34). Psalmul 72 pune din nou în antiteză ascultarea de Dumnezeu şi cupiditatea celor care nu-şi măsoară bine vremelnicia. Omul drept este tentat să alunece spre păcat {„mie mai să strămutară/ Picioarele, de să lunicară./ Puţân de n-am smintit din cărare ") atunci când vede „pre cei răi noroc ce le merge,/ Cât de moarte ei nu bagă samă,/ Şi de [din] boală cu lesne să-ntramă [se-ntremează] " (Ps. 72, 5-7, 10-12). Cum ar zice Eminescu: „Norocul vă petrece" {Luceafărul). Altfel spus, cei cărora „ noroc le merge " sunt „ cei răi ". Fată de unii ca aceştia Eminescu afirma că doreşte să rămână 5 5 5 „rece" şi să petreacă în nemurirea lui, de care oricum ei îşi băteau joc. Pe aceştia îi vizează si versurile lui Dosoftei. Ei sunt 5 5 nesimţitori „Pentru-aceea căci le prisoseşte/ Bogăţâia carea-i sămeţeşte,/ Că sunt îmbrăcaţii] din strămbătate/ Cu vicleşug de păgânătate" (Ps. 72, 15-18). Sunt, adică, păgâni prin faptele lor, iar nu credincioşi lui Dumnezeu. Dosoftei, ca şi în alte cazuri, desfăşoară o adevărată predică morală aici. Psalmii au, de altfel, această caracteristică, specifică şi omileticii, de a îmbina teologia mistică, doxologia şi discursul moral, alternare pe care am putut-o remarca şi până acum. Cu precizarea că retorica omiletică are un discurs clar şi lămuritor în ceea ce priveşte teologia dogmatică şi mistică (de obicei, însă Antim Ivireanul, spre exemplu, se păstrează, chiar şi în didahii, prin exprimarea alegorică, mai degrabă ambiguu pentru cei care nu sunt familiari cu domeniul), în vreme ce psalmii întrebuinţează de multe ori o formulare eliptică sau 131 metaforică, pentru că presupun exprimarea unor revelaţii sau profeţii care cu greu pot fi expuse în cuvinte sau pentru înţelegerea cărora nu venise încă timpul. Insă, celor „îmbrăcaţii] din strâmbătate" , zice Dosoftei, „ le-a ieşi strâmbătatea ca săul / Ce l-au adunat " (Ps. 72, 19). Ego-\x\ lor este atât de mare, încât se laudă singuri până la cer şi în tot pământul: Ş[i]-au pus în ceri gurele de cască Şi-ş[i] trag limba pre pământ să pască. (Ps. 72, 27-28) Din nou, portretul moral pe care îl schiţează Dosoftei ii-i pare decupat dintr-o pictură de Bosch : Dar va veni clipa când: Vor peri cu totul şi s-or stânge Cu fărădelegi, cu ce ş-vor strânge. Când s-or deştepta din ce-ş[i] visază, Bine[le] ce ş[i]i-au visat să nu-ş[i] vază. Să le lepez[i] obrazul 114 departe, Doamne, dintr-a Ta svântă Cetate. (Ps. 72, 62-68) 112 o- Său = ceară sau grăsime animală. Aici este vorba de grăsimea celor bogaţi, care şi- au strâns averile în mod nedrept. 113 Sursa imaginii: http://mythwurks.com/horrotica/featured/17featured.html. Obraz =faţă, persoană. 132 Celor ce nu strâng averile nedreptăţii, „zalele li s-or afla pline,/ Cându-i va lua Domnul cu Sine " (Ps. 72, 31-32). Cel credincios consideră: „Eşti-mi, Doamne, inemă şi parte,/ Şi avere strânsă de departe" (Ps. 72, 81-82). Pentru aceasta, pentru împlinirea aşteptării sale: „inemă mă arde" şi „mi-i inema saca" (Ps. 72. 69, 79). De aceea, cunoscând care este sfârşitul aventurii celor răi, dar şi răsplătirea drepţilor, nu doreşte să afle mai mult de atât: Şi de-aceasta a cunoaşte m-pare Si mi-i trudă de-as întră mai tare In svânta Ta, Doamne, svânţitoare, Să-nţăleg giudeţul din scrisoare, De sfârşitul fietecăruia, Că nu li s-a veghea nimăruia 115 . (Ps. 72, 53-58) Putem prelungi efectul cu un ecou eminescian: „ Nimăruie, nimăruie " (Ce şopteşti atât de tainic ...) . Corespunzător expresiei „mi-i trudă" şi exprimând cu aceeaşi candoare o dificultate, acelaşi Eminescu va zice „ mi-i ciudă": „Şi mi-i ciudă cum de vremea/ Să mai treacă se 1 1 7 îndură " (Singurătate) . Ca peste tot în psalmii lui Dosoftei, casa lui Dumnezeu, Biserica, are „veşmânt de mătasă" (Ps. 73, 14). Acesteia, duşmanii ei vor „să-i puie veşmânt de strecătoare [sac] " (Ps. 73, 16). Descrierea intenţiilor agresive ale celor ce doresc să o distrugă îi procură din nou lui Dosoftei posibilitatea de a zugrăvi evenimentele într-o tonalitate particulară: Să dărâme ca-n dumbravă lemne, Cu săcuri unsorii [uşorii] să-i [d]oboară, Să-i dezbrace aur cu ozoară , 115 Nu li s-a veghea nimăruia = nu va fi nimeni favorizat (la Judecata lui Dumnezeu). 116 A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Ce_%C8%99opte%C8%99ti_at%C3%A2t_de_tainic. 117 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Singur%C4%83tate. 118 Ozor — motiv de broderii. Si uşile cele aurate. (Ps. 73, 18-21) 133 Lexicul incită urechea cu rezonanţe rustic- exotice - cel puţin auzul nostru, cărora ni se par stranii aceste sonorităţi şi ne fac să ne gândim că ar putea să-1 anticipeze pe Bolintineanu. Dosoftei a tradus „ ca-n dumbravă lemne " în mod fidel: coc; ev 5pu|j,co ţvlbiv (LXX, Ps. 73, 6), 5pu|j,6<; însemnând dumbravă/ pădure de stejari. Iar „săcurile" le-a luat din latină: „exciderunt ianuas eius in id ipsum in securi et ascia deiecerunt eam" (VUL, Ps. 73, 6). întâmplător, toate acestea sunt foarte familiare şi mediului românesc. „Aur cu ozoară" şi „uşile cele aurate" reprezintă însă completarea tabloului de către Dosoftei, care trebuie să fi văzut el însuşi sau cel puţin să fi auzit de la martori oculari despre felul în care erau distruse şi jefuite cu barbarie bisericile şi palatele în timpul deselor invazii ale armatelor străine în Moldova (turci, tătari, poloni, etc). Vorbind, în descrierea sa, despre „aur cu ozoară", Dosoftei ne face să ne gândim la ctitoria lui Vasile Lupu, Biserica Trei Ierarhi 119 , al cărei exterior seamănă cu o broderie în piatră: f. '.. / L / '- / '. /- '■ /. ' I^^HIH^^I^^HHI^^HM^^^^HIBB^fl^^DKV I f A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Sfin%C8%9Bii_Trei_Ierarhi_ din Ia%C8%99i. 134 Să existe oare vreo legătură ideatică între această aspiraţie voievodală de a dăltui broderii de piatră, pe de o parte, şi, pe de altă parte, veşmântul de mătase cu care Dosoftei îmbracă în permanenţă Biserica lui Dumnezeu? Despre cei care vor „cu foc să o rumpă" (Ps. 73, 24), Dosoftei II întreabă pe Dumnezeu: „A ce Ţ-întorci mâna de la arme,/ De nu-Ţ[i] laşfij direapta să-i destrame? " (Ps. 73, 41- 42). Este uşor de observat corelaţia, între ruperea Bisericii, de către cei care o consideră un lucru neimportant şi efemer, şi destrămarea lor de către Dumnezeu, a celor care sunt cu adevărat pasageri în această lume. Dumnezeu este Cel ce are „bătrână bunătate" (Ps. 73, 44), adică din veşnicie, şi totodată este Cel care are putere să închege marea („ Tu ai închegat marea" (Ps. 73, Al)), cât şi să zdrobească zmeii şi chitul (Ps. 73, 51-54), adică pe inamicii spirituali, cei care mai devreme erau zugrăviţi ca năvălind cu securi peste Templul/ Biserica lui Dumnezeu - adică, după interpretarea ortodoxă, peste sufletul omenesc - ca să îl ruineze si să îl ardă din temelie. Este deci invocată mila lui Dumnezeu, ca şi puterea Lui, care din „ bătrână bunătate " a zidit întreg universul: Tu ai dat fântână apătoasă In pustie din piatră vârtoasă. Cându-Ţ[i] era oştile-nsătate, Le-ai adăpat cu părău de lapte. De la Tine z[i]ua luminează, Şi noaptea cu stele dă rază. Tu ai tocmit luna de dă zare, Si soarelui i-ai dat de răsare. Tu i-ai dat pământului frâmseţe, De l-întoarce vara-n tinereţe. Primăvara-i de Tine făcută, Să. plodească rouă roadă multă. (Ps. 73, 57-60, 65-72) 135 Dincolo de melosul acestor versuri si de numeroasele eufonii particulare („fântână apătoasă", „zfijua luminează", „luna de dă zare/ Şi soarelui i-ai dat de răsare", „Să plodească rouă roadă"), se proiectează imaginea unui Dumnezeu care este prezent de la geneza lumii până în contemporaneitate şi care este atent la toate, de la ultimul om până la ultima stea din cosmos. Sfântul Efrem Şirul făcea, într-un imn al său, o corelaţie între minunea izvorârii apei din piatră în pustiu şi zidirea lumii din nimic: Am contemplat Cuvântul Ziditorului şi L-am asemănat stâncii care mergea cu poporul în pustie; nu din apa strânsă ori adunată în sine revarsă ea pentru el [popor] curgeri minunate: nu era apă în stâncă, dar mări au ţâşnit din ea, 1 90 tot asa si Cuvântul din nimic a făcut lucrurile Sale . La Dosoftei, Cel ce lumii dă zare a făcut şi „fântână apătoasă /.../ din piatră vârtoasă", cu apa ca un „părău de lapte ". Acelaşi se preocupă şi de frumuseţea pământului, face să se deruleze anotimpurile şi nu pierde din vedere ultimul strop de rouă care trebuie să adape pământul ca acesta să plodească roadă. Dosoftei a tradus Ps. 74, 4 [LXX: eraKri r\ yn kco, uavieg oi KaToiKoOvTeg ev auTfi'Eyco eorepeGoaa xobc, otvXovq aurfjg], în proză, în acest fel: „S-au topit pământul şi toţ[i] carii lăcuesc într-însul. Eu am întărit stâlpii lui!" 121 . în versuri este ingenios (ca nu de puţine ori şi în alte cazuri), reuşind ca din acest verset să construiască o strofă surprinzătoare prin ermetism (ajutat, desigur, şi de contextul original care este şi el destul de tainic/ obscur): Că pământul s-au şters de să roade, Şi de pre dâns[ul] să topăsc năroade [noroade]. 120 Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Icăjr, Ed Deisis, Sibiu, 2010, p. 47. 121 Psaltirea de-nţăles, BAR, CRV 70, p. 200. 136 Ce Eu l-am întăritu-l de toarte , De-am aşezat năroadele toate. (Ps. 74, 7-10) Stâlpii pe care a întărit Dumnezeu pământul au devenit la Dosoftei toarte. Definiţia cuvântului toartă-toarte/ torti, în DEX, aminteşte faptul că în basme şi în credinţele populare se face referire la toartele cerului şi, respectiv, ale pământului . Dosoftei a preluat cel mult metafora, imaginea vizuală, dacă într-adevăr fantezia popular-mitică este la originea acestei opţiuni poetice. In mod cert, însă, împrumutând un cuvânt, Dosoftei nu îşi însuşea şi concepţia mitologică: pentru el, toartele pământului erau la fel de alegorice ca şi stâlpii din original, întrucât Ortodoxia nu aderă la explicaţiile cât se poate de concrete ale cosmogoniilor păgâne. Autorul nostru a ţinut cont de publicul său, de puterea de adresabilitate pe care trebuia să o imprime psalmilor săi versificaţi. Pentru aceasta a apelat la construcţii poetice care să cuprindă elemente recognoscibile pentru auditoriul său românesc (sau pentru cititorii săi), pentru care a transformat şi leii în lupi sau harfele în alăute. Este de reţinut intenţia lui Dosoftei de a dezobscuriza cât mai mult înţelegerea psalmilor pentru un public mediu. O anumită tendinţă spre românizarea unor aspecte, altfel dificil de înţeles de către credincioşii săi, am semnalat si anterior (şi vor mai fi situaţii), dar Dosoftei nu a depăşit niciodată nişte limite rezonabile si, mai ales, a făcut aceasta ţinând cont de o situaţie concretă, de un context socio-cultural 5 5 7 care îl obliga aproape să recurgă la astfel de metamorfoze. Versificarea/ poetizarea psalmilor nu ar fi constituit un exerciţiu suficient, dacă nu ar fi încercat, totodată, să deschidă sensurile (pe cât posibil şi tară să altereze nici semnificaţiile teologice şi mistice) pentru a capta interesul credincioşilor. După cum spuneam şi altădată, demersul său n-ar putea niciodată să justifice folclorizarea abuzivă din lirica secolului Toartă — mâner. 123 Ase vedea: http://dexonline.ro/definitie/toarta. 137 al XX-lea, când nu-si mai avea obiectul, condiţiile fiind cu 7 3 7 5 totul altele. Ceea ce făcea Dosoftei era să amelioreze o expresivitate poetic-alegorică - adesea eliptică - care era purtătoarea unui mesaj criptic, profetic, inteligibil parţial sau în integralitate doar celor cu experienţe mistice remarcabile. Ceea ce nu era deloc cazul liricii care pretindea că nu îşi recunoaşte decât o singură tradiţie literară, pe cea folclorică. Asa-numitii tradiţionalişti interbelici care se întorceau la folclor (când se întorceau) nu erau poeţi cu experienţe duhovniceşti deosebite, care să fi avut nevoie să îsi popularizeze parţial limbajul poetic, pentru că ar fi fost prea înalt şi ininteligibil. Aşa încât iniţiativa lui Dosoftei nu suportă comparaţie cu ideologia epocii moderne. Revenind la discuţia iniţială, alte câteva versuri ale 5 5 7 psalmului 74 creează impresia de poezie a neliniştii metafizice, dacă sunt receptate separat, o poezie a interogaţiilor despre locul lui Dumnezeu, care ascunde din nou semnificaţii apofatice, pentru că Dumnezeu nu vine dintr-o direcţie anume şi nici nu poate fi circumscris unui spaţiu oarecare, iar interogaţiile sunt poetice şi retorice: Că nu veţi şti: oare despre [dinspre] soare 1 1A Vine Domnul, să vă dea strânsoare ? Au vă vine de la scăpătate, Când va lua sama de păcate? Au doară vă vine despre munte, Când S-a ivi ca un fulger iute? (Ps. 74, 17-22) Dumnezeu nu este limitat, precum creaturile Sale, nu poate fi circumscris în categorii umane, de aceea nu se poate spune despre El că va veni de undeva, dintr-un loc concret, de la Răsărit, de la Apus sau de la munte. Adică: să vă strângă/ să vă ia de pe pământ. L-a strâns Dumnezeu înseamnă că l-a luat de pe pământ. 138 In psalmul următor se spune însă: „Minunat străluceşti, Doamne, de la munte" (Ps. 75, 7). Doar că muntele acesta nu este de aceeaşi natură cu cel de mai sus si nici nu indică un loc de unde va veni Dumnezeu, ci doar un sălaş al luminii Sale. Aici este o exprimare alegorică, muntele indicând înălţimea sfinţeniei, acolo unde străluceşte Dumnezeu. y 5 " y Tot spre neliniştea metafizică ne îndrumă interpretativ şi următoarele versuri: Nevoit-am ş[i]-am slăbit din bietul suflet, Lăsând somnul şi odihna, stând în cuget. De mâhneală n-am putut grăi cuvinte. Cugetat-am şi de zale de mainte, Depreveci... (Ps. 76, 9-13) Aceasta este meditaţia, care este cea mai profundă asceză: „nevoit-am /.../stând în cuget". N-am citit o definiţie mai frumoasă, Dosoftei fiind îndreptăţit şi de condiţia sa de poet. Sfântul Augustin afirma ceva asemănător: „In ce mă priveşte, cuget la legea lui Dumnezeu [in lege Domini meditor], dacă nu zi şi noapte (Ps. 1, 2), măcar în segmentele de timp în care pot, şi pentru ca aceste cugetări ale mele [meditationes meas] să nu fugă din cauza uitării, le reţin cu 1 S ajutorul condeiului" . Meditaţia melancolică romantică s-a vrut a fi în y prelungirea meditaţiilor ascetice îndelungate şi epuizante, cu „mâhneală", a reflecţiilor care urcau până la zilele „de mainte,/ De pre veci". încât îndelungile contemplări ale naturii, descifrarea înscrisurilor cosmice şi preocuparea lor - a unuia ca Eminescu, în deosebi - faţă de geneză şi eshatologie nu erau elemente străine ascezei de tip creştin şi monahal. Reverenţa romanticilor noştri fată de eremiti este cu atât •> i 5 y mai grăitoare. Expresia „stând în cuget" este prin excelenţă ascetică, indicând verticalitatea ontologică a fiinţei umane, care stă drept şi arde ca o lumânare gânditoare în faţa lui Dumnezeu. 125 Sancti Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi, De Trinitate, PL 42, col. 823. Traducerea ne aparţine. 139 Cred că este chiar mai fericită imaginea sugerată de Dosoftei decât cea a lui Pascal: trestie gânditoare. Unul ca acesta împietreşte ca un stâlp în cugetare, uitând şi a mai „grăi cuvinte", de mâhneala reflecţiei şi de suferinţa meditaţiei concentrate spre a înţelege şi pe cele inefabile. Si iarăşi ne amintim de Eminescu si ne întrebăm dacă nu 3 5 3 cumva enigmatica sentinţă „ca un stâlp eu stăm în lună" {Floare albastră) ar putea suporta o interpretare conexă cu semnificaţiile pe care le-am descifrat mai sus. Fiindcă nu o dată a introdus Eminescu în poezii de dragoste sintagme sau propoziţii inspirate din scrierile vechi şi având înţelesuri mistice. Ca în acel Sonet care începe cu versul: „ Când însuşi glasul gândurilor tace ". Psalmul 76 cuprinde însă şi un impresionant tablou al manifestării puterii lui Dumnezeu, pentru a face oamenilor cunoscut faptul că El este Dumnezeu din veşnicie, Care a creat lumea şi Care nimiceşte pe cei nedrepţi: Când Te-ai pogorât la dânş[ii] într-acea ţară [Egipt], Toate apele cu sânge să-nchegară. Şi cu urlete ploi mare vărsa tare, De herbea undele-n bezne ca-n căldare. Şi din nuori mergea hreamăt [freamăt] şi săgete, Să-ngrozască eghiptenii, să să certe. Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată, De-Ţ[i] lumina[u] fulgerile lumea toată. S-au strămutat de cutremur tot pământul, Când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul, De-a/ uscat într-însă vaduri în vânt mare. . . (Ps. 76,41-51) Revelarea lui Dumnezeu o numeşte Dosoftei - în tradiţie biblică -pogorâre la oameni: „ Când Te-ai pogorât". Aici este vorba de o revelare în fata celor care nu II cunosc pe Dumnezeul cel adevărat, în faţa unor necredincioşi, 140 de aceea manifestarea lui Dumnezeu este negativă, este pedepsitoare. In psalm se vorbeşte despre fenomene cataclismice la scară planetară şi cosmică. Dosoftei repictează... păstrând sau refăcând anumite tuse. Comparaţia cu fierberea în căldare domesticeşte peisajul, altfel impresionant - şi poate părea celor mai greu de mulţumit cam pedestră. Pentru că unii ca aceştia uită tot timpul că aceasta este prima poezie în limba română. Amintind succint de pedepsele suferite de egipteni, descrierea se concentrează pe despărţirea mării în două, pentru a trece prin ea poporul ales, după care apele mării s-au întors la loc şi i-au înecat pe faraon şi armata lui. Biblia de la Bucureşti (1688), la Ieşire, descrie acest episod astfel: „şi să făcu întunearec şi negură, şi veni noaptea [. . .] şi întinse Moisi mâna pre mare şi aduse Dumnezău marea cu vânt den austru sâlnic toată noaptea şi făcu marea uscat, şi să spintecă apa" (leş. 20-21). Psalmul prezintă evenimentele dintr-o perspectivă mai dinamică şi mai poetică. Iar versetele psalmului, în proză, Dosoftei le traducea astfel: „Văzură-Te apele Dumnezău, văzură- Te apele şi să înfricoşarî. Spământară-sî prăpăştile, cu mulţâme de sunete de ape, glas deaderî nuorii. Şi darî sâgeţâle Tale să petrec, glasul tunetului Tău în roatî. Străluminarî fulgerele Tale lumea, să clăti şi cutremurat fu pământul" 126 . In poezie, Dosoftei aude freamăt în nori cu o ureche hipersensibilă, cu o sensibilitate la inefabil care ar face invidioşi poeţii moderni. Aude şi urletele ploii, sugerate de tabloul acestei furtuni cataclismice, de glasul norilor şi de trăsnetul în roată pe care 1-a tradus literal din LXX („glasul tunetului Tău în roată [c()covf| Tf|c; Ppovtîîg Soi) kv tg) ipo^w]", Ps. 76, 19). Iar înspăimântarea prăpăstiilor (a beznelor sau a abisurilor marine) o imaginează ca pe o fierbere a apelor din adânc (ploaia şi furtuna făceau să fiarbă marea în adâncul ei) şi o transpune poetic astfel: „herbea undele-n bezne" - pregătind despărţirea apelor. Psaltirea de-nţăles, op. cit., p. 205-206. Redăm acelaşi fragment şi în versiunea ulterioară a Bibliei de la Bucureşti: „Văzură-Te apele, Doamne, văzură-Te apele şi să spăimântară, tulburară-se beznele, mulţimea sunetului apelor. Glas deaderă norii, pentru că şi săgeţile Tale trec. Glasul tunetului Tău, în roată. Străluciră fulgerele Tale lumii; clătină-se si să îngrozi pământul" (Ps. 76, 15- 18). 141 Si se usucă vadurile mării. Specific acestei descrieri dar şi, în general, poeziei lui Dosoftei - fapt ce indică un poet veritabil, cu o viziune proprie - este bidimensionarea paradoxală a proporţiilor. O parte din acest peisaj înfăţişează un spectacol cosmic: Şi cu urlete ploi mare vărsa tare Şi din nuori mergea hreamăt [freamăt] şi săgete, Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată, De-Ţ[i] lumina[u] fulgerile lumea toată. S-au strămutat de cutremur tot pământul. Insă anumite opţiuni lingvistice, felul în care descrie ploaia care vărsa tare, fierberea valurilor mării, a „ undelor ca- n căldare ", ca si uscarea vadurilor mării reuşesc să facă acest peisaj să pară cumva familiar, fără ca prin aceasta să-i diminueze din impresionabilitate. II clasicizează, pentru un vorbitor de limbă română. Şi această opţiune poetică nu e separată de teologie, pentru că Dumnezeu nu produce spectacole de genul celor mediatice, iar evenimentele sunt rememorate si rezumate în psalmi cu sens pedagogic şi moral. Aşa încât anamneză poetică nu este lipsită de scopuri educative. Se înţelege astfel de ce Dosoftei nuanţează din peniţă anumite tuşe ale acestui tablou, de ce reduce un eveniment de proporţii colosale, cosmice, cuprinzând cerul şi marea, la dimensiunile unei căldări sau ale unui vad. Insă dincolo de intenţia inteligibilităţii, putem spune că Dosoftei încearcă să vadă spectacolul acesta. . .din perspectivă divină. Ceea ce cutremură pământul şi face abisul nevăzut al apelor să fiarbă este pentru Dumnezeu o... căldare: „ Domnul unde şede, de la nalturij Vede lumea preş te toate laturi" (Ps. 137, 19-20). Cu astfel de schimbări majore de perspective - invocându-1 însă pe Kant - va opera Eminescu în Sărmanul Dionis (dar şi în Călin... şi Scrisoarea T). 142 Cele descrise în psalm nu sunt simple fenomene meteorologice ci sunt manifestări ale slavei lui Dumnezeu, aşa cum ne fuseseră arătate şi în Ps. 17, pe care l-am comentat undeva mai sus. Reamintim versurile: Ţie Ţî să pleacă ceriul şi Te-ascultă, Când pogori în ţară, şi stă-n groază multă. Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare Cu negură groasă de grea strălucoare. Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina, Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna. Şipre denainte-Ţfi] nuoriifac cale, Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale. Piatră cu jeratec, cu foc împreună, Cu multă tărie Domnul din ceri tună. Da-Ş-va de sus glasul, săgeţfij va trimite, Greşiţii să-ş[i] moaie inemi împietrite. Pre pizmaş [i] goni-i-va cu fulgere multe Şi le va da spaimă cu săgeţfij mănunte [mărunte]. Şi psalmii vor relua şi cu alte ocazii descrierea minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu cu poporul ales. Chiar în psalmul următor sunt astfel de episoade, spre anamneză: Bunătatea Domnului uitară Şi ciudese [minuni] ce-au făcut în ţară /. . ./ In Taneos, în loc de câmpie, Când le scotea moşii din serbie. De-au desfăcut marea să-i petreacă, Să le dea moşie, să le placă. Când au potprit marea ca-ntr-o foaie, De i-au trecut preste-arină moale. 143 Şi z[i]ua le-au pus nuor povaţă Prin pustie de-au mers fără greaţă, Iar noaptea le-au ţânut lumină Cu stâlp de foc, ca de zî senină. Au despicat piatra în pustie, De i-au adăpat cu apă vie, C-au slobozit izvoară din stâncă, Cu părauă cu apă adâncă. Ce ei preste bine Ii greşiră, Şi la loc de secetă-I cârtiră, Ispitind pre Dumnezeu prin gânduri. (Ps. 77, 33-34, 37-53) Pluralul izvoară îl va utiliza şi Eminescu: „înnecat de veciniei visuri, răsărit din sfinte-izvoară,/ Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară" {Egipetuî), „ Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ' ude în văzduhul tămâiet" {Călin (file din poveste)), „ Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,/ Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră" (Strigoii), „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! " (Scrisoarea I), etc. Ispitirea lui Dumnezeu, de către cei pe care tocmai îi trecuse prin mare, Dosoftei o reproduce astfel: Dară poate Domnul să găteze Mese-n pustii, să ne ospăteze? C-au lovit cu toiagul în stâncă, De-au purces dintr-însă ap-adâncă, Şi părăuăle s-apătoşară, De băură toţ[i] şi s-adăpară. Dară putea-ne va da şi pâine, Să ne facă masă şi pre mâine? (Ps. 77, 57-64) 144 Era nerecunoştinţa celor „ ce poftiia pepeni şi slănină ", „să le fie inema sătulă" şi care „numai din gură L-îndrăgiră" pe Dumnezeu (Ps. 77. 84,' 90, 107). Atitudinea cu pricina îi era fără îndoială cunoscută, chiar dacă nu se mai repetau condiţiile din vechime. Tocmai de aceea Dosoftei o reproduce cu uşurinţă şi cu o anumită familiaritate în glas. „S-apătoşară", însemnând se umplură de apă, este probabil încă o creaţie poetică a lui Dosoftei. Epitetele ce caracterizează apa pe care le-a dat-o Dumnezeu în pustie, numită de Dosoftei „apă vie" şi „apă adâncă "/ „ ap-adâncă ", reprezintă, în mod evident, sublinieri, venite din partea ierarhului-poet, ale abundenţei de har revărsate peste ei de Creatorul şi Eliberatorul lor din robie. Dumnezeu îi pedepseşte dar tot El Se îndură şi îi iartă de fiecare dată când se pocăiesc, pe cei care „L-au îngânat prin apă vie /.../cutezând [împotriva] lui Dumnezeu omul": Stâmpărând urgia să nu-i arză Şi mânia oprind să nu-i piarză, Văzând Domnul că-s carne şi sânge, Şi ca de vânt cu lesne s-or stânge. (Ps. 77, 113-120) Intre metaforele involuntare ar fi totuşi de remarcat: „Apele sta cu sânge-nchegate,/ Şi fântânele toate-ncruntate [însângerate] "(Ps. 77, 129-130). Este cunoscută, de asemenea, opţiunea lui Dosoftei de a spune adesea fântână în loc de izvor, din care nu de puţine ori se nasc imagini deosebite, pentru noi cei de astăzi, cum este cea pe care am sesizat-o mai devreme: „ Că la Tine este de viaţă fântână/ Şî-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină (Ps. 35, 21-22). Pentru a-i denumi pe întâii-născuţi ai egiptenilor, pe care i-a omorât îngerul Domnului, Dosoftei utilizează expresia: „frunte de prăsâlă": „De n-au scăpat frunte de prăsălăj Ce le-au pierdut feţii fără milă" (Ps. 77, 149-150). Iar poporului ales i-a dăruit Domnul „ oraşe şi sate/ Cu hotară largi şi desfătate" (Ps. 77, 167-168). 145 Ca şi în cazul lui „ izvoară ", şi pluralul „ hotară " a fost preluat de Eminescu: „De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară/ Din hotară în hotară " (Doină) . însă iarăşi i-a părăsit pentru necredinţă: Şi le-au dat [Domnul] tăria lor în pradă, De ş[i]-au făcut limbile-ntr-înş[ii] nadă. /. . ./ S-au uitat într-înşii şi prohodul. . . (Ps. 77, 185-186, 195) Adică n-au putut nici să-şi plângă morţii, cei care L-au ispitit pe Dumnezeu şi şi-au făcut singuri din cuvintele lor nadă, pentru că El i-a lăsat pradă duşmanilor lor. Dar „Domnului I săfece [I se făcu] milă /.../ Şi ca din somn sări Domnul rumăn,/ Ca de vin ce-i [cel ce e] aburit şi şumăn [ameţit] " (Ps. 77, 199-200), împotriva celor ce asupresc pe poporul Său. Dumnezeu „ Ş-au ales mai drag la Iiuda " Şi Ş[i]-au ales muntele Sionul Să petreacă-n lume cu noi Domnul. Şi Ş[i]-au zidit într-îns[ul] svânta Casă [Biserică], De scripeşte cu lucoare deasă, Ca un corn de inorog dând rază" (Ps. 77,211-217) Dacă viaţa omului „trece ca o umbră rară" (Ps. 38, 18), Dumnezeu trimite însă, în Casa Lui, „ lucoare deasă ". Strălucirea ei, ca a cornului de inorog, este o imagine superbă - pornind doar de la sugestia scripturală: asemănarea locaşului lui Dumnezeu cu sfinţenia inorogului. Se întrevede în expresia lui Dosoftei şi o concepţie specifică Evului Mediu (de largă răspândire), dar - ca şi în alte cazuri - nu tară ca poetul nostru să fi avut în vedere şi o descifrare teologică. Inorogul care înalţă cornul fiind simbol mesianic (în Biblia de la 1688: „frumuseţea Lui, coarne de inorod [inorog]" 127 Ase vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Doin%C4%83. 146 - Deut. 33, 17; „şi zidi ca a inorodului svinţenia lui" - Ps. 77, 75) , se înţelege că Biserica străluceşte de lumina slavei Mântuitorului. In virtutea acestei simbolistici îsi asuma si Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, masca Inorogului, ca cel ce se considera persecutat pe nedrept. După această imagine mistică şi solemnă a Bisericii lui Dumnezeu, Dosoftei vorbeşte despre alegerea lui David şi a lui Iacov [Israel] şi, chiar dacă urmează originalului scriptural, se observă însă că schimbă brusc registrul expresiv - ca mai târziu Budai-Deleanu, care probabil că a avut, în această privinţă, un model în autorul psalmilor versificaţi -, utilizând un limbaj familiar, folosit adesea şi de cronicari (Costin, dar mai ales Neculce): Ş[i]-au ales pre David a Sa slugă, După turmă să nu stea să mulgă, Nice să-mble după fătătoare, 'N zî de lucru si de sărbătoare. (Ps. 77,221-224) Dacă la noi ar fi existat, cu siguranţă că Dosoftei ar fi sfidat convenţiile clasiciste. y El ştia că poezia este libertate. Insă chiar intenţia psalmistului antic a fost aceea de a crea o antiteză, subliniind discrepanţa dintre condiţia iniţială a regelui David şi demnitatea la care 1-a ridicat Dumnezeu. Iacov a păstorit poporul „cu inemă curată/ Şi cu- nţălepciune strecurată " (Ps. 77, 227-228). In Ps. 79, se roagă lui Dumnezeu să Se reveleze - „ Cela ce şezfij pre heruvimi, Te ieveşte /.../Şi ne-ntoarce către mila Ta cea svântă,/ de-Ţ[i] iveşte faţa Ta..." (Ps. 79. 3, 9-10) - pentru că au fost smeriţi: „Ne-ai hrănitu-ne cu pâine de plânsură/ Si ne-ai adăpat în lacrămi cu măsură" (Ps. 79, 17- 18). 128 în LXX/ VUL: „şi a zidit ca pe a inorogilor/ unicornilor sfinţenia lui [k<xi tOKo66|iT|0£y tog /joi^o/cepcorcou to âyi.aa|ia auuoî)/ et aedificavit sicut unicornium sanctificium suum]" (Ps. 77, 69). 147 Forma „plânsură" este ca un ecou prelung al plânsului... Poporul lui Israel este asemănat cu o vie, pe care a sădit- o Dumnezeu, însă Dosoftei află prilejul pentru câteva versuri cu miresme parcă de poezie pillatiană („ Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă/ Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc... " - Ion Pillat, In vie): Din Eghipet Ţ[i]-ai mutat vie buiacă Să rodească vin şi strugurii să-Ţ[i] placă. Curăţât-ai denainte toţ[i] păgânii, Când ai răsădit, ş-ai zmult din cale-i spinii. /.../ Toate dealuri [le] de frunza ei să umbrează Şi cu viţele ei chedrii [cedrii] să-nfrâmşază. Cu curpenii [j oardele] păn-în mare să lăţeşte Şi pănă-n văi cu mlădiţe odrăsleşte. (Ps. 79, 23-26, 29-32) Este o alegorie pe care o va actualiza şi Hristos în pilde: „Era un om căsătoriu, care sădi vie şi cu gard îngrădi prea ea şi sapă în ea teasc şi zidi turn..." (Mt. 21, 33; a se vedea şi Le. 20, 9); „Eu sunt buciumul viţei cel adevărat şi Părintele Mieu 1 ^Q lucrătoriul iaste. [...] Eu sunt buciumul [butucul ], voi viţele [mlădiţele]. Cela ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acesta aduce roadă multă" (In. 15. 1, 5) -Biblia de la 1688. Dumnezeu îi aminteşte poporului, prin glasul psalmistului, că „ am grăit cu tine-n holbură de pară " şi „ cu apa te-am cercat " şi că ei au trecut prin pustiu Mâncând mana decât jemna [pâinea albă] mai frumoasă Şi sugând miere din piatra cea vârtoasă. (Ps. 80, 17-18,37-38) 129 Butucul viţei = partea de jos, mai groasă, a tulpinii viţei de vie (de la pământ până la punctul de ramificaţie), cf. DEX. 148 Pentru aceasta trebuie să-şi aducă aminte „Că Dumnezău nu Ţi-i altul fără Mine" şi „să nu te ia cu- nşelăciune/ Vreun domn proaspăt, să-i slujeşti cu- nchinăciune" (Ps. 80, 22-23) - adică vreun domn nou, alt dumnezeu decât Cel adevărat. El îi mustră pe judecătorii nedrepţi ai poporului şi le cere: „Să vă părăsâţ[i] colacii/ Şi să giudecaţ[i] săracii" (Ps. 81, 11-12). Dosoftei apelează la expresia frustă, populară. Remarcăm faptul că el a ales cel mai adesea un limbaj accesibil şi o expresivitate cât mai concretă şi plastică. De aici putem trage concluzia că cei cărora se adresau aceşti psalmi versificaţi nu erau neapărat din clasele superioare culte, care puteau citi şi în slavonă sau greacă ci, mai degrabă, erau adresaţi poporului simplu, care nu putea decât arar să-şi achiziţioneze cărţile si pentru care era nevoie si de o cale mai uşoară de transmitere a mesajului biblic, a psalmilor în special, foarte des accesaţi şi utilizaţi ca rugăciuni şi de către creştinul obişnuit. Procedând astfel, Dosoftei scotea în evidenţă potentele limbii române, fără să-i forţeze limitele si fără să încerce a crea un limbaj inexistent, artificial sau pedant, aşa cum, din păcate, în vremuri mai moderne, unii au încercat să facă, în virtutea unor teorii lingvistice extravagante. Psalmistul I se adresează lui Dumnezeu cu îndrăzneală - ca mai târziu Arghezi, în poezia noastră, ceea ce a stârnit mari confuzii şi i-a făcu pe mulţi critici să-1 considere ireverenţios şi chiar blasfemiator/ ateu - spunându-I: „Nu tăcea molcom, Dumnezău Svinte,/ Nice hii [nici nu fi] moale-n grai şi-n cuvinte" (Ps. 82, 3-4). In descrierea duşmanilor lui Israel, Dosoftei produce (intenţionat poate) şi unele licenţe şi anacronisme. Astfel, între neamurile inamice, pomeneşte despre „Edom din şatră" şi despre faptul că „amalehiţii ferecă puşce"(Fs. 82. 17,21). Acestora, „le dă, Doamne, spaimă să fugă,/ Să obosască de goană lungă " (Ps. 82, 27-28). S-ar părea din nou că Dosoftei ştia cumva din experienţă (sau din confesiunile altora) cât de dureroasă este această fugă, pentru că şi anterior mai spusese: „Carii scapă de războiul Tău, fug tare,/ De-i [d] oboară-n fugă somnul de [-a] călare" (Ps. 75, 13-14). Imprecaţiile nu lasă nicăieri loc de scăpare: 149 Răpezi-i, Doamne, din deal ca roata Şi-i prăvăleşte să-i calce gloata. Ca măciulia fulgi să le cază Şi ca pădurea focul să-i arză. Din faţă vifsjcol să-i prăvuiască, Din dos pojarul [focul] să-i ocolească [încercuiască], Şi de deasupra să-i baţ[i] cu smidă [grindină]. . . (Ps. 82,41-47) Primele versuri au un conţinut similar unor expresii pe care le-am întâlnit în omilii, la Varlaam şi Antim Ivireanul: „ca o piatră din deal la vale când să răntunâ şi nu să poate opri, 1 ^n aşea merge de tare şi viiaţa noastră cătră moarte" ; „suntem [...]ca o roată când dă de vale şi nu să poate opri" . In ce priveşte măciulia căreia îi cad fulgii, recunoaştem în această descriere păpădia, pe care o suflă şi vântul cel mai lin, si asemenea căreia sunt blestemaţi să fie cei care II urăsc pe Dumnezeu şi pe poporul Lui. Originalul vorbeşte despre trestia pe care o clatină vântul, dar Dosoftei, metamorfozând- o în păpădie, sublinia încă şi mai mult caracterul firav al condiţiei lor. In psalmul 83, descrierea Raiului este plină de gingăşie si delicateţe, dovedind că cel care era inflexibil, vehement în imprecaţii ori, altădată, capabil de a ilustra adevărate scene macabre, este deopotrivă în stare să picteze în cuvinte cu sensibilitate si duioşie: Câtu-s de iubite şi de drăgălaşe Şirurile Tale, cele de sălaşe! /.../ Cândva de-aş vedea-mă să-Ţ[i] prăvăsc în faţă, Să-m[i] bucuri şi mie sufletul de viaţă. 130 131 Varlaam, Carte romanească de învăţătură, op. cit., p. 282. Antim Ivireanul, Opere, p. 26. 150 /.../ Ca o vrăbiuţă ce să încuib[e]ază 'N streşină de casă, deaca să-nsărează, Şi ca turtureaua, de cuib ce-ş[i] gătează, De de-abia aşteaptă cu pui să să vază, Aşe mi-i de grijă să Te văz mai tare, O, Dumnezău Svinte,-n jărtve [jertfe] la oltare [altare]. (Ps. 83, 1-2, 7-8, 11-16) „ Iubite şi de drăgălaşe" sunt ,, şirurile"! cetele Sfinţilor, din „sălaşele" împărăţiei lui Dumnezeu, după cum a spus Mântuitorul: „In casa Tătâne-Mieu sălaşuri multe sunt" (In. 14,2, Biblia de la 1688). Antim Ivireanul amintea şi el, într-o didahie, de ,^ireagurile stelelor celor de taină" , vorbind alegoric tot despre Sfinţi. In Paremiile preste an, traducând prorocia Sibilei Eritreia privind Judecata finală, din cartea lui Eusebiu de Cesareea 133 (Effugiet solis iubar, astrorumque horae I Omne poli lumen solvetur et aurea luna 134 ) - temă comună şi lui Lactanţiu 135 -, Dosoftei utilizase deja metafora şireagurilor de stele (de data aceasta fiind vorba propriu-zis de aştri, nu de interpretarea lor alegorică): „Fugi-va soarelui raza şi a stelelor şireaguri, / A tot ceri lucă s-a rumpe, şi acea de aur lună" 13 . Legat de traducerea din latină a lui Dosoftei şi de „astrorum horae", Arghezi s-ar putea să le fi cunoscut pe ambele, pentru că, vorbind undeva despre Eminescu, utiliza sintagma „horă de aştri", prin care se poate să fi retradus expresia latină: „în spaţiul poetului, din bolta lui cea mai de 132 Idem, p. 19. 133 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_din_Cezareea. Mihai Moraru, Acrostihul sibilin, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1989, p. 184. 135 Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 129-130. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/25/de- nuptiis-mercurii-et-philologiae/. A se vedea şi: http://ro.orthodoxwiki.org/Lactan%C5%A3iu. 136 Dosoftei Opere, ed. cit, p. 373 şi 480-481. 151 sus, lumina inundă din toate părţile, divergentă. Haosul [lui Eminescu] e încununat de o horă de aştri lunatici" . Folosind însă această expresie pentru a caracteriza astralul/ cosmicul eminescian, Arghezi făcea - probabil - o aluzie tainică la tradiţia poetică veche românească şi la tradiţia profetică şi patristică conservate în literatura bizantină, aluzie pe care nu o puteau înţelege cei ce nu trebuia să o înţeleagă. De altfel, atunci când am comentat poezia lui Arghezi, am recurs şi la comparaţia cu versurile psalmului menţionat mai sus. Spuneam atunci: „Tot de poetul Psalmilor versificaţi ne apropie şi opţiunea poetică a lui Arghezi pentru naturaleţe, ingenuitate, suavitate şi gingăşie (despre care vorbeşte cu fineţe şi pătrundere Mircea Scarlat), ca rezultat al unei întreprinderi conştiente, după cum specifica el însuşi" . Că recursul poeţilor moderni - între care Eminescu, Topârceanu, Arghezi, Marin Sorescu - la lumea mică, despre care am vorbit şi cu alte ocazii, este unul tradiţional, ne este confirmat şi de Ion Barbu, care îi adresa, într-o scrisoare, aceste cuvinte lui Topârceanu: „dumneavoastră aţi zărit şi alergat la adevăratul izvor al simţirii valahe: humorul şi dragostea pentru lucrurile umile (s. n.). [...] Sunteţi, împreună cu Anton Pann, singurul patron indigen ce vreau să-mi iau" 140 . Revenind la versurile lui Dosoftei, observăm că este reafirmat telosul duhovnicesc al vederii lui Dumnezeu. Ne este descrisă aşteptarea înfiorată a Zilei celei fără de sfârşit, a împărăţiei veşnice, „zfijua aceea ce este-nsămnatăj Carea va să custe [să existe] vreme nencetată" (Ps. 83, 39- 40): Când va veni mare valea de plânsoare, Când Domnul va face giudeţ şi strânsoare, Când va-mpărţi Domnul dar şi bunătate, Când va da certare celor cu păcate, 137 Numit, prin urmare, impropriu haos - iar Arghezi atrage atenţia - pentru că haosul nu este încununat cu horă de aştri. 138 Tudor Arghezi, Eminescu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 47. 139 Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog la lumea veche, voi I. 3, op. cit., p. 96. 140 Ion Barbu, Opere, II, Proză, p. 574-575, apud. Theodor Codreanu, Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, p. 310. 152 Atunce direpţii [în]tâlniş bun vor face Intre lucori svinte de îngeri, cu pace. (Ps. 83, 25-30) Dar, între lucori de îngeri se vor afla doar aceia care îşi fac „scara-n spiţe-ntreagă" (Ps. 83, 23), adică cei care urcă scara virtuţilor, asa cum a descris-o Sfântul Ioan Climax/ Scărarul, în cartea Scara. Aceasta este reprodusă adesea şi în iconografie sau în desenul religios 141 : Pentru a exprima iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Dosoftei află un echivalent elocvent, pentru urechea unui credincios obişnuit, spunând că El are „hire drăgostivă" („ Că nu-Ţ[i] este nime depotrivă/ Dumnezău, cu hire drăgostivă", Ps. 85, 17-18). Un alt anacronism este cel prin care îi numeşte pe arabi „sărăcini"! sarazini, în Ps. 86, 9. Psalmul 87 îi prilejuieşte descoperirea de noi forme expresive ale durerii, la ceas de restrişte: Şi mă feci ca omul ce nu-i [Dumnezeu] să-i agiute, Slobod întru cei morţ[i], în trupuri căzute, Ce dorm prin mormănturi, de arme rănite, 141 Sursa imaginii : http://www.schoyencollection.com/patristic_files/ms 1753.jpg. 153 Şi sunt de la Tine cu totul urnite [lepădate]. Mă băgară-n groapă dedesupt de toate, Unde-i întunerec si umbră de moarte. Ţ[i]-ai pusu-Ţ[i] asupră-mi mânia Ta svântă: Preste mine valuri trec de nu s-alintă. Au doară s-or sti-să-n tărnă-ntunecată Minunile Tale, si-n tară uitată 1 ? Svânta-Ţ[i] adevară să poată-nţăleagă Cine lăcuieşte-ntr-acea ţară largai Mâniile Tale preste mine-mblară, 'Ngrozârile Tale mă răsturburară Şi mă-ncungiurară ca apa cu valuri, De sunt toată z[i]ua struncinat de maluri. (Ps. 87, 9-16, 29-32, 41-44) Toposul mării zbuciumate, ca alegorie a sufletului torturat de suferinţă l-am mai întâlnit, însă imaginile poetice sunt de fiecare dată împrospătate. Mânia lui Dumnezeu este „ca apa cu valuri", suferinţele pe care El le aduce peste fiinţa umană, pentru păcate, fiind resimţite în adâncul sufletului ca „valuri" care „nu s-alintă ", ca lovituri repetate care nu se mai opresc. Si omul se simte ca un ţărm izbit întruna de aceste valuri sau ca malurile unui râu învolburat: „struncinat de maluri ". Toposul marin i-a oferit întotdeauna lui Dosoftei prilejul pentru geneza unor versuri sau strofe superbe. Insă şi perspectiva mormintelor prin care dorm „ trupuri căzute /.../ de arme rănite" ori a cimitirului, „ţară uitată", este cât se poate de patetică. Atâta fior al suferinţei nu cred că a mai fost reprodus în poezia noastră decât de Eminescu şi de Goga şi poate în unele poezii ale lui Arghezi se mai străvede această durere traumatizantă la gândul morţii. 154 Omul se vede pe sine o ruină, dormind cu trupul rănit de arme în mormânt, transformat apoi în pulbere, în „ ţărnă- ntunecată ". Din nou se pot face apropieri de macabrul baroc sau romantic, însă ele sunt circumstanţiale. Numind însă cimitirul „ ţară uitată " şi „ ţară largă ", ne aduce aminte de un poem al lui Vasile Fabian-Bob 142 , Geografia ţintirimului 143 : Este-n zona subsolară, o pacinică, mică ţară Aproape de ţărmul lumii plecătoare către soare, Unde-apoi se hotărăşte [se învecinează] cu o mare-mpărăţie, Pân-acum necunoscută la hărţi de geografie. Oamenilor de aicea, numărul pururea creşte, Neci mai moare cine-o dată aici se cetăţeneşte, Ici se poate-n astă ţară se-ntind locuri înverzite, Printre văi şi dealuri nalte cu producturi felurite, între care colonistul fără să va să lucreze, Cu toată casa sa poate oricând bine să s-aşeze; Iar aerul rece, umed în astă ţară străină Trage vânturi ce cu jale, acum gem, acum suspină Rouă ceriului aicea cade-n picuri mestecate Cu amară lăcrămare din dureri nevindecate. Multe roduri puse-aicea printre dealuri şi vâlcele, Minunaţi sunt aceşti pacinici dup-a lor locuitură. Toţi sunt muţi, adese însă li s-aude ş-a lor gură. Nu zidesc ca noi, politii, în o strâmtă viezunie, Fiecare locuieşte fără dare de chirie; De vecini, de fraţi, de nume şi de toate doru-i trece Pânprejurul casei tale, iarna-i cald şi vara-i rece. însă chiar înăuntrul mormântului n-au privit mulţi poeţi, după Dosoftei, care scrie poetic şi alegoric despre „trupuri căzute,/ Ce dorm prin mormânturi, de arme rănite ". 142 Ase vedea: http://www.crispedia.ro/Vasile_Fabian-Bob. 143 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Geografia_%C5%A3intirimului. 155 E o poezie a vanităţii umane risipite de moarte, în care Dosoftei excelează - şi vom ajunge foarte curând la fragmentele la care mă refer. Emil Botta a mai aruncat un ochi către tatăl „ ajuns aici dintr-o noapte fără hotare" sau s-a privit pe sine mai înainte de vreme: Subterani, de ce i-aţi ros ghetele? De ce i-ai spart sticla ochelarilor, tu argilă? Noapte, de ce i-ai topit pe buze veninoasa pastilă? {Portret) Sub lespede, înmărmurite, dorm isprăvile mele, atât cele bune, cât si cele rele. /. . ./ Ochiul nu cată semeţ, safirul ochilor nu mai are preţ. {Epitaf) Retorica aceasta are o istorie foarte veche, care coboară de la Sfântul Ioan Hrisostom până în literatura noastră medievală, de la Neagoe Basarab până la Dimitrie Cantemir, şi a fost actualizată apoi de Eminescu şi de poeţii moderni (aminteam mai devreme de Arghezi). Revenind la Dosoftei, în psalmul 88 versurile încearcă să descrie cât mai sugestiv măreţia Creatorului lumii: Că de-a Ta, Doamne, minune, Ceriul va grăi ş-a spune. Tu tâi marea de nu neacă Şi zaci holburii [furtunii] să tacă. /.../ Ceriurile şi pământul Tu le-ai făcut cu cuvântul, Şi lumea cu de ce-i plină 156 Ai urzât cu svânta-Ţ[i] mână. (Ps. 88,21-22,37-38,43-46) Am avut multe prilejuri să contemplăm descrierile cosmice ale lui Dosoftei: cerul cu aştrii săi tainici, pământul cu munţii, mările şi câmpiile sale, urzite toate de mâna lui Dumnezeu. Despre cartea cosmică (liber mundi) care este plină de inscripţii care conduc către Dumnezeu (Eminescu: „cartea cerului albastru cu mari litere aurite"; „scrisul stelelor de foc", Peisaj şi în vremi de mult trecute [Povestea magului...^ am vorbit de asemenea de multe ori şi pe îndelete în cărţile noastre. „ Cerurile grăiesc toate ", va repeta Dosoftei în Ps. 96, 21. După Eminescu, Goga şi Ion Pillat (deşi nu sunt singurii) vor dezvolta în poezie acest topos al înscrisului cosmic (precum şi pe acela al naturii ca o biserică), pe care romantismul îl revigora şi în Occident. Poeţii români nu au pierdut decât de curând această hartă cosmică, acest arhitext sau biblie a universului, pentru care - cum spuneam şi altădată - au devenit şi ei iliteraţi, aşa cum unii poeţii occidentali se tânguiau încă din romantism (sau chiar mai devreme): Carte de aur cu inscripţii nepieritoare în cerul sculptat! Şi la magica filă a şaptea, începe noaptea cea plină de cântece. . . Oh, rătăcesc prin meandrele acestui in-folio. . . (Emil Botta, Glosse) Din predica cerurilor nu înţeleg o boabă: Să-mi traducă arborii, vântul să-mi fie interpret, iarba poenilor să colaboreze şi ea. Licurici, să-mi daţi luminiţele voastre! 7 5 5 157 Umbre, penumbre, seninuri, lăsaţi să oficieze liturghiile, privighetoarea-n sutană, un cuc ermit deie răspunsul din strană; (Emil Botta, Confidenţă) întreg, adânc şi strălucit e textul naturii Tale. Cu-ncântare-1 citesc, si recitesc, si câte-odată chiar îl învăţ pe dinafară: marea cu hexametrii ei asemenea unui poem homeric, munţii plini de semne de întrebare, şesul ca o frază imensă cu metafore fertile, şi văzduhurile, sensuri schimbătoare, şi alfabetul luminos al nopţii pe care zorile îl şterg citindu-1, - ah! Toate ca pe-un document de taină le sorb . . . Dar cineva-mi şopteşte zilnic: - Perfect! Este un text fără cusur. Dar spune-mi totuşi: cine iscăleşte Acolo dedesubt - indescifrabil?... (Şt. A. Doinaş, Psalmul XXV) Doamne, minunile vorbesc un dialect necunoscut de nimenea al limbii Tale. /.../Poetul e purtătorul unui înţeles defunct care păstrează totdeauna viu secretul. (Şt. A. Doinaş, Psalmul LXXIX) Parcă spusese mai sus că „ e textul naturii Tale ": cum de nu mai ştie, brusc, Cine semnează opera acestei lumi? Nu înţelesul este defunct, ci doar înţelegerea unora (sau câteodată) poate fi deficitară. 158 Am făcut deja comentarii pe această temă în altă parte 144 . La Dosoftei însă, Dumnezeu poate fi cunoscut în două moduri: din creaţie (natura e un pedagog către Dumnezeu, au spus-o Sfinţii Părinţi) şi prin revelarea Sa plină de slavă: Ceriurile şi pământul Tu le-ai făcut cu cuvântul, Şi lumea cu de ce-i plină Ai urzât cu svânta-Ţ[i] mână. /.../ Cu neguri este Tavorul, Ermonul i-i nalt pogorul. (Ps. 88, 53-46,51-52) Adânca Ta-nţălepciune Nime nu va putea spune. Omul fără minte-ntreagă Nu va putea să-nţeleagă De [din] svintele Tale fapte [creaţii], Ce-s de mâna Ta lucrate, Când păcătoşii cu toană Ieşiră ca iarba-n goană. (Ps. 91, 17-24) Domnul stătu Crai în lume, Că I S-au vestit svânt nume, Pentru veşmânt de podoabă Ce S-au îmbrăcat la hoarbă 145 . /.../ Scaunul Tău [de Judecată], Doamne Svinte, Este gata de mainte, 144 A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog la lumea veche, voi. I. 2, op. cit., p. 130-237. Hoarbă = adunare, sfat. Aici este vorba de adunarea Sfinţilor, în împărăţia Sa. 159 De la veci de când Te-aşteaptă Pre Crăie [împărăţie] aşezată. Părauăle [pârâurile] tare strigă Toată lumea să să strângă, Şi apele cele mare Rădicară urlet tare, Cât din ţărmuri dau afară, De răsună preste ţară. Minunată-i unda mării, Ce-i mai tare Craiul ţărâi, Că pre toţ[i] Craiul potoale, Ca spuma mării cea moale. (Ps. 92, 1-4, 9-22) Că mare Domn este Domnul Şi-mpărat preste tot omul, Si din hotarăle toate I să-nchină ţări şi gloate. Că-I este lumea pre mână, Cu pământ şi cu ce-i plină, Si muntâi cu dealuri nalte y y Supt cuvântu-I sunt plecate. Şi marea cu nalte valuri A Lui este-n toate laturi. Si-i de mâna Lui lucrată y Toată lătur ea uscată. Veniţ[i] să-I cădem cu jele, Să ne ierte de greşele. Naintea Lui să ne strângem Şi-ngenuncheaţ[i] să ne plângem, Că El cu svânta Sa mână Ne-aufăcutu-ne din tină. (Ps. 94, 11-28) Ceriurile cu cuvântul Le-au făcut, şi tot pământul. 160 Denaintea Lui cu teamă Dvoresc îngeri fără samă, De-L mărturisesc si-L cântă In frâmseţea Lui cea svântă. /.../ Ceriul s-aibă voaie bună Cu pământul depreună, Şi marea giucând să salte Cu unde, cu valuri nalte. Şi câmpii încă să-ş[i] facă Bucurie, să le placă. Atunce s-a bucura-să Toată dumbrava cea deasă. (Ps. 95, 25-30, 49-56) Domnul stătu Crai în tară, Tărâle să bucurară, Şi pământul tot să salte, Cu ostroave de departe. Dimpregiur nuor şi ceaţă Sprejinesc svânta Lui faţă, Şi dereptatea-I tocmeşte Scaunul ce odihneşte. /. . ./ Pre denainte-I foc merge, De arde [pe] cei fără lege. Fulgerile Lui cu pară Ard de să văd preste ţară. Pământul să-mplu de frică, Munţâi să topesc de pică Si cură ca nes te ceară, Văzând pre Domnul în ţară. Si de fata Lui cea svântă Tot pământul se spământă. Ceriurile grăiesc toate, 161 De-I spun dereptatea-n gloate. (Ps. 96, 1-8, 11-22) Şi exemplele nu se epuizează aici. In multe cazuri, exprimarea este alegorică - exceptând, bineînţeles, pasajele referitoare la geneză, în care cele urzite sunt elemente cosmice reale si nu simboluri. Insă toate indică „frâmseţea'7 frumuseţea lui Dumnezeu, a Creatorului acestui univers imens şi plin de viaţă, care saltă si se bucură, fie că e vorba de manifestările slavei Sale în lume {„Dimpregiur nuor şi ceaţă/ Sprejinesc svânta Lui faţă /.../ Pre denainte-I foc merge /.../ Fulgerile Lui cu pară/ Ard de să văd preste ţară./ Pământul să-mplu de frică,/ Munţâi să topesc de pică...), fie de universul însuşi care este creaţia Sa, cel iraţional şi, respectiv, cel raţional: îngerii şi Sfinţii reprezentaţi simbolic de „munţâi cu dealuri nalte", „marea giucând" şi săltând „cu valuri nalte", „câmpii" şi „ toată dumbrava cea deasă ", „ ostroave de departe " (sihaştii, pustnicii), care se bucură aşteptând venirea Domnului. Astfel spus, măreţia Sa se revelează cu prisosinţă în Geneză şi Eshatologie, dar şi prin revelaţiile particulare din istoria omenirii, precum cele de pe Sinai şi Tabor. Insistând pe geneză şi eshatologie, pe frumuseţea cosmică primordială, cu răsăritul necontenit de stele şi de lumi din văi de haos, şi pe aşteptarea, finalului acestei lumi - care nu este aneantizare, ci transfigurare - Eminescu prelua, în poezia sa romantică, o temă fundamentală a literaturii noastre vechi. Negurile („Cu neguri este Tavorul"), norul şi ceaţa („Dimpregiur nuor şi ceaţă/ Sprejinesc svânta Lui faţă") reprezintă întunericul supraluminos (Sf. Dionisie Areopagitul) al slavei Sale. Despre cei care sunt ca „spuma mării" vorbeşte şi Miron Costin, în poemul său Viiaţa lumii (referindu-se la condiţia umană fragilă), dar şi Eminescu, în Scrisoarea I: „Pe când alţii stând în umbră si cu inima smerită/ Neştiuţi se pierd y y y y ± în taină ca şi spuma nezărită ". Aminteam însă mai devreme de poezia pe tema vanitas vanitatum, a deşertăciunii umane, din psalmii versificaţi: „ Că nu este om să custe/ Şi de moarte să nu guste" (Ps. 88, 185- 186). 162 Am văzut în psalmul 38 dezvoltarea acestei teme, dar psalmii 89 şi 101 adaugă o nouă dimensiune poetică acestei retorici lirice: Nu-ntoarce, Doamne, pre omul, Să-1 cuprinză-n jele somnul, C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină Tot omul de supt lumină. De i-ar fi viaţa de lungă 'Ntr-o mie de a[n]i s-agiungă, Naintea Ta este scurtă Ca cea zî de ieri trecută. Şi ca strajea cea de noapte Ii sunt zalele lui toate. Ca neşte şegi, fără treabă, I să trec a[n]ii cu greabă. Ca otava ce să trece De soare si de vânt rece, De demineată-i cu floare, Sara-i veştedă de soare. A doua zî să usucă, Ca-n cuptori când o aruncă. Asa cu lesne ne arde Urgia Ta şi ne scade. De ne-ai pus greşala-n faţă Denainte-Ţ[i], de ni-i greaţă. Si de svânta Ta lumină Veacul nostru ne-nstrăină. Zalele noastre le neacă Urgia Ta şi le saca. A[n]ii ni să trec cu grabă, Ca o painjină slabă. /.../ Această lume deşartă Ne-mblânzeste si ne ceartă 163 Cu primejde şi cu boale, Pre toţ[i] oamenii potoale. Nime n-a scăpa să iasă Din urgia ei cea deasă /. . ./ Şi ceia ce duc pedeapsă Din ferecaturi să iasă. (Ps. 89, 9-36, 41-46, 49-50) Că-m[i] trec zalele ca fumul, Oasele mi-s saci ca scrumul. Ca neste iarbă tăiată M[i]este inema săcată, Că stă uitată de mine, Ce-am gătat să mănânc pâine. De suspinuri şi de jele Mi-am lipitu-mi os de piele. De-atocma cu pelecanul, Prin pustii petrec tot anul, Şi ca corbul cel de noapte Im[i] petrec zalele toate, Ca o vrabie rămasă In supt streşină de casă. /.../ Am mâncat pâine de zgură Şi lacrămi în băutură, De fata mâniii Tale, Ce mi-ai dat de sus la vale. Mi-s zalele trecătoare, De fug ca umbra de soare, Şi ca iarba cea tăiată Mi-este vârtutea săcată. /.../ 164 Şi Tu Doamne, cu cuvântul Dintâi ai urzât pământul, Si ceriurile ce-s nalte Sunt de mâna Ta lucrate. Acelea toate s-or trece, Iară Tu tot vei petrece. Şi ca haina ponosâtă Când le-a hi vremea sosâtă, Li s-a destrăma făptura Din hire, ca vechitura. Şi li-i depăna ca tortul, De să vor schimba cu totul. (Ps. 101,13-26,31-38,89-99) Insă cel ce îşi recunoaşte astfel vanitatea, se roagă lui Dumnezeu: „Şi când îmfij vei lua viaţa,/ Mă rog, Doamne, să- ŢfiJ văz faţa" (Ps. 101, 85-86), „Şi Ţ-vei ivi svânta faţă/ Cu slavă şi cu dulceaţă" (Ps. 101, 55-56), „Şi preste noi să lucească/ Lucoare dumnezăiască" (Ps. 89, 65-66). Pentru că omul, chiar dacă este ca iarba tăiată, este mai important decât tot universul. Comparaţiile existenţei umane cu fumul, cu floarea şi cu iarba sunt dese în Scriptură, dar au fost reproduse şi în poezia noastră, premodernă şi modernă. Din asemănarea vieţii umane cu păianjenul sau cu pânza de păianjen, precum şi a universului cu o haină învechită care se destramă la sfârşitul lumii, poeţii - Bolintineanu, Eminescu, Arghezi - au extras concluzii lirice semnificative, legate de fragilitatea ţesăturii lumii şi a firii umane, pe care au ilustrat-o corespunzător în versuri. Remarcăm şi verbul „să vor schimba", care atenţionează că sfârşitul lumii constră într-o metamorfoză totală a sa, dar care nu înseamnă câtuşi de puţin dispariţie sau aneantizare a ei. Se afirmă, în psalmul 89, existenţa lui Dumnezeu mai înainte de veci, anterioritatea Lui în comparaţie cu lumea, materia sau timpul (toate acestea fiind creaţiile Sale). 165 In antichitate, singura care făcea această distincţie era religia mozaică, în vreme ce toate celelalte religii sau filosofii considerau fie că Dumnezeu/ zeii sunt coeterni cu materia (religia egipteană, greacă, religiile politeiste în general), fie că universul este de aceeaşi esenţă cu zeitatea sau proiecţia ei în afară (budismul, religiile panteiste). Nu a existat, în afară de iudaism, concepţia unui Dumnezeu Absolut şi pre-existent tuturor lucrurilor, Atotputernic şi Creator a toate, transcendent şi incognoscibil creaţiei Sale, după esenţa Sa fiind tainic în mod desăvârşit pentru toate existenţele aduse de El întru fiinţă 146 . Babilonienii şi egiptenii au luat cunoştinţă de această concepţie datorită contactului lor cu evreii - bineînţeles, fără să-şi însuşească pe deplin religia vechilor iudei, ci împrumutând doar unele idei şi concepte, pe care le-au introdus în filosofia lor, chiar dacă nu prea erau congruente - şi de la ei au ajuns mai întâi ecouri la greci, apoi prin contactul direct dintre evrei si elini. De aici şi confuzia pe care o fac foarte mulţi, aceea de a considera că creştinismul, întru care s-a împlinit Legea veche, ar fi îndatorat platonismului şi neoplatonismului. Platon e cel care e îndatorat vechilor evrei - prin egipteni - iar Plotin cu atât mai mult, trăind într-o eră creştină, putuse lua contact cu filosofia creştinismului, mult superioară concepţiilor idolatre. Dar pentru că de la asiro -babilonieni şi egipteni, care erau mai gnostici şi mai ermetici în a-şi expune misterele (Orientul, în general, ţinea la esoterismul doctrinelor sale), nu s-au păstrat papirusuri (mai ales că Biblioteca din Alexandria a ars) aşa cum s-au păstrat totuşi de la greci, pare multora 14 Cum spuneam şi altă dată, e cel puţin curioasă, dacă nu dubioasă, întoarcerea catolicilor, imediat după schismă, la concepţia, străină mozaismului cât şi primului mileniu creştin, că Dumnezeu poate fi văzut cu ochii fizici, în esenţa Sa, concepţie apărată de Varlaam şi Achindin împotriva Sfântului Grigorie Palama, urmând „iluminarea lui Socrate şi Platon". A se vedea Sfântul Grigorie Palama, Opere complete, voi. II, Ed. Gândul Aprins, Bucureşti, 2013, p. 183-189, 211. Catolicii ar trebui consideraţi ca aflându-se cu adevărat în tradiţia platonismului şi neoplatonismului (cât şi a aristotelismului: nu e o contradicţie; întoarcerea la filosofia şi mitologia antice a început în Occident mult înaintea Renaşterii, preferate mai cu seamă de mai nou-veniţii în Apus, de origine germanică, şi care căutau ceva mai aproape de Valhala lor, chiar dacă se creştinaseră), şi nu ortodocşii, aşa cum citesc, din păcate, în foarte multe cărţi şi aşa cum se afirmă adesea şi în exegeza noastră literară, de către autori insuficient informaţi în această privinţă. Platonismul a fost rejectat de la bun început de Părinţii Bisericii. Origen şi Sfântul Augustin menţionează faptul că pot exista unele formulări asemănătoare, în cele două doctrine, prin care s-ar părea că sunt apropiate, dar că esenţa învăţăturii lor nu coincide câtuşi de puţin, pentru că este complet diferită. 166 astăzi că filosofarea a început de la greci - ceea ce, în infatuarea lor, aceştia au si susţinut. Eminescu, care cunoştea bine istoria, care urmase destule cursuri de egiptologie şi istorie antică (chiar şi cursuri de limba caldeeană), ca şi Mircea Eliade mai târziu, nu încurca lucrurile şi nu le acorda grecilor niciun fel de primat în ordinea gândirii şi a ideilor fundamentale ale umanităţii. Revenind la Dosoftei şi la ideea de la care am pornit pentru a face paranteza de mai sus (considerăm că nu inutilă, ci lămuritoare), acesta afirmă astfel, poetic, pre-existenţa lui Dumnezeu: Păn-a nu să face munte Pre pământ, cu dealuri multe, Păn-a nu face pământul, Nice lumea cu cuvântul, Ce-ai împlutu-o de gloate 147 , Eşti mainte decât toate. (Ps. 89, 3-8) Dumnezeu a fost Singur înainte de a exista lumea 148 . Aşa cum spunea şi Eminescu: înainte de a fi toate, „pe-atunci erai Tu singur" {Rugăciunea unui dac) 149 . Sau, cum a zis Dosoftei: „A Ta este, Doamne, lumea şi pământul,/ Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul" (Ps. 23, 1-2); „Că sângur au zâs de să făcură,/ Sângur le-au dat [fie] căriiaş făptură" (Ps. 32, 21-22). ,, Pe-atunci erai Tu singur". . . „ El singur zeu sătut-a "... Gloate = mulţimi, popoare. 148 In LXX, Ps. 89, 2: „înainte să se nască munţii şi să se plăsmuiască/ să ia formă pământul şi lumea şi din veac până în veac eşti Tu [irpo tou opr| yai , rfsf\va\, kccl tr/laaBfîvoa xr\v y^ kcu zr\v oi.KOu|jivr|v k<x! âiro tou cdtovot; ÎEtoq tou etico vog Si) el]". 149 Sursa imaginii, a paginii de manuscris eminescian: http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/04/ll/mihai-eminescu-rugaciunea-unui- dac-manuscris-1879/. 167 M-*Tt4qciC4.iiri<r 4_ ' M*to*i A*-* LÎJtt. unui rnt-M. IV'itt ii ffflj 0-f* H+**J , *'« C«**J 4j»mJUfaf , CCU<±f , iksvt^fmf , fw»ni* teul* C/t ■ ArUmi tlHW "''1 i''" 1 ?*•" , U*-f* nw rv$t<4r yn fm#~*m* « idt.d m*#*h*t* ***** & vS^rt*^', Pe acest Dumnezeu, „«« /?ctf sta să-Z prăvască,/ Din heruvimi să-I domnească./ Tot pământul să rădică/ Şi să leagănă de frică" (Ps. 98, 3-6). Si totuşi acest Dumnezeu, Care este mai înainte de a fi 5 3 7 lumea şi Care, după ce ,, acelea toate s-or trece, /.../ Tu tot vei petrece" (Ps. 101, 94-95), locuieşte în om, iar Dosoftei exprimă acest paradox: Si tu, mişelul mieu suflet, Să-I mulţămeşti cu-ntreg cuget, Şi-I urează de tot bine Lui Dumnăzău dintru tine. (Ps. 102, 85-88) 168 Contrastul acesta, dintre măreţia lui Dumnezeu si smerenia Lui, Care îsi face locaş în inima omului, a fost de-a lungul timpului adesea subliniat în omiletica ortodoxă. O mostră de expresivitate în reliefarea acestui paradox dumnezeiesc ne oferă, în literatura noastră, şi Antim Ivireanul, în paginile didahiilor sale - am comentat detaliat altădată aceste pasaje. Cât despre Dumnezeu Cel dintru noi, amintim cuvintele Sfântului Augustin: „O, Tu, Viaţă a sufletului meu [...] Tu Te aflai mai înlăuntrul meu decât partea cea mai lăuntrică a mea"; „Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Si iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară" 150 . Psalmul 90 ne oferă o idee despre cum ar fi putut apărea descântecul, deşi acesta presupune o utilizare fie băbească, fie infantilă, şi o deviere de la semnificaţiile eclesiale ale psalmodiei: Acela [Domnul] te-a mântui-te De sâlţă, de lănci cumplite, De vânători încordate, De cuvinte turburate. Şi te-a umbri după spate, Supt a Sale aripi late. I . . .1 Şi noaptea nu ti-i spărîe-te, Nice z[i]ua, de săgete. Nu ti-i teme de lângoare, De vânt rău, nice de soare. Nu-ţ-va ieşi-n tâmpinare Drac de-amiazăz[i] să te sparîe. /.../ Răul nu-ţ-va veni-n poală, Nice pre trupul tău boală. /. . ./ îngerii să te păzească Şi-n mâni să te sprejinească. /. . ./ Pre vasilisc şi aspidă Vei îmbla ca pre omidă. Si-i călca leul si zmăul 150 Sfântul Augustin, Confesiuni, traducere din latină, studiu introductiv şi note de Gh. 1. Şerban, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 141-142, 365. 169 Şi nu te v-atinge răul. Este de remarcat expresia concentrată care enumera primejdiile, denumite laconic şi simbolic fie prin consecinţele lor, fie prin numele celor care le generează: „drac de- amiazăzfi] [aicnSta/ acedia]", „vasilisc şi aspidă", „leul şi zmăul" - prin toate acestea înţelegându-se, de fapt, diferite categorii/ ierarhii demonice. Aceeaşi semnificaţie o au, de fapt, şi metaforele: „vânători încordate" şi „cuvinte turburate", trimiţând tot la acţiuni spirituale cu caracter negativ. Tot într-o exprimre simbolică, Dumnezeu îl apără pe cel credincios ascunzându-1 în spatele Său, la umbra aripilor Sale: „ te-a umbri după spate,/ Supt a Sale aripi late ". Dosoftei utilizează formula incantatorie ca soluţie poetică, fără ca versurile sale să fie şi o incantaţie în sens propriu, de tip popular-păgân. Psalmul 103 este o deuterogneză în care sunt reamintite faptele lui Dumnezeu, creaţiile Sale {„Pământul îi plin de fapte/ Ce -ai făcut cu bunătate", Ps. 103, 103-104), în ordinea în care au fost aduse întru fiinţă de Dumnezeu Creatorul din nimic, în cele sase zile ale creaţiei. Dacă psalmul 89 arăta preexistenta lui Dumnezeu, Singurul veşnic, aici se relatează felul în care El creează lumea, gestul Lui creator prin care universul este adus întru existentă. y Pentru ca, în psalmii următori, să se continue caracterizarea lui Dumnezeu, vorbindu-se despre El ca despre Proniatorul lumii, despre felul cum 1-a ales pe Avraam şi Şi-a pregătit un popor ales şi 1-a condus. In mod cert, psalmii nu ni-L prezintă ca pe un Dumnezeu care S-ar fi retras în transcendenţă după crearea lumii şi ar fi lăsat-o să se autoguverneze, în independenţă faţă de El, aşa cum afirmă teologia protestantă şi neoprotestantă. Psalmul 103 este o relatare mai detaliată şi mai poetică a celor şase zile ale creaţiei, în care sunt aprofundate anumite afirmaţii de la Geneză, urmărindu-se nu numai naraţiunea $7 5 propriu-zisă a felului în care a luat naştere universul, ci şi consecinţele ulterioare ale evoluţiei sale, relevându-se cauza pentru care Dumnezeu a creat într-un anumit mod toate cele ce sunt. 170 Lumea aceasta este, aşadar, creaţia Lui, poartă amprenta frumuseţii Lui şi este mărturie a puterii creatoare şi a frumuseţii Lui: Să Te-mbraci cu mărturie, Cu frâmsete si tărie, 5 5 7 Că Tu Te-nveşti [Te îmbraci] cu lumină, Ca soarele-n zî senină. Şi Ţi-ai [în]tins ceriul ca cortul, De l-ai înfrâmşat cu totul, Şi i-ai pus deasupra ape, Din tinsori să nu se scape. (Ps. 103, 5-12) Exprimarea poetică şi mistică aparţine originalului. Dumnezeu este Cel ce atârnă (într-o exprimare metaforică şi profund mistică) lumina pe care a creat-o, ca pe o mantie împărătească: ăva$aXX6[ievoc, fytic, wq i|j,ca;iov (LXX, Ps. 103, 2). Iar oamenii L-au îmbrăcat pe Hristos în xXa\ivba KOKKLvnv (GNT, Mt. 27. 28, 31), adică în hlamidă sau mantie mohorâtă/ stacojie. De aceea Eminescu a formulat aceste versuri, în Memento mori: Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire Şi facând-o să răsune o psalmodică gândire, Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet; El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină. . . S-a uitat Eminescu pe Scripturi în limba greacă? Mai ales că în Septuaginta există şi cărţile numite Psalmii lui Solomon si Odele/ Imnele lui Solomon, care nu se află în ediţiile biblice româneşti. Faptul acesta ne dă mărturie că era un căutător al adevărului până la cele mai greu de pătruns amănunte lexicale. Cel ce a zidit lumină strălucitoare {,, ca soarele-n zî senină ", cum spune Dosoftei) şi a aşezat-o în faţa lumii ca pe o mantie vestitoare a Lui, care dă mărturie că El e 171 împăratul lumii şi Lumina ei, Acelaşi a primit de la oameni hlamidă de culoarea purpurei asfinţitului. Verbul kva^âXXo^ai (aor. avePaA,6|j,r|v) înseamnă a dezbrăca sau a atârna, a suspenda 151 . Prin urmare, se poate înţelege fie că Dumnezeu Şi-a atârnat lumina ca pe o mantie pe umeri (metaforic vorbind), fie că a atârnat-o/ a suspendat-o ca pe o perdea în faţa oamenilor. Având în vedere însă că xo inaTiov înseamnă veşmânt, haină, mantie, robă, primul sens este mai plauzibil, adică aşa cum am interpretat mai sus. Se poate traduce şi înţelege însă şi altfel, şi anume că Dumnezeu este „ Cel ce dezbracă lumina ca pe o haină ", spus într-un mod foarte tainic, în sensul că Dumnezeu, Lumină fiind, a creat lumina materială ca pe o dezbrăcare/ dezvăluire a Ceea ce este El, a adevărului despre Sine, în faţa oamenilor. Creând lumina mai întâi de toate, Se denudează în fata 1 CO noastră, Se descoperă , arată creaturilor Sale Ce este El: Lumină de mai înainte de veci. Ştim că, în Crez, Fiul lui Dumnezeu este numit: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". Dumnezeu S-a dezgolit/ dezvelit în faţa creaţiei Sale mai înainte de a fi dezbrăcat de hainele Sale şi de a fi pus pe Cruce. S-a dezgolit pentru a arăta că este Lumină. Acest verset ar putea ascunde şi o profeţie mesianică şi s-ar putea referi, în mod acoperit, la chenoza Mântuitorului, „ Cel ce dezbracă lumina ca pe o haină " pentru a lua chip de rob. Insă trebuie să recunoaştem că toate aceste semnificaţii, uluitoare, pe care le ascunde greaca veche, sunt dificil de transpus în limba română doar prin traducere. Dosoftei a tradus mai întâi: „Imbrăcându-Se în lumina ca-ntr-un veşmânt" . Si mai înaintea lui, în Psaltirea lui Coresi stă scris: „învestitu-Te-ai cu lumină ca în cămase" 1 4 . Probabil pentru că dezbrăcarea de lumină ar fi avut conotaţii negative în auzul credincioşilor sau cel puţin ar fi 151 Probabil că de aceea s-a spus în cântarea din Joia Mare: „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. [...] Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori", Triodul, op. cit., p. 583, 610. 152 A se descoperi în limba veche însemna a se dezbrăca, la propriu, de haine, a se dezgoli. Psaltirea de-nţăles, op. cit., p. 278. Coresi, Psaltirea slavo-romănă (1577), op. cit., p. 430. 172 constituit o exprimare obscură, în absenţa unui comentariu lămuritor. Am văzut că Dosoftei se adresează unui public mediu. Iar pe de altă parte, Cel ce Se dezbracă este Cel ce este îmbrăcat veşnic cu lumina Sa dumnezeiască. y In versuri, Dosoftei mută accentul pe strălucirea luminii dumnezeieşti, pe intensitatea ei orbitoare: „Tu Te-nveşti cu lumină,/ Ca soarele-n zî senină ". Eminescu a preluat, tot din acest psalm, şi imaginea cerului întins ca un cort: „a stelelor imperiu întins ca şi un cort" (In vremi de mult trecute [Povestea magului...]), etc. Fragmentul următor din psalmul 103 a fost şi altădată în atenţia noastră: 5 Nuorii Ţ[i]-aipusu-Ţ[i] scară, Când vei să pogori în ţară. Caii Iţ[i] sunt iuţi ca vântul, De mărg unde Ţi-i cuvântul, Şi ca gândul mărg de tare îngerii Tăi cei călare, Şi pedestrimea ca focul Merge strălucind cu totul. (Ps. 103, 13-20) Despre nori ca simbol al luminii dumnezeieşti şi despre falsa teză a inspiraţiei din folclor, în legătură cu imaginile alegorice din aceste versuri, am discutat deja şi sperăm că am lămurit problema 155 - o parte din comentariul de atunci l-am reamintit deja mai sus, în contextul analizei psalmului 67. Norii sunt termenul scriptural care exprimă harul dumnezeiesc, ceea ce însoţeşte manifestările revelaţionale ale lui Dumnezeu. Spuneam atunci că a vorbi despre nori ca o scară a coborârii lui Dumnezeu la oameni reprezintă o decriptare particulară a semnificaţiilor psalmului. Gianina Picioruş, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, art. cit. 173 Insă textul Septuagintei, deşi nu propune termenul scară, am putea considera că îl sugerează: „Cel ce pune norii instrumentul apropierii Sale, pe care calcă [6 uGeic; ve$r\ xr\v empaoiv AutoO]", Ps. 103, 3. Cuvântul grecesc xr\v eiTiPaoiv nu poate fi tradus decât printr-o sintagmă mai largă în limba română. Fireşte, versetul se referă la apropierea Lui de oameni, iar Dosoftei, poet fiind, a căutat şi a găsit, ca şi cu alte ocazii, un echivalent corespunzător, care să denumească acesta unealtă pe care păşeşte Dumnezeu pentru a Se apropia de noi, si anume scara (care este, de altfel, familiară conştiinţei 1 \ 7 7 5 3 ortodoxe, din alte contexte biblice): „[Cel] Care pune nuori scara Sa" 156 . Considerăm că soluţia sa este mai fericită decât cea din 5 Biblia de la 1688: „Cel ce pune nori încălecarea Lui". Este lesne de înţeles, însă, de ce Biblia de la Bucureşti 5 " " y optează pentru acest substantiv, şi anume pentru a stabili corelaţia (a o face mai evidentă) cu ceea ce se spune imediat după, că El are îngerii drept vehicul al apropierii Sale de oameni sau cum zice Dosoftei în versuri: „îngerii Tăi cei călare ". Mai curios este că, în cazul acestui psalm, deşi numai interpretarea poetică a lui Dosoftei construieşte această imagine, a îngerilor ca armată care II poartă pe Dumnezeu, călărime şi pedestrime, pe când originalul nu o conţine, totuşi Biblia de la 1688 optează pentru formula „Cel ce pune nori încălecarea Lui". Ea sugerează - ceea ce şi noi observasem de data trecută - că revelarea luminii dumnezeieşti reprezintă un alt vehicul al venirii Lui spre oameni, pe lângă cel angelic (într-o exprimare bineînţeles alegorică şi mistică). Probabil că cei care au tradus Vechiul Testament sau cei care au corectat ediţia definitivă a Bibliei de la Bucureşti s-au 5 y bazat pe faptul că există mai multe contexte biblice care vorbesc despre îngeri ca oştirea lui Dumnezeu (chiar ceva mai înainte, în Ps. 67, 18, sunt numiţi „carul lui Dumnezeu cu zeace mii de părţi, mii de cei ce îndireptează") şi credincioşii pot face astfel legătura cu norii care reprezintă „încălecarea Lui". Dosoftei numea Puterile îngereşti, în psalmul anterior: „îngerii toţfij /.../ostile Lui cele tare" (Ps. 102. 76, 80). Psaltirea de-nţăles, op. cit., p. 278. 174 Aşa încât îşi permite acum să dezvolte această metaforă despre felul în care II slujesc îngerii pe Dumnezeu, numindu-i caii Lui, oştirea Lui „ca focul", armată de călăreţi şi pedestrime, care împlineşte cuvântul Lui cu zelul şi celeritatea specifice firii ei imateriale. Numindu-i „îngerii Tăi cei călare" şi „pedestrimea", Dosoftei avea cel mai probabil în vedere Ierarhiile angelice, cei din ierarhiile superioare corespunzând cu „cei călare", care sunt „iuţi ca vântul /.../ şi ca gândul", iar „pedestrimea" fiind proprie ierarhiilor mai de jos. Doar că şi această pedestrime este „ca focul" şi „strălucind cu totul", mai presus adică de tot ceea ce mintea umană poate asocia cu ideea pedestriei, velocitatea lor putând fi considerată mai mică atunci când este comparată cu ierarhiile superioare, nu însă şi cu puterea umană corespondentă. Insă precizarea aceasta, a psalmului 103, aducerea în discuţie a îngerilor, în acest context ce reaminteşte geneza, este foarte semnificativă, pentru că la Facere nu sunt menţionaţi îngerii, ci se spune numai că: „In început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul" (Fac. 1, 1). După interpretarea patristică, „ cerul " din versetul prim al Scripturii semnifică lumea spirituală, adică Puterile îngereşti, care au fost aduse întru fiinţă înaintea lumii materiale. Psalmul 103, detaliind anumite aspecte ale zilelor creaţiei, după ce // descrie pe Dumnezeu ca Cel care îşi pune lumina ca o mantie şi întinde cerul ca un cort, „Care-Şi acopere cu ape cerdacurile Sale" şi Care are nori drept scară - vorbind în mod mistic despre fiinţa lui Dumnezeu, care este incomprehensibilă creaturilor şi despre lumina dumnezeiască, pe care acestea pot să o cunoască într-o anumită măsură - îi aminteşte apoi pe îngerii înaripaţi, ca trăsură a împăratului lumii, de unde rezultă că universul spiritual, lumea îngerilor, este prima Sa faptă în ordinea creaţiei. Aceeaşi expresivitate mistică fusese întrebuinţată şi în psalmul 17, cu privire la Dumnezeu Creatorul, a Cărui fiinţă e mai presus de orice cunoaştere, dar care îngăduie vederea şi simţirea luminii Sale divine, a harului Său: „Lumina scripeşte supt svinte-Ţfi] picioare/ Cu negură groasă de grea strălucoareJ Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul,/ Ai 157 Ibidem. 175 heruvimi gata de-s repez[i] ca vântul./ Pus-ai întunerec de- Ţ[i] ascunzi lumina,/ Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna./ Şi pre denainte-Ţfi] nuoriifac cale. . .". In continuare, psalmul 103 va dezvolta naraţiunea privind crearea pământului, în succesiunea apariţiei tuturor făpturilor care formează lumea materială. Zidirea lumii cu cuvântul lui Dumnezeu este o afirmaţie care se repetă cu regularitate în psalmii versificaţi. După ce a fost creat universul material, porunca lui Dumnezeu de a se strânge apele şi a se arăta uscatul care fusese mai înainte îmbrăcat cu ape, este reprodusă astfel în psalmul 103: Tu-ntemeiez[i] cu cuvântul De stă nemutat pământul. Tu i-ai datu-i de mainte Prăpastea [abis de ape] dQ-mbrăcăminte. Şi stă gata să Te-asculte, Să dea apa preste munte. Şi de svânta Ta poruncă Va fugi din deal la luncă, Că va merge detunată, De glasul Tău spăimântată. Si muntâi, si dealuri nalte S-or ivi, si sesuri late, Pre locul ce sunt urzâte, Când i-ai făcut [gândit] de mainte. (Ps. 103,21-34) „De mainte", în aceste versuri, nu exprimă anterioritatea existenţială a elementelor cosmice menţionate, ci faptul că de mai înainte, din veşnicie, Dumnezeu a decis în ce fel vor fi toate, si ele s-au ivit unde li s-a urzit de către Făcătorul lor. Pământul „ stă nemutat " datorită poruncii divine, şi, din aceeaşi cauză, apa „merge detunată" şi fuge curgând „din deal la luncă ". 176 Cu alte cuvinte, El a stabilit caracterul acestor substanţe: ca pământul să fie solid şi nemişcat, iar apa să fie un material fluid, precum şi direcţia curgerii sale. Aceste caracterisitici se pot modifica, atunci când El îşi arată minunile Sale. Ascultându-si Creatorul, natura se manifestă neobişnuit: Marea văzu şi fugi să sece, Iordanul apele-şi desfece, Măgurile c-areţii săltară Şi munţâii ca mieii giucară. Ce ţ-fu, mare, de mergi spăimântată? Şi tu, Iordan[e] cu apa lată I . . .1 De faţa Ta, Doamne, să strămută Tot pământul şi stă de Te-ascultă. (Ps. 113,7-18) Dumnezeu a stabilit legile firii şi ele se modifică numai atunci când si unde doreşte El. 1 1 Revenind însă la psalmul 103 şi la ordinea şi armonia pe care Dumnezeu le-a pus în cosmos, un pasaj corelativ din punct de vedere filosofic se găseşte şi la Dimitrie Cantemir: Aşijderea, cele fireşti toate în sferă să întorc si sferâi fireşte sfârşit nedându-să, iată că nu pentru odihna sfârşitului, ce pentru vecinica clătire [mişcare cosmică] de la neclătitul Călătoriu [Dumnezeu] să clăteşte. Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri [corpuri] cereşti toate, din-ceput năpărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu aceia socoteală, ca doară vreodânăoară la doritul ţenchiu [scop] şi sfârşit agiungând, să să odihnească, /. . ./ fără numai cândailea Clătitoriul firii Arete — berbec. 177 (Cel ce în clătire nehotărâtă 159 şi neodihnită o ţine), după a Sa slobodă şi puternică voie vreodată a o clăti ar părăsi. /.../ De unde aievea ieste că ţenchiul [scopul] sfârşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a Izvoditoriului si Pricinitoriului firii ieste. /.../ Căci Ziditoriul, după înţelepciunea şi puterea Sa, zidirea săvârşind, de lucru să odihneşte şi, ca un deplin în putere Stăpân, o dată numai poruncind, din veci şi până în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit aleargă 1 . Dosoftei urmează apoi relatările psalmului care observă apariţia vieţii pe pământ, dar şi zidirea luminătorilor şi, în final, a omului: Tu timiţ[i] ape prin tauri, De cură printre munţi răuri, De să toate heri [fiarele] adapă Şi le prisoseşte apă. Si colunii 161 când li-i sete Tu-i adăpi fără scumpete. Tu strângi păsările-n hoarbă La părău ce vin să soarbă. /.../ 159 160 161 Nehotărâtă —fără hotar, neoprită. Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, ed. cit, p. 326-327. Colun = măgar sălbatic. 178 Tu sloboz[i] rouă pre munte Dintr-a Tale cămări multe, Şi pre pământ sloboz[i] ploaie, De să satură-n puhoaie, Şi cu lucrul Tău sporeşte Tot pământul de rodeşte. Tu dai fânului să crească, Dobitoacelor să pască Şi creşti pajiştea cea moale, De scoate grâul din foaie, De-ş[i] culeg oamenii hrană Să le hie şi pre iarnă. Că scot pita cu sudoare Să mănânce la răcoare, Din pământ agonisită Pre porunca Ta cea svântă. /.../ Copacilor de pre câmpuri Tu le dai saţâu pre timpuri, Şi chedrilor din Livanul, Ce-i răsădeşti pre tot anul. Acolo vrăbii ş[i]-or face Cuiburi, di-or şedea cu pace, Că le este rodionul Povaţă, pus de la Domnul. Cerbilor le-ai dat să salte Pre muntâi cu dealuri nalte, Şi iepurilor scăpare Le-ai dat s-aibă supt stânci tare. Luna ai făcut cu rază, Să crească-n vremi si să scază, Si soarele s-nemereste 162 Rodion — pomul care face rodii. 179 Apusul ce odihneşte. Din [în]tunerec feceş[i] noapte, De ies gadinile [animalele] toate. Lupii urlă şi scâncează, Când spre vânat să gătează. /.../ Şi omul, fără de greaţă, Iese-n treabă demineată, De lucrează pănă-n sară, Zi de iarnă si de vară. (Ps. 103, 39-98) Un ecou ar fi putut ajunge la Eminescu în Povestea codrului: „ împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale /.../Lună, Soare şi Luceferi/ El le poartă-n a lui herb,/ împrejuru-i are dame/ Şi curteni din neamul Cerb.// Crainic, iepurii cei reprezi/ Purtători îi sunt de veşti,/ Filomele-i ţin orchestrul/ Şi izvoare spun poveşti" , etc. Dar si în Freamăt de codru: Tresărind scânteie lacul Şi se leagănă sub soare; Eu, privindu-1 din pădure, Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. Din isvoare şi din gârle Apa sună somnoroasă; Unde soarele pătrunde Pintre ramuri a ei unde, Ea în valuri sperioase Se azvârle. Cucul cântă, mierle, presuri - Cine ştie să le-asculte? Ale pasărilor neamuri Ciripesc pitite-n ramuri 180 Şi vorbesc cu-atât de multe înţelesuri. Sigur, recunoaştem la Eminescu metamorfozarea codrului în emblemă a întregului univers. Tabloul mării e spectaculos, ca întotdeauna la Dosoftei, care ar putea fi numit un adevărat poet al elementului acvatic, fluid, înaintea lui Bolintineanu, Heliade (cel din Anatolida, poetizând zilele creaţiei), Ion Pillat sau Ion Vinea: Si marea, câtu-i de lată 1 7 Şi largă, şi desfătată, într-însă să tin heri multe, 5 7 Jigănii mari şi mănunte. Preste luciu de genune Trec corăbii cu minune. Acolo le vine toană De fa chiţii [balenele] gioc şi goană. (Ps. 103,105-112) Celebrele versuri (atât de des citate) „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune " 3 par a fi o anticipare a unei strofe din Luceafărul: Privea în zare cum pe mări Răsare si străluce, 1 7 Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce. Astfel, tabloul cosmic e complet: pământul şi marea sunt pline de viaţă, de o mare varietate de făpturi, pe care Dumnezeu le-a adus întru fiinţă din nimic (ex nihilo), cum va spune într-un alt psalm, mai departe: „Dumnezău ce-au făcut 163 Despre aceste versuri, E. Negriei scria: „Senzaţia de alunecare, eufonia şi euritmia sunt, poate, aici, rodul magiei matematice de care vor vorbi poeţii secolului XX, pentru că se constată în versuri simetria poziţională a cuvintelor, simetria părţilor de vorbire prin care sunt exprimate, numărul egali de termeni - 4 - care, în simbolică, e numărul totalităţii cosmice", cf. Eugen Negriei, Poezia medievală..., op. cit., p. 55. 181 pământul/ Şi ceriul, şi marea cu cuvântul,/ Şi toate ce-ntr- însele să mişcă,/ Domnul ce le-au făcut din nemică" (Ps. 145, 15-18). Până la sfârşitul psalmilor vor mai exista doar câteva episoade poetice cosmogonice, în psalmii 134, 135, 145 şi 146. Acesta însă, al psalmului 103, este cel mai întins din întreaga Psaltire. Psalmul 104 vorbeşte despre făgăduinţa pe care a dat-o Dumnezeu lui Avraam, Isaac şi Iacov şi despre naşterea poporului ales şi minunile pe care le-a făcut cu acesta. Dumnezeu i-a promis lui Iacov „Zicând: îţfi] voi da ţara ce ţâne/ Hanaanul din zale bătrâne" (Ps. 104, 31-32). Expresia zale bătrâne este recurentă la Dosoftei: „Şi mi- i tristă inema-ntru mine,/ Tăind minte de zale bătrâne. / Din lucruri ce-ai făcut minunate/ Ţ-am cugetat a Ta bunătate ". Mai înainte spusese că Dumnezeu Şi-a arătat „bătrâna bunătate" (Ps. 73,44). Insă Dosoftei preschimbă, în alt caz, epitetul în antonimul său: „De dese ori s -au pus să mă lupte,/ Din tinere zale, cu oşti multe" (Ps. 128, 1-2). Atent - cum spuneam şi altădată - la tradiţia poetică românească, Budai-Deleanu va utiliza si el această metaforă: „Nu departe de Cetatea Neagră/ Era vestit din zile bătrâne/ Un codru (precum să zicea prin sate)/ Lăcuit numai de mândre „ 164 zâne ... . Mai înainte de a înmulţi şi a întări Dumnezeu pe poporul Său, acesta era neînsemnat şi peregrin/ rătăcitor prin lume, fără ţară (tonul arată compasiunea): Că la număr aveai ceată mică Şi casa ta era puţântică, Când umblai mutându-te prin ţară, Ca un oaspe tinzând cort afară. Şi te mutai din limbă pre limbă. . . (Ps. 104,35-39) 164 Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, op. cit., p. 69. 182 Adică de la un neam la altul, pentru că limba este cea care indică prezenţa unui popor şi prin această sinecdocă erau semnificate neamurile/ popoarele în limbile vechi, inclusiv în româna veche. Psalmul desfăşoară mai departe, în mod foarte susccint, istoria lui Israel, povestea Patriarhului Iosif, cel vândut de fraţii săi, şi strămutarea poporului în Egipt, unde crescură de să înmulţâră " (Ps. 104, 69), alegerea lui Moisei şi a lui Aron şi izbăvirea evreilor din sclavia egipteană, prin pedepsele aduse de Dumnezeu asupra egiptenilor: Toate apele le fece crunte [sângeroase/ de sânge] De-au murit tot peştele de frunte. Izvorât-au broaste-n toată tara, De să va-ntr-înş[i] pomeni ocara, Că şi la-mpăratul giuca-n haine, Pren sicrie şi prin toate taine. Muşte cânesti le-au trimis cu ace, 5 5 ~ Si de muşini n-âvea-ncătro face. Ploaia, smida le-au împlut, şi focul, De-au ţara ars, ş[i]-au bătut cu totul. N-au scăpat de [din] vii rodită viţă, Ce-au şi scoarţa ros depre mlădiţă. Smochinii toţ[i] ce făcea roadă Smida strică, şi tot pom de coadă. Trimisă lăcustă si omidă De mâncară ce-au rămas de smidă, Cât n-au rămas nemică verdeaţă 5 De otavă, de burîană creaţă. (Ps. 104, 83-100) Amănuntele anecdotico-dramatice („broaşte /.../ la- mpăratul [faraon] giuca-n haine") sau vegetale („Ce-au şi 183 scoarţa ros de pre mlădiţă/.../ Cât n-au rămas nemică verdeaţă/ De otavă, de burîană creaţă") sunt izvodite de fantezia lui Dosoftei, care completează scenele şi aşa destul de pitoreşti din psalm. Parcă episodul invaziei batraciene, până în hainele împărăteşti, a intrat şi în basmele noastre. Nu sunt însă sigură si nu îmi amintesc în acest moment un titlu. Pe poporul lui Israel l-au „scosu-ŞfiJ din serbie Domnul" (Ps. 104, 103) şi 1-a condus prin pustie, umbrindu-1 în arşiţa zilei şi luminându-i calea noaptea: Şi le tinsă Domnul umbră groasă, De le făcea z[i]ua răcoroasă, Iar noaptea le schimba-n lumină, Cu nuor de foc, ca-n zî senină. (Ps. 104,111-114) Această călăuzire a lui Dumnezeu este memorabilă si a fost evocată şi în poezia noastră paşoptistă. Grigore Alexandrescu, în poezia Trecutul. La Mănăstirea Dealului 1 5 , rememorând istoria medievală si criticând pe „nevrednicii" săi contemporani, care „trăind în moliciuni / se laud cu mari fapte făcute de străbuni", aminteşte de izbăvirea lui Israel din robie şi de providenţa dumnezeiască, pe care o imploră şi pentru poporul său: A! facă Providenţa ca-naltul sentiment, Ce-nchină vitejiei măreţul monument, Ce-alege pe-nălţime al nemurirei lor, Să fie nouă cârma, coloana cea de foc, Coloana ce odată din ţara de exil Pe calea mântuirei ducea pe Israil! Psalmul 105 continuă relatarea despre istoria poporului ales, dar începe cu un îndemn la rugăciune către Dumnezeu - „Rugaţî-vă Domnului, că-i dulce" - care stă în antiteză cu naraţiunea faptelor de răzvrătire ale celor izbăviţi din robie: 165 A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Trecutul._La_m%C4%83n%C4%83stirea_Dealului. 184 Greşitu-ţ-am şi noi denainte [mai departe] Cu părinţii noştri de mainte, Făcut-am nainte-Ţ[i] strâmbătate Şi nu vrum să facem dereptate. A noştri părinţ[i] nu-nţălesese în Eghipet a Tale ciudese [minuni] Ce-ai făcut cu dânş[ii] într-acea ţară, Si mila Ta cea multă uitară. Si Te mâniară-ntr-acea oară, Suindu-să-n mare cu pohoară 166 . (Ps. 105, 19-28) Acest „oară", cu sensul de aici, va fi utilizat şi de Eminescu, care cunoştea foarte bine lexicul vechi: „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oară de iubire " (Luceafărul). Nu „o oră de iubire", cum scrie în majoritatea ediţiilor, opţiune care vulgarizează nepermis semnificaţia versurilor. Traversarea mării, în relatarea lui Dosoftei, ne apare ca o expediţie minunată: Marea Roşii [o] îngroziş[i] [ca] să sece, Vad uscat să stea, până vor trece. Şi i-ai petrecutu-i preste-arină [nisip] Ca pentr-o pădure fără tină. (Ps. 105,31-35) Versurile caută să evidenţieze minunea trecerii prin mare ca pe uscat, dar totuşi comparaţia mării cu o pădure este excepţională. Imaginea fiind doar sugerată de Dosoftei (dar „suggerer, voilă le reve" ), este impresionantă însă Suindu-să-n mare cu pohoară — traversând marea cu greutate, cu scepticism adică, cu neîncredere în Dumnezeu. 1 7 Stephane Mallarme: „Nommer un objet, c'est supprimer Ies trois quarts de la jouissance du poeme qui est faite du bonheur de deviner peu â peu; le suggerer, voilâ le 185 perspectiva acestei traversări unice, în timp ce apele mării foşnesc şi se clatină pe lângă tine, ca un acvariu imens fără sticlă, ţinute de o putere nevăzută, mai presus de legile firii. S-ar putea ca poeţii moderni să fi preluat sugestia aceasta de la Dosoftei, deoarece am sesizat anumite metafore surprinzătoare la Ion Pillat („frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării" (Pădurea din Valea Mare); „E vântu-nfoi sau curg pe sus fântâni? " (Drumul magilor)) şi Adrian Maniu („Parcă ar curge-n ramuri o apă " (Din basm)), care ne fac să ne gândim la o astfel de posibilitate. Nu ni se pare deloc o interpretare hazardată. In ciuda acestor minuni, pe care le-a văzut cu ochii, poporul n-a fost mulţumitor şi recunoscător lui Dumnezeu: „Şi-n sălaşele lor morcotira ,/ Glasul Domnului nu-l socotiră" (Ps. 105,79-80). De aceea, Dumnezeu îşi „ rădică preste dânşii mâna,/ Să-i dărâme /.../şi să le [djoboară/ Sămânţa-n [între] limbi ca neşte ogoarăj Şi prin ţări departe să-i răşchire [împrăştie],/ Să-z" destrame capre neşte hire [fire]" (Ps. 105. 81-86).' Destrămarea ca firul am văzut-o şi puţin mai devreme, în psalmul 101 („Şi ca haina ponosâtă/ Când le-a hi vremea sosătă,/ Li s-a destrăma făptura/ Din hire, ca vechitura./ Şi li-i depăna ca tortul"), numai că subiectul destrămării era acolo întreg cosmosul, iar aici este vorba numai de făptura umană. Insă această corelaţie expresivă ne atrage atenţia asupra înrudirii fiinţei umane, prin materialitatea trupului său, cu universul, pe de o parte, şi care subliniază caracterul van şi nestatornic al tuturor lucrurilor, rapida destrămare a existenţei, ca a unui fir - şi cred că am avut dreptate când am susţinut că imaginea vieţii ca o aţă, a lui Miron Costin, este desprinsă din Psaltire şi nu preluată de la Ovidiu - iar, pe de altă parte, asupra transfigurării finale prin care va trece atât cosmosul, cât si umanitatea, în urma căreia fiinţa noastră va deveni cu totul spiritualizată. Poporul lui Israel, după ce rătăceşte prin pustiu, este condus de Dumnezeu în ţara făgăduită: reve" (A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului care e făcută de satisfacţia de a ghici puţin câte puţin; a-l sugera, iată visul). A se vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/St%C3%A9phane_Mallarm%C3%A9. Sau: http://en.wikipedia.org/wiki/St%C3%A9phane_Mallarm%C3%A9. A morcoti = a cârti, a murmura. 186 Şi di prin ţări i-au scosu-i la urmă, De i-au adunatu-i la o turmă, Din răsărit şi din scăpătate, Din sever [nord] şi din mări de departe. Rătăciţii] în pustii, fără vlagă, Cercând cale de oraş, să meargă Să-ş[i] găsască loc de lăcuinţă, Flămânz[i] şi-nsetaţ[i], de ticăinţă [suferinţă], Sufletele lor într-înş[ii] săcasă, Cercându-ş[i] lăcuinţă de casă. /. . ./ Şi i-au scosu-i la cale direaptă, Să-ntre-n lăcuinţă aşezată. /.../ C-au săturat suflet de la lipsă, Suflet flămând. Masă dulce-i tinsă, Ce [că] şedea la umbră-ntunecată, Loc de moarte, lipsă ferecată. (Ps. 106, 5-24) Se observă o altă exprimare care denotă compasiune, din partea lui Dosoftei, faţă de apatrizi sau exilaţi, situaţie în care va ajunge el însuşi, din nefericire. Călătoria aceasta, lungă şi grea, astfel zugrăvită de Dosoftei, în culori întunecate si nuanţe severe, are ceva din petetismul tablourilor romantice, ceva de basm eminescian (care nu e basm propriu-zis), amintindu-ne de anumite pasaje din Făt-Frumos din lacrimă 169 sau din poemul Diamantul Nordului 110 . Remarcăm în toate o anumită de-localizare intenţionată, o atipicitate căutată, acompaniate de o atmosferă misterioasă, în tonuri sumbre pe alocuri. Tema căutării disperate, a trecerii prin locuri pustii şi situaţii dezolante, le este comună. 169 A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/F%C4%83t-Frumos_din_lacrim%C4%83. 170 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Diamantul_Nordului_%28Capriccio%29. 187 Ceva mai departe, psalmul 106 conţine un pasaj profetic - anunţând potolirea furtunii pe mare, de către Hristos - care îi oferă lui Dosoftei o nouă ocazie de a ilustra un peisaj marin (un corelativ al celui pe care îl va realiza Antim într-o didahie 171 ): Carii îmblă-n corăbii pre mare, De-ş[i] fac lucrul preste genuni tare, Aceia l-au văzut de minune Ce-au lucrat Dumnezău în genune. Zâsă de să fece vânt cu bură, De rădică val de necătură, Pană la ceri îi suia cu unde, Şi-i pogorâia-n gios, să-i afunde. Sufletele lor în greutate Să topiia beţ[i] de răutate [a mării], Că-ş[i] ieşiră şi din [în]ţălăpciune, De te lua de dânşii minune. Şi strigară la Domnul cu jele, Şi i-au scosu-i de la nevoi grele. Vânturilor zâsă de-ncetară Si undelor de să alinară. Şi le păru bine că trecură, Valurile toate de tăcură. Şi i-au îndereptatu-i cu pace Domnul, spre liniştea ce le place. (Ps. 106, 55-74) Analiza fragmentului din omilia lui Antim Ivireanul şi comparaţia cu aceste versuri din psalmii lui Dosoftei le-am făcut altădată 172 . Observam cu acea ocazie faptul că marea-nvolburată este o temă generoasă a literaturii noastre vechi şi că toposul 171 Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 156-157. A se vedea Gianina Picioruş, Antim Ivireanul: avangarda literară a paradisului, op. cit, p. 310-327. 188 respectiv s-a conservat în literatura preromantică şi romantică românească. Dimensiunea înspăimântătoare a furtunii este indicată aici, la Dosoftei, prin recurenţa termenului genune, menit să creeze contururile unui abis marin, a cărui turburare (o vocabulă specifică psalmilor versificaţi) creează „val de necătură " care suie „ cu unde " corabia, „până la ceri ". Pentru „ în genune ", în greacă este în ape multe şi în apă adâncă: kv uSaoi iroAAoig şi kv \Q> Pu9c3 (LXX, Ps. 106, 23- 24). La fel şi în latină: in aquis multis şi in profundo (VUL, Ps. 106,23-24). Genunea, ca şi în psalmul 103, este o creaţie poetică a lui Dosoftei. Considerând, cum am afirmat, că este o profeţie, vom spune că Apostolii sunt cei „ Carii îmblă-n corăbii pre mare,/ De-ş[i] fac lucrul preste genuni tare " şi care trec prin această încercare, încât „Sufletele lor în greutate/ Să topiia ". Ei văd „Ce-au lucrat Dumnezău în genune", adică minunea prin care Hristos: „ Vânturilor zâsă de-ncetară/ Şi undelor de să alinară ". Urmarea a fost că „valurile toate tăcură" („au tăcut valurile" [koiyr\oav xa KU|j,aTa/ siluerunt fluctus], LXX/ VUL, Ps. 106,29). Dumnezeu poate să facă nu numai să tacă valurile dar şi să preschimbe pământul roditor („ ţară roditoare ") în deşert şi pustia în pământ plin de izvoare, afirmaţie care trebuie din nou înţeleasă profetic: C-au prăvălit apele, să sece, Ş[i]-au pustiit izvor de-apă rece. Tară roditoare-n sărătură S-au schimonosâtu-să din făptură. /. . ./ Iar pustia cea secetoasă l-au dat Domnul de este apoasă. Şi pământul cel fără de apă De izvoară reci nu să mai scapă. (Ps. 106, 79-82, 85-88) 189 începutul psalmului 107 reiterează, ideatic şi expresiv, ceva ce spusese şi în psalmul 56 (reamintim versurile): Că mi-i inema gătată să Te vază Pre tot ceas, Dumnezău Svinte, lăsând rază. Şi cu slava mea sunt gata să mă mânec: Scoală slava mea, te scoală de zî cântec în lăută. Demineată y Mă voi scula cătră viată. y (Ps. 56,31-36) Inema mea mi-i, Doamne, gătată, Mi-i inema gata de Te-aşteaptă, Ca să-Ţ[i] cânt într-a mea, Doamne, slavă. Scoală, slava mea, fără zăbavă! Scoală-te, psaltire şi dulceaţă [har]/ Iată că m-oi scula demineată.. . y (Ps. 107, 1-6) A-I aduce cântare nouă lui Dumnezeu este un topos psalmic, la fel şi îndemnul la priveghere, la ridicarea spre rugăciune şi cântare de psalmi dis de dimineaţă sau cum se spunea în limba veche, la mânecate. Cântarea izvorăşte din adâncul inimii, din râvna inimii de a vedea pe Dumnezeu. De aceea, trezirea dimineaţa devreme, cu dorul lui Dumnezeu în inimă, cu sufletul plin de iubirea Lui, înseamnă că „Mi-i inema gata de Te-aşteaptă ". Psaltirea e instrumentul inimii, înstrunit ca „să Te vază ". Arta e har din harul lui Dumnezeu si e închinată Lui, iubirii Lui, dorului de El, de Dumnezeul care este frâmseţe şi Care a dat zare lumii, Cel ce a urzit stelele şi lumina, Care e mai minunat decât unda mării si Care ştie să aline valurile. Omul însuşi devine un instrument vibrant, o vioară sau o cântare în toată fiinţa lui. în zorii apropierii de El, omul e o muzică verticală. 190 Muzica sferelor II laudă pe El, dar nu ştie aceasta, pentru că nu are raţiune. Omul însă ştie si de aceea se si îndeamnă: „Scoală, 5 5 5 ' > ' slava mea, fără zăbavă!/ Scoală-te, psaltire şi dulceaţă!". El ştie că trezirea si ridicarea aceasta sunt „cătră 5 5 ■" viată ", către Viata fără de care nu există viată. y " 5 5 Fără ea poţi spune că „lipseşte viaţa acestei vieţi" (Eminescu, 0,-nţelepciune, ai aripi de ceară!). Psalmul 108 conţine un alt blestem, care este considerat 5 " profetic, adresat lui Iuda, iar psalmul 109 vorbeşte tainic despre Hristos, despre Judecata Lui şi împărăţirea cu Sfinţii, despre faptul că este Fiul lui Dumnezeu din veşnicie şi despre întruparea Sa şi că este Jertfă şi totodată Arhiereu în veac: Zâsă Domnul Domnu[lui] mieu să şază De-a direapta Sa-n scaun dând rază, Pană când pizmaşii de supt soare Ţ-voi aşterne pre toţ[i] supt picioare. Toiag de putere Ţ-va trimite Domnul din Sion, Dumnezău Svinte. /. . ./ Că[ci] cu Tine Ţ-este boieria La z[i]ua ce Ţ-vei ivi tăria, In strălucori de SvinţfiJ ce-i ivi-Te într-acea zî, Dumnezău Svinte. Din pântece Te-au născut mainte De luceafăr, al Tău Svânt Părinte. Giuratu-Ş-au Domnul giurământul Si nu-s-va schimba căind cuvântul. 5 5 Tu eşti preut în veci pentru ţară, De rădici ca Malhisedec sfară [jertfa]. /. . ./ Apă de pre părău va bea-n cale, Când va nălţa capul oştii Sale. (Ps. 109,1-5,11-18,27-28) 191 Cel ce „ apă de pre pârău va bea-n cale " este Cel născut din Tatăl mai înainte decât luceafărul, adică din veşnicie. Dumnezeu aminteşte oamenilor că este milostiv, că S-a îndurat de cei păcătoşi, când s-au pocăit, pentru ca să nu deznădăjduiască: Ţ-ai facutu-Ţ[i] de ciudese [minuni] pomenire, Că eşti ieftin şi milost, Doamne, din hire. Carii sunt de-Ţ[i] au de teamă, le dai hrană, Pentru legământ bătrân făcând pomană. Şi poruncile Ţî-s tare şi crezute, 'N dereptate ş-adevară-n veci făcute. /. . ./ Frica Ta dă-nceputuri de-nţelepciune, Cunoştinţă tuturor spre-nvăţături bune. (Ps. 110,9-12,17-18,23-24) De aceea, continuă psalmistul: Ferice va fi de omul Ce să va teme de Domnul, In porunca Lui cea svântă Stând cu voaie, tară smântă 173 . Că va fi tare-n credinţă Pre pământ a lui sămânţă, Rod dirept să va chema-să Şi bişug într-a lui casă. Şi-i va trăi dereptatea Preste veci în toată partea. Si la-ntunerec de ceată y y Va vedea lucori de viată. y (Ps. 111,1-12) Psalmul 113 reafirmă faptul că Dumnezeu e Creatorul lumii: Smântă = sminteală, împiedicare, cădere. 192 Ce Tu, Doamne, ceriul şi pământul Le-ai făcut din voaie cu cuvântul /. . ./ Şi să fiţ[i] blagosloviri] de Domnul, Ce-au fapt ceriul, pământul şi omul. Ceriul ceriurilor pentru Domnul, Pământul l-au datu-1 a tot omul. (Ps. 113,29-30,61-64) El a întors „stânca-n tău de ape" şi a făcut „din bolovan izvor" (Ps. 113, 21-22). Se duce „ la odihnă şi răpaos dulce " sufletul celui care a văzut „bunătatea" lui Dumnezeu, Cel ce scoate: Ochii de la lacrămi de plânsoare, Picioarele de lunicătoare. Şi-I voi sluji cântând cu dulceaţă Lui Dumnezău în tară de viată. (Ps. 114. 18,21,25-28) Nădejdea în Dumnezeu e mai bună decât nădejdea în/ spre oameni şi mai bun e traiul cu Dumnezeu decât speranţa către conducătorii lumeşti. Iar de inamicii care sunt ca albinele şi ca spinii nu te poate salva decât El: Mai bine-i a nedejdui-n Domnul, Decât a să răzăma spre omul. Mai bine să-ţ[i] aibi cu Domnul traiul, Decât să nădăjduieşti spre craiul. Toţ[i] păgânii ce mă-ncungiurară Cu Domnul i-am întirit [gonit] din ţară. Că mă-ncungiurară cu oşti late, Ce Domnul mi i-au luat din spate. Că mă-ncungiurară cu şireaguri, 193 Ca albina ce şede pe faguri, Şi ca spinii ce-i arde pojarul. . . Si Tu, Doamne Svinte, T-luminează J 7 7 3 Preste noi lucori de svântă rază. I . . .1 Dumnezăul mieu eşti, si T-voi zace Mărturie, rugă şi ferice. (Ps. 117,15-25,69-70,75-76) Mărturiile Domnului sunt bogăţie, iar Dosoftei cunoaşte plimbarea pe cărările poruncilor lui Dumnezeu, de la Care cere destuparea ochilor pentru a înţelege legea Sa: In calea Ta cea de mărturie M-am desfătat ca-ntr-o bogăţâie. M-oi primbla-mă-n poruncile Tale Si T-voi întălege svânta cale. 3 3 3 C într-a Tale dereptăţ[i] m-oi tinde Şi-n cuvântul Tău mă voi deprinde. /. . ./ Ochii îmi destupă a-nţălege Minunile din svânta Ta lege. Nemernicu-s 174 pre pământ şi-n rude, Poruncile Tale nu mi-ascunde. Sufletului mieu i-i drag să-nveţe In tot ceasul a Tale giudeţe. (Ps. 118,31-36,39-44) Cred că e prima poezie în limba română care face apologia cunoaşterii şi a învăţăturii. E vorba, desigur, de cunoaşterea legilor lui Dumnezeu, dar a înţelege raţiunile universului si ale fiinţei umane, cu care 3 O 3 3 3 ~ Dumnezeu le-a înzestrat, nu este deloc simplu. Nemernic = străin. 194 Ne amintim şi de versurile unui psalm anterior: „Nevoit- am ş[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul şi odihna, stând în cuget. /De mâhneală n-am putut grăi cuvinte./ Cugetat-am si de zale de mainte,/ De pre veci... " (Ps. 76, 9- 13). Aglomerarea de expresii metaforice pe care le utilizează Dosoftei cu acest prilej e o dovadă a sincerităţii sale. Căldura cu care pledează pentru cunoaştere se observă şi din efortul stilistic pe care îl face. 1 -7C Destuparea ochilor , ca şi plimbarea prin Scripturi (va reînnoi expresia: „ Şi să mi-arăţ[i] de direptăţfij cale/ A mă primbla-n minunile Tale /.../ într-a Tale porunci m-oi primbla- mă", Ps. 118, 61-62, 184) - ca şi, mai înainte, poziţia verticală în cugetare - sunt metafore revelatorii (ca să folosim terminologia lui Blaga), pentru care i se cuvine tot meritul. Şi pentru Dimitrie Cantemir, citirea Scripturilor va însemna „primblare şi a minţii înnoire" . Povara acestei existenţe epuizează sufletul, dar Dumnezeu poate să-1 ridice din somn şi din apăsarea pământului: Mi-au lipitu-mi sufletul pământul, Ce mă-nvie, Doamne, cu cuvântul. /. . ./ Sufletul mieu l-întristează somnul, Ce [ci] ma-ntări-n cuvântul Său Domnul. (Ps. 118,55-56,63-64) Cu acelaşi cuvânt cu care a zidit lumea, Dumnezeu învie sufletul. Creaţia cosmică este lucrarea Aceluiaşi Dumnezeu care a dat lege oamenilor. De aceea, aceleaşi raţiuni înalte se înţeleg deopotrivă din lectura şi cunoaşterea Scripturilor, cât şi din contemplarea universului. Cele două tipuri de cunoaştere, prin care este contemplat Dumnezeu, prin făpturi şi prin Scripturi, sunt complementare. 175 în LXX şi VUL este scris: „descoperă-mi ochii mei [aiTOKâ/lix|jov zovq 6(j)9(xA.|j,oijg |j,ou/ revela oculos meos]" (Ps. 118, 18), aşa cum traduce şi Biblia de la 1688. 176 Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 154. 195 Universul şi Legea, în acelaşi timp, II indică pe Logosul si Raţiunea care a creat lumea: M-au înfăşurat funi de păcate, Şi legea Ta n-am uitat departe. Mă sculam la rugă lăsând somnul, Miazănoapte când doarme tot omul /. . ./ Pământul îi plin de-a Ta dulceaţă Şi de[spre] dereptatea Ta mă-nvaţă. I . . .1 Cu mânule Tale, Doamne Svinte, M-ai zidit şi m-ai fapt de mainte; Dă-mi înţălepciune a-nţălege Poruncile Tale-n svânta lege. /. . ./ Si să-mi hie inema senină, In porunca Ta-mblând fără vină. /. . ./ Picioarelor mele-i luminare Legea Ta şi lucoare-n cărare. (Ps. 118,133-136,141-142, 163-166,187-188,249-250) Natura şi Scriptura sunt cei doi martori ai lui Dumnezeu (In. 8, 17), după cum afirmă şi Sfântul Efrem Şirul într-un imn: „In cartea sa Moise a zugrăvit zidirea întregii firi/ ca atât firea, cât şi cartea să dea mărturie de Ziditorul lor". Şi, puţin mai departe: Cheile învăţăturii ce deschid toate cărţile [Scripturii] au deschis înaintea ochilor mei cartea firii, vistieria Arcei, cununa Legii. E o carte care, mai presus de toate celelalte, prin istoriile ei, ne face simţit [pe] Ziditorul şi ne predă lucrurile Lui; 1 "78 face văzute toate podoabele Lui şi arătată iscusinţa Lui . 177 Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 47. 178 Idem, p. 53. 196 Psalmul 119 prezintă anumite tonalităţi înrudite cu acel imn al pustiei {O, preafrumoasă pustia) extras din Viaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf 80 : Că puternicul îş[i] face Săgeţâle iuţ[i] de lance, Cu jeratec înfocate, Celor din pustietate. Vai că voia mi-i amară, Că m-am streinat de tară /. . ./ Multă duc streinatate Asuprit de strâmbătate. (Ps. 119,9-18) Dosoftei interpretează psalmul aducând în discuţie o realitate binecunoscută a creştinismului ortodox, pustnicia sau sihăstria, dar eremiti existaseră si în vechea Iudee. Străinătatea la care se face aici referire este una de ordin spiritual, pentru că ţara aceasta este de fapt ţara de viaţă de care a pomenit şi cu alte ocazii, adică Raiul, pe care cărturarii noştri din vechime îl numeau moşia cerească, denumind prin aceasta patria eternă a oamenilor. Cu toate acestea, versurile lui Dosoftei au rezonanţe menite să ne rememoreze indubitabil celebra Doină a lui Eminescu: De la Nistru pân-la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi; Toate cântecele pier, 179 A se vedea: http://www.teologiepentraazi.ro/2010/02/19/paturile-de-odihna-si- pustia/. 180 Idem: http ://www. vietile-sfintilor.ro/vieti/noiembrie/ 11-1 9-cv_varlaam_si_ioasaf.html. 197 Zboară păsările toate De neagra străinătate. Psalmul 120, după ce reafirmă că Dumnezeu „au fapt ceriu cu cuvântul/ Ş[i]-au întărit tot pământul" , insuflă credinţa că lumea poate fi transformată într-un loc prielnic de către Cel care a creat-o: Z[i]ua nu-ţ[i] va fi de soare Zăduv, ce-ţ[i] va fi răcoare. Nice luna te-apăli-te Noaptea cu lucori herbinte. (Ps. 120, 5-6, 17-20) Ultimele două versuri sunt misterioase (obscuritatea semnificaţiei corespunde însă originalului), întrucât, dacă zăduful provocat de arşiţa soarelui este ceva obişnuit, în schimb „luna cu lucori herbinte" este greu de imaginat ca realitate concretă, chiar dacă am avea în minte o noapte caldă de vară. Acest fapt ne orientează către o decriptare mistică, indicându-ne că nu poate fi vorba de un peisaj realist. Dacă interpretăm semnificaţiile în continuarea celor din psalmul anterior, probabil că zăpuşeala zilei şi a nopţii reprezintă arsura sau fierbinţeala ispitei sau focul suferinţei pentru sihastri şi pentru orice fel de nevoitori: „Dumnezău te va feri-te/ Supt umbră, la zî herbinte" (Ps. 120, 13-14). Versurile sunt încă o mostră - între multe altele din psalmi - de limbaj ambiguu, care pare a se referi la o situaţie concretă dar şochează prin neverosimilitate şi prin elipsa logicii imediate. E o caracteristică a scrisului vechi şi religios, care indică necesitatea decuplării de la realitatea imediată şi depăşirea ei constantă, pentru că permanent are loc fuziunea cu semnificaţiile accederii într-o lume a înălţimilor spirituale, care nu mai corespunde percepţiilor telurice. O lume insesizabilă de la nivelul cotidianitătii mediocre terestre, dar în permanenţă vectorizată printr-un limbaj re- inventat pentru a fi cât de cât propriu unor realităţi supramundane. 198 Insă ambiguizarea sau ermetismul sunt tocmai carcteristicile unei poezii. . .moderne. De aceea susţinem că paradigma ermetică şi alegorică a literaturii noastre vechi a putut oferi o pildă importantă - esenţială chiar - literaturii şi mai ales poeziei noastre moderne. Ne-au reţinut atenţia si câteva versuri care au un aer 5 3 5 narativ, deşi interpretarea lor nu poate fi decât tot alegorică: Mă veselesc de vestea ce-m[i] vine, De mă-mbie direpţii cu sine Să-ntrăm cătră Dumnezău în casă, La curtea cea svântă ce-Ş[i] aleasă. Eram oarecând stând cu multâme 5 în curtea ta, Ierusalime, Ce si de-acmu încă ni-om sui-ne. . . 5 (Ps. 121, 1-7) Şi din nou mânia celor răi este zugrăvită prin apelul la comparaţia cu elementul fluid şi năvalnic: Cându-ş[i] pornesc mânia cu unde Asupră-ne puhoi să ne-afunde. Şi sufletul nostru puhoi trece Ca de pârău repede şi rece. Si sufletul nostru trecătoare 5 Ş[i]-au făcut prin apă necătoare. (Ps. 123, 7-12) Melodia poeziei, repetiţiile retorice şi aliteraţiile ne repercutează patosul acestor versuri şi ne poartă - auditiv mai cu seamă - pe undele de ape repezi şi primejdioase, Dosoftei premeditând efectul stilistic. Dumnezeu ajută ,, Precum dintâi ai zâs cu cuvântul,/ De s-au făcut ceriul şi pământul" (Ps. 123, 23-24). Dumnezeu ajută pentru că toate sunt creaţia Sa şi I se supun ca la început, când au fost aduse întru fiinţă. 199 Dacă El le-a creat, cu atât mai mult le poate osteni neastâmpărul - chiar şi atunci când recunoaştem că aceste ape sunt doar simboluri, pentru că şi cele simbolizate au aceeaşi condiţie creaturală. Insă, deşi semnificaţiile sunt alegorice, peisajele ilustrate în interiorul acestor alegorii sunt tulburătoare. Un alt exemplu avem şi puţin mai departe: „Şi ne- ntoarce, Doamne, cu tot pleanulj Ca omeţii [zăpezile] când să rump la anul/ De austrul ce suflă cu călduri/ De cură părăuă"... (Ps. 125, 11-14). De data aceasta, comparaţia este în favoarea celor care sunt ajutaţi de Dumnezeu: pe ei îi întoarce în ţara lor cu repejunea cu care curg pâraiele primăvara. Rugăciunea către Dumnezeu este „dintr-adânc" (binecunoscutul „de profundis clamavi ad Te Domine") şi este foarte ostenitoare/ epuizantă: Dintr-adânc Ţ[i]-am strigat, Doamne Svinte, Şi să mi-auz[i] glas de rugăminte. Şi-ntr-auzul Tău, Doamne, s-agiungă Glasul mieu cel ovilit [ofilit] de rugă. (Ps. 129, 1-4) Strigă astfel către Dumnezeu cel ce poate să spună: „Şi sufletul mieu cu drag Te-aşteaptă /.../ Şi-n cuvântul Tău mi se topeşte,/ Doamne, sufletul de Te doreşte" (Ps. 129, 13-16). Psalmul 132, care începe cu versurile „Cât este petrecerea de bună/ Când lăcuiesc fraţâi împreună", 1-a inspirat pe Dosoftei să compună de la sine o mică poezie, în afara psalmului: Cine face zidi de pace, Turnuri de frătâie, Duce viaţă fără graţă 'Ntr-a sa bogăţâie. Că-i mai bună, depreună, Viata cea frătască, Decât armă ce destramă Oaste vitejască. 200 Ediţia pe care o utilizăm a redat probabil poezia aşa cum apare pe foaia lui Dosoftei, însă nu e greu de observat că există versuri cu rimă interioară intercalate între celelalte. Configuraţia poemului ar putea fi şi astfel: Cine face zidi de pace, Turnuri de frătâie, Duce viată 5 fără graţă 'Ntr-a sa bogăţâie. Că-i mai bună, depreună, Viata cea frătască, Decât armă ce destramă Oaste vitejască. Rafinamentul şi inventivitatea prozodică îi confirmă lui Dosoftei, cum spuneam şi altădată, titlul de poet. Oamenii lui Dumnezeu se roagă „la Domnul în casă [biserică],/ In curţâle cele de mătasă./ Şi nopţâle tăind dvorbă lungă,/ Vă rădicat [i] mânule [s]pre rugă,/ In locurile Lui cele svinte,/ Cu rugăciuni la Domnul priîmite" (Ps. 133, 5-10). „ Curţâle cele de mătasă " ale Bisericii lui Dumnezeu le- am întâlnit anterior şi în alţi psalmi. Descrierea corespunde şi unor detalii de ordin paradisiac, pentru că în Rai sunt „corturi tinse în funi de mătasă ", cum spunea în psalmul 41. Vorba lungă pe care o ţin rugătorii noaptea, la priveghere, pare o precizare domestică, însă se referă aici la rugăciunea îndelungă către Dumnezeu sau ar putea fi chiar un detaliu extatic. Dosoftei s-ar fi putut gândi la vorba celor răpiţi în extaz duhovnicesc cu Sfinţii, cu îngerii sau cu Dumnezeu. Tradiţia aghiografică e bogată în astfel de exemple şi nu putea să nu le amintească cel ce a redactat Vieţile Sfinţilor în patru volume, neterminate, care a indicat el însuşi nume de 201 Sfinţi sihastri, trăitori în Moldova, sau a relatat minuni care i s- 3 5™ ™ au întâmplat la Lavra Pecerska. Dumnezeu este îndelung lăudat, pentru că El este Cel Ce-au poruncit sângur cu cuvântul De s-au făcut ceriul şi pământul. (Ps. 133, 13-14) Toate ce vru Domnul a le face, Pre pământ şi-n cer, le-au fapt cu pace, In mări şi pre la toată genunea, De Ş[i]-au ivit Dumnezău minunea. Suind nuori de preste hotară, în ploi fece fulgere cu pară, Dintr-a Sale cămări scoţând vântul, 5 ™ De-i fece porunca şi cuvântul. (Ps. 134,11-18) In ţesătura acestei lumi există o varietate de forme si materiale: există pământ solid şi inert, există cer inefabil, există genune, adică ocean, un element fluid şi melodic, dar şi arhitecturi efemere de nori şi vânturi care aleargă şi trec, există spectacole ale fenomenelor naturii, precum ploi cu fulgere, care impresionează şi înspăimântă dar sunt pasagere. In spatele lor este Dumnezeu care le-a creat, dar nu ca un păpuşar care se distrează, nu ca un zeu păgân care se delectează privind teatrul lumii, cu nepăsare şi cruzime. Dumnezeu caută mântuirea oamenilor si de aceea 5 conduce pe poporul Său, cum spune psalmul mai departe, pentru a conduce până la urmă toată omenirea la fericirea eternă. Este Dumnezeul Cel Viu, spre deosebire de: Idolii păgânilor, ce-nchină Aur ş-argint, sunt facuţ[i] de mână. Gură au şi nu pot să grăiască, Cu ochi sunt şi nu pot să zărească, Urechi au şi nu pot să auză, Nice abur nu le este-n buză. 202 (Ps. 134,39-44) Psalmul 135 reia, într-o altă expresivitate, afirmaţiile de mai sus: Mărturisiţ[i] pre Domnul Că-i bun cătră tot omul /. . ./ Ce-au fapt ceriul cu gândul De-Ş[i] ţâne-ntreg tot rândul [ordinea]. /. . ./ Ş[i]-aw închegat pământul Dintr-apă cu cuvântul. /. . ./ Făcut-au lumini mare, De dau raze si zare /. . ./ Soarelui i-au dat s-aibă [lumină], Să facă z[i]uă albă. /. . ./ Preste nopţ[i] au pus lună Cu stelele-mpreună. /. . ./ Că I-i mila de-atunce Preste veci cu gând dulce. /. . ./ C-au desfăcut prin Mare, Prin cea Roşie, cărare /. . ./ De-au trecut prin genune Izrail cu minune. (Ps. 135, 1-54) „ Preste nopţ[i] au pus lună " este un vers cu indelebile miresme de poezie modernă. Ar fi putut fi scris chiar de Geo Dumitrescu 181 . Psalmul 136, în afară de faptul că este faimos şi, cum am menţionat şi cu altă ocazie, i-a inspirat lui Verdi o frumoasă şi celebră arie (Corul robilor sau Va pensiero: „Arpa d'or dei 1 89 fatidici vati,/ perche muta dai salice pendi?", etc. ), a fost 181 Ase vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Dumitrescu. 182 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nabucco. Idem: http://www.youtube.com/watch?v=2F4G5H_TTvU. 203 reprodus în versuri de către Dosoftei cu destulă măiestrie, încântând mai multe generaţii de poeţi, de la Eminescu la Emil Botta si Nichita Stănescu. Dosoftei reuşeşte să ne ofere o probă de virtuozitate poetică, arătând că simte cu adevărat fiorul psalmului: La apa Vavilonului, Jelind de ţara Domnului, Acolo şezum şiplânsăm La voroavă ce ne strânsăm. Si cu inemă amară, Prin Sion şi pentru ţară, Aducându-ne aminte, Plângeam cu lacrămi herbinte. Şi bucine ferecate Lăsam prin sălci aninate, Că acolo ne-ntrebară Aceia ce ne prădară Să le zăcem viers de carte într-acea streinătate, Ca-n svânt muntele Sionul Cântări ce cântam la Domnul. Ce nu ni se da-ndemână A cânta-n tară streină. y De te-as uita, tară svântă, Atuncea să-mi vie smântă, Şi direapta mea să uite A schimba viers în lăutei Şi să mi să prinză limba De gingini, jelindu-mi scârba. /.../ Tu, fată vavilonească, Răul va să te tâlnească! /. . ./ Că tî să va-ntoarce darul, Psalmul 136 în română: http://www.youtube.com/watch?v^Me2Ug2i44TM. 204 Cum ne-nchini tu cu paharul. (Ps. 136,1-24,35-36,41-42) Eminescu ştia psalmul: „Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare " (Memento mori). Şi nu numai că îl ştia, dar şi asculta în codri glasul atârnat de vânturi al unei cântări care era aducere aminte de patria edenică: „In văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi (0,-nţelepciune, ai aripi de ceară!). Ca şi cum îngerii şi-ar fi atârnat harfele în codri şi pe vânturi, în faţa oamenilor înstrăinaţi de patria cerească, pentru că nu se poate, cum zice şi Dosoftei, „ a cânta-n ţară streină ". Iar pământul este „ţară streină " pentru îngeri. De aceea, ţelul pentru cel credincios este acela precizat în psalmul următor: „Şi-ntre îngeri IţfiJ voi cânta-n faţă" (Ps. 137, 3): în faţa lui Dumnezeu, adică, între „lucori de îngeri" (Ps. 83,30). Primele versuri, mai ales, şi acele verbe atât de bine alese pentru a exprima patetismul, „ şezum şi plânsăm ", au creat neaşteptate rezonanţe peste timp. Descoperim ecouri, cum spuneam, la Emil Botta („O Simplitate, un fum,/ în valea frumoasă unde şezum,/ iubito, eşti umbră " (Vei fi judecată după legea florilor)) şi Nichita Stănescu: „Noi doi, pădure, ce/acum? " (Pădure arsă, din voi. Sensul iubirii); „Ca şi cronicarul, zic: „Aicea, între vârste, şezum şiplănsem " " 183 . Psalmul 138 expune concepţia vetero şi neo- testamentară despre preştiinţa şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Există si aici versuri reuşite, datorate în bună măsură hainei poetic-alegorice pe care o îmbracă discursul şi semnificaţiile uneori greu de intuit, care o fac să pară - ca în multe alte cazuri - o poezie cvasi-ermetică. Tradiţia acestui tip de lirică s-a păstrat la noi foarte multă vreme, beneficiind şi de faptul că, în modernism, „a medita [. . .] asupra cuvântului poetic înseamnă a pune întrebări asupra cunoaşterii şi fiinţării absolute, lirica modernă devenind Antimetafizica. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, prefaţă de Al. Paleologu, postfaţă de Dan-Silviu Boerescu, Ed. Allfa, Bucureşti, 1998, p. 27. 205 tot mai conştientă de ceea ce în profunzimile ei poezia a tins întotdeauna să fie: gnoseologie şi ontologie"™. Mai înainte de a fi creat viziuni poetice, Dosoftei are simţul cuvântului, el descinde poezia din cuvânt. Pentru că şi lumea a fost creată cu cuvântul. . . IOC Poezia la scara poemului, cu viziuni ebluisante , alegorii şi metafore, porneşte de la descoperirea cuvântului poetic, a cuvântului care are orizont fanic, un atom care închide în sine, la rândul lui, o lume de semnificaţii si 7 7 3 5 percepţii. Cuvintele sunt aşadar, la el, aşezate unele lângă altele ca nestematele/ podoabele care formează universul. El le-a scrutat etimologia şi le-a cântărit greutatea, aşezându-le în versuri după preţ şi strălucire. Scenele cosmice au căpătat poeticitate prin punerea în abis a semnificaţiilor, astfel încât urzirea de stele si undirea de 5 7 5 valuri să nu aibă sfârşit. 5 Taina şi frumuseţea lor stă tocmai în faptul că au zare, dar si dincolo de zare. i Insă aceasta este o caracteristică a Scripturii, în care cuvintele însele sunt mări abisale. A te apleca asupra cuvântului înseamnă a cădea într-o genune de gânduri şi semnificaţii. Astfel este şi poezia lui Dosoftei, care scrie: Tu mi-ai cunoscut târziul, De-1 tâlneşti cu timpuriul. Si Tu m-ai făcut, din tină Luând cu svânta Ta mână. Şi nepriceput rămâne înţălesul Tău de mine, Că Ţi-i mare-nţălepciunea, De nu poci să-i ştiu minunea. Şi de Duhul Tău n-am fugă, Ca să scap să nu m-agiungă, Nice de svânta Ta fată 5 N-am în alte părţi povaţă. 184 Alexandru Condeescu, prefaţă la Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, versuri, voi. I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 10. 185 Uimitoare, surprinzătoare, impresionante. 206 Cătră ceri de m-as sui-mă, Eşti acolo, de m-ei sti-mă, De-aş pogorî unde-i iadul, Şi de-acolo m-deşchiz[i] vadul. Si-ntunerec ce s-ar face, Nu m-as teme să mă calce, Că noaptea m-ar desfâta-mă Cu lumină fără samă. Că-ntunericul s-albeste y De Tine, când Te zăreşte. Şi noaptea să luminează Ca z[i]ua, slobozând rază. /.../ T-voi mărturisi-n minune De straşnic şi Te voi spune De lucruri ce faci mirate, 'N sufletul mieu răsfirate. (Ps. 138,11-26,33-48) La Dumnezeu nu există întuneric, adică neştiinţă, si El ~ y y ~ 5 face din noaptea neştiinţei zi „ cu lumină fără samă " pentru cei care cred în El. Omul care crede în avere şi îşi pune toate speranţele în cele mundane va fi obligat să le părăsească: Că sufletul lui încă s-a trece Şi s-a-ntoarcG-n pământul său rece, Şi la z[i]ua [a]ceea îş[i] va pierde Mintea toată ş[i]-averea-n ce [care] crede. (Ps. 145, 9-12) în schimb, cei săraci şi sărmani îl au aproape pe Dumnezeu: 207 Celor asupriţ[i] destrâmbătate Le face giudeţ şi dereptate, Si flămânzilor trimite hrană, Şi golilor veşminte pre iarnă. Domnul ce sloboade din obede [obezi] Şi orbului dă minte de vede, Şi pre cei căzuţ[i] îi sprejineşte, Iar pre cei direpţ[i] îi iubeşte. Şi fereşte pre cine-i nemernic [străin], Pre văduvă, sărac si cucernic. (Ps. 145,21-30) Aceştia, cei ce sunt „cu inemă frântă" (Ps. 146, 10), au ajutor Pre Dumnezău ce-au făcut pământul Si ceriul, si marea cu cuvântul, Si toate ce-ntr-însele să mişcă, Domnul ce le-au făcut din nemică. (Ps. 145, 15-18) Cela ce-au pus stelelor măsură Şi numere [numără] [fie]careaş pre făptură. Mare este Domnul de tărie Şi gândul Lui nime nu-i să-1 ştie. /. . ./ Şi să-I cântaţ[i] cântec cu dulceaţă Celuia ce-au tins preste ceri ceaţă Şi gătează cu miorii ploaie De sloboade pre pământ pohoaie, Celuia ce creşte pre munţ[i] iarbă Si otava ceea ce-i de treabă Pentru oameni, să-ş[i] culeagă hrană, Şi vitelor s-aibă preste iarnă. Celuia ce grijeşte de hiară [fiare] 208 Şi de puii corbilor ce zbiară, Cându-L strigă, urgisiţ[i] de tată, De-i hrăneşte cu mână-ndurată. (Ps. 146,13-16,21-32) Spectacolul celest are numeroase acte în versurile lui Dosoftei. Tablourile cosmice, natura sălbatică si cea domestică sunt reproduse în ipostaze poetice care, la prima vedere, par că seamănă foarte mult între ele. Insă toată măiestria stă în detalii, în nuanţele care se schimbă de la o desfăşurare la alta de peisaje cosmice şi terestre. Pe de o parte, ni se sugerează că nu există inerţia în contemplarea lumii, că întotdeauna vom avea un alt unghi de vedere şi o altă perspectivă, cu alte sclipiri ale aceloraşi stele, pe care numai Dumnezeu le-a numărat, cu altă pânzărie de nori a „ Celuia ce-au tins preste ceri ceaţă " (o aliteraţie care ne împânzeşte şi auzul). Iar, pe de altă parte, această nuanţare care se petrece pe parcurs, în psalmi, ne lasă o impresie foarte specială, de dinamism si vivacitate, de mobilitate foarte mare a creaţiei lui Dumnezeu. Toate aceste tablouri formează o... relatare despre universul lui Dumnezeu în care nimic nu este static. Există o fluiditate, o curgere neîntreruptă a vieţii dar 1 Q/T care nu subliniază acel panta rei heraclitian, ci efervescenţa existenţială, viaţa însăşi care „zbiară " şi prin „puii corbilor". Toate poetizările frumuseţii universale sunt sublime, pentru începuturile poeziei noastre, iar Dosoftei a ştiut să transforme toate aceste precizări legate de naşterea şi pronierea universului de către Dumnezeu în adevărate bijuterii poetice în care a încrustat podoabele cosmice. Omul credincios „cugetează" aşadar la mila lui Dumnezeu (Ps. 146, 38) şi pe Domnul II „laudă-n desime" (Ps. 147, 2), adică adesea, pe Cel Ce-Ş[i] trimite zâsa şi cuvântul De cutreieră-n sârg tot pământul. 186 A se vedea: http://en.wikipedia.Org/wiki/Heraclitus#Panta_rhei.2C_.22everything_flows.22. 209 Cela ce-Ş[i] dă omătul ca lâna Şi negură spulberă cu mâna Ca cenuşa cu sâta când ceme, Preste tot pământul de s-aşterne. Cela ce aruncă sloi de gheaţă I . . .1 Cine poate să-I sufere gerul Ce-mpietreşte apele ca herul [fierul]? Cu cuvântul Său Domnul învaţă 5 De să răsâpesc şi să dej gheaţă. Si Duhul Său Dumnezău trimite De să-ntorc într-apă ca mainte. (Ps. 147,11-24) De data această avem un tablou de iarnă, o iarnă geroasă şi grea, cu zăpezi dense încât ninsoarea cade ca o „ negură " şi deşi omătul e alb „ ca lâna ", pare „ ca cenuşa ". Şi zăpada curge din cer din abundenţă, la cuvântul lui Dumnezeu, ca cernută printr-o sită şi ca spulberată peste pământ de o mână nevăzută: a Lui. Ne aminteşte de Alecsandri: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunate- 1 Q'J n cer grămadă " (Iarna) . Să nu fi tras deloc cu ochiul la psalmul lui Dosoftei? Sesizam altădată şi alte încercări de picturalizare a anotimpului hibernal, în literatura veche la Varlaam şi Miron Costin 188 . Frumuseţea lui Dumnezeu se contemplă şi în fenomenele copleşitoare, chiar dacă nu sunt prielnice omului. Eminescu mărturisea o încremenire de admiraţie asemănătoare: „într-o noapte am văzut un spectacol măreţ. [...] Codrii bătrâni trosneau amorţiţi de iarnă, stelele şi luna erau mai palide-n cer, cerul însuşi părea mai sur. Era unul din acele spectacole măreţe, din acele tablouri uriaşe, pe care numai Ase vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Iarna_%28Alecsandri%29. Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/01/21/iarna-la-varlaam-si-la- 210 Dumnezeu le poate zugrăvi pe tabla întinsă a lumei, înaintea ochilor uimiţi şi a inimei înfrânte'" (Geniu pus tiu) m . Grandoarea iernii e magnifică, chiar şi atunci când îţi îngheaţă inima de frig. Fără îndoială că Dosoftei a văzut sloiuri si a simţit el însuşi acel ger care face apele ca fierul, până când Dumnezeu trimite Duhul Său şi desprimăvărează pământul, iar zăpezile şi gheaţa „ să-ntorc într-apă ca mainte ". Această venire a Duhului şi desprimăvărare poate fi înţeleasă şi duhovniceşte, ca dezgheţ spiritual. Toată creaţia înaltă imne către Dumnezeu: 5 5 Laudatî-L, soarele si luna, Cu lucoare ce daţ[i] totdeauna. Lăudatî-L, stele si lumină, Ce daţ[i] raze pre noapte senină. /. . ./ Că Domnul au cugetat cu gândul De le-au făcut si-I tân toate rândul. Si le-au tocmit în veci să trăiască Şi din faptul lor să nu-ş[i] smintească. Că precum le-a dat Domnul poruncă, Din hotariul lor nu să mai urcă. Lăudat [i] pre Domnul, toţ[i] balauri De pre pământ şi zmei de prin găuri. Lăudaţî-1, fulgere şi focuri, Si smida ce cade-n toate locuri, Ometii si ghetâle, si vântul De turbură şi-i face [împlineşte] cuvântul. Măguri, dealuri şi lemne cu roadă, Şi chedrii toţ[i], pănă-n cei de coadă, Gadinile [animalele] şi cu toată hiara, Şi dobitoc de prin toată ţara. (Ps. 148,7-10,15-30) 189 Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964, p. 136. 211 Heliade moştenea - vedem în Anatolida sau Omul si 1 9 forţele - această concepţie din vechime, despre structura imnologică a creaţiei: „Lumină, întuneric, glorificaţi pe Domnul,/ în ziuă şi în noapte etern preaînălţaţi-L! /.../ Fântâne, sorginţi vergini, uniţi susurul vostru/ Cu-a râului murmură, cu [vjuietul cascadei,/ Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,/ Cu gravul flisv al mării ş-al valurilor muget,/ Pangosmie-armonie!/ Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte/ Şi cele mai profunde! /.../ Cântaţi, flori, bucuria şi lăudaţi pe Domnul/ Pe idioma voastră, vă exalaţi profumul/ Spre ceruri ca tămâie./ Formaţi sublime- acorduri;/ Armonie d-arome. /.../ Planeţi, astre, luceferi, sisteme de lumină,/ Să lăudăm pe Domnul! /.../Armatelor de stele, străbateţi firmamentul,/ La veghiele voastre glorificaţi pe Domnul /.../ Cântaţi, din aripi bateţi, fiinţe svolătoare,/ Nălţaţi la ceruri imnul prin cântecele voastre;/ Voi, notători, asemeni jucaţi-vă în ape /.../ Vă înmulţiţi şi creşteţi, glorificaţi pe Domnul/ în varii idiome, după natura voastră /.../ Pământe, trage danţul în cercul horei tale/ Şi tot ce este- asupra-ţi ardice a sa voce/ Şi rugă către ceruri "..., etc. Şi împreună cu toate acestea - şi cu atât mai mult -, omul, „tot omul" (Ps. 148,33): Cu timpene şi psaltire Să-I cânte de biruire (Ps. 149, 13-14) Lăudaţî-L cu glasuri nalte De bucine ferecate. Lăudatî-L în lăute, In psaltiri pre viersuri multe. Lăudaţ[i] pre toate locuri Cu timpene şi cu giocuri. Lăudatî-L să răsune 5 In organe tinse-n strune. 212 Lăudat [i] cu bune viersuri De chimvale într-alesuri. Lăudaţ[i] şi-L strigaţ[i] tare In timbale de cântare. (Ps. 150,9-20) Lumea nu e numai lumină, ci si muzică, iar substanţa ei 7 3 7 5 este imnul. Psalmii revelează esenţa poetico-armonică şi imnică a universului. Acolo unde este viată, este si fremătare a laudei si a bucuriei. 213 Bibliografia (în ordinea apariţiei textuale) Dosoftei: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. II, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998. Dragoş Moldovanu, Psaltirea în versuri a lui Ştefan din Făgăraş (Fogarasi). Comentarii filologice, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, tom XLVII - XLVIII, Iaşi, 2007 - 2008, p. 27-64, cf. http://www.alil.ro/?p=489. Ioan Viski: http://www.crispedia.ro/Ioan_Viski. Teodor Corbea: http://www.crispedia.ro/Teodor_Corbea. Ioan Prale: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ioan_Prale. Vasile Militam: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Militaru. George Coşbuc, Sulamita, http://ro.wikisource.org/wiki/Sulamita. Miron Costin, Viiaţa lumii: http ://ro . wikisource . org/wiki/Versuri_%2 8Co stin%2 9/Vi a%C8%9Ba lumii. 214 Dosoftei, Opere. 1. Versuri, ediţie critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978. I. C. Chiţimia, Literatura versificată. Dosoftei, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989. Volumul poate fi downloadat de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/18/cinci-carti-de- literatura-romana-medievala-pentru-download/. Clement Marot: http://fr.wikipedia.org/wiki/Cl%C3%A9ment_Marot. Jan Kohanovski: Idem: http://www.quickiwiki.com/en/Jan_Kochanowski. Ladislau Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971. Coresi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Coresi. Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefaţă de Dan Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simonescu, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996. Miron Costin, Opere, ediţie critică de R R Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958. 215 Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996. Mihai Moraru, Dosoftei. Vieţile Svinţilor, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, op. cit. supra. Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei şi literatura patristică, în Bizanţul, Biserica şi cultura românească. Studii şi articole de istorie, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003 . Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, cf http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/04/29/psaltirea- sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/. Ion Negoiţescu, De la Dosoftei la Ştefan Augustin Doinaş. O antologie a poeziei române, ediţie îngrijită şi prefaţată de Cornel Regman, Ed. Dcia, Cluj-Napoca, 1997. Sorin Dumitrescu: conferinţă susţinută pe 9 mai 2013, la Muzeul Ţăranului Român, purtând titlul: Nichita înainte şi după marginalizare. înregistrarea video se poate urmări aici: http://ciprianvoicila.blogspot.ro/2013/05/maestrul-sorin- dumitrescu-vorbind.html. Biblia, ed. sinodală 1988, 2001. Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972. LXX, ed. Rahlfs şi VUL, în v. BW 07. 216 Antioh Cantemir, Stihuri, în româneşte de Virgil Teodorescu, studiu introductiv de Paul Cornea, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 195-196. Hieronymus Bosch: http://en.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch. Max Ernst: http ://en. wikipedia. org/wiki/Max_Ernst. Filotei, autorul Pripealelor. http://www.crispedia.ro/Monahul_Filotei; http://www.sfant.ro/sfmti-romani/monahul-filotei- imnograful-manastirea-cozia-4.html; http://biblior.net/poezia-romaneasca-de-la-origini-la- 1 830/pripeale-de-filothei.html. Poezie veche românească, antologie, postfaţă, bibliografie şi glosar de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985. M. Eminescu, Opere, voi. II, Poezii tipărite în timpul vieţii. Note şi variante. De la Povestea Codrului la Luceafărul, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea", 1943. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradiţională si ideologia modernă. Mentalităţi, forme literare şi univers spiritual, voi. I. 2, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2010. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/06/04/epilog-la- lumea-veche-i-2/. Gr. Alexandrescu, Rugăciunea: http://ro.wikisource.org/wiki/Rug%C4%83ciunea. 217 Coresi, Carte cu învăţătură [Cazania] (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, voi. I, Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, Bucureşti, 1914. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi. Incursiune în poezia şi poetica dosofteiană, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2007. G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1993. Ce este omul: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/05/16/ce-este- omul/. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradiţională si ideologia modernă. Mentalităţi, forme literare şi univers spiritual, voi. I. 3, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2011. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la- lumea-veche-i-3/. Mircea Eliade, Misticismul, în rev. Cuvântul, anul III, nr. 911 din 30 oct. 1927, p. 1-2, articol reluat în: Mircea Eliade, Lucrurile de taină. Eseuri, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Emil Mânu, Ed. Eminescu, 1995. Sursa imaginii pentru psaltirion: http://www.philiki.org/index.php?option=com_content& view=article&id= 1 8&Itemid= 1 8 . 218 Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor. Poemation eroi comico- satiric alcătuit în doaosprăzece cântece, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, repere istorico - literare de Andrei Rusu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985. Dr. Gianina Picioruş, Antim Ivireanul: avangarda literară a paradisului. Viaţa şi opera, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2010. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/03/1 0/antim- ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera- 2010/. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, voi. II, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993. Steaua (colind): http://www. versuri. ro/versuri/edjgmm_colinde+colind+s teaua.html. Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2007. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990. Sanctus Augustinus, Enarrationes in Psalmos, în PL 36. 219 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu si I. Verdes, studiu introductiv de Adriana Babeţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997. Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000. Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. I. 23, http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 3/03/0 1 /teologia- dogmatica-ortodoxa-vol- 1 -23/. Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984. Tudor Arghezi, Blesteme: http ://ro . wikisource . org/wiki/Tudor_Arghezi :_Blesteme ; http://wwwversuri-si-creatii.ro/poezii/a/tudor-arghezi- 7zudsdu/blesteme-7zuduou.html#.UWKDdjccMis. Varlaam, Carte romanească de învăţătură [Cazania, 1643], voi. II: Textul, ediţie îngrijită şi glosar de Stela Toma, prefaţă şi studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2011. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Posteritatea literară a lui Dimitrie Cantemir, http://www.teologiepentruazi.ro/tag/posteritatea-literara- a-lui-dimitrie-cantemir/. Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, ediţie îngrijită, prefaţă şi curriculum vitae de Teodor Vârgolici, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994. 220 Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966. Buchet de acatiste ale Domnului nostru Iisus Hristos, tipărite cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002. Lucian Blaga, Trilogia culturii. III Geneza metaforei şi sensul culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. Idem, Trilogia culturii. I Orizont şi stil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. Sursa imaginii (pictură de Bosch): http://mythwurks.com/horrotica/featured/ 1 7featured.htm 1. Mihail Eminescu, Ce şopteşti atât de tainic: http://ro.wikisource.org/wiki/Ce_%C8%99opte%C8%99 ti at%C3%A2t de tainic. Idem, Singurătate: http://ro.wikisource.org/wiki/Singur%C4%83tate. Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea Sfm%C8%9Bii Trei Ierarhi din Ia%C8%99i. Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed Deisis, Sibiu, 2010.' Dosoftei, Psaltirea de-nţăles, BAR, CRV 70. 221 DEX, toartă: http://dexonline.ro/defmitie/toarta. Sancti Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi, De Trinitate, PL 42. Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, Bucureşti, 1688, reeditare la Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, http://archive.org/details/Biblial688. Mihail Eminescu, Doină: http://ro.wikisource.org/wiki/Doin%C4%83. Eusebiu de Cezareaa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_din_Cezareea. Mihai Moraru, Acrostihul sibilin, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989. Idem, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/04/25/de-nuptiis- mercurii-et-philologiae/. Lactantiu: 5 http ://ro . orthodoxwiki . org/Lactan%C5 % A3 iu . Tudor Arghezi, Eminescu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000. 222 Theodor Codreanu, Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011. Sursa imaginii iconografice: http://www.schoyencollection.com/patristic_files/ms 175 3-jpg- Vasile Fabian-Bob: http://www.crispedia.ro/Vasile_Fabian-Bob. Vasile Fabian-Bob, Geografia ţintirimului: http ://ro . wikisource . org/wiki/Geografia_%C5 %A3 intiri mului. Sfântul Grigorie Palama, Opere complete, voi. II, Ed. Gândul Aprins, Bucureşti, 2013. Sursa imaginii, a paginii de manuscris eminescian: http://tiparituriromanesti.wordpress.com/20 1 3/04/1 l/mi hai-eminescu-rugaciunea-unui-dac-manuscris- 1 879/. Sfântul Augustin, Confesiuni, traducere din latină, studiu introductiv si note de Gh. I. Serban, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998. Gr, Alexandrescu, Trecutul. La Mănăstirea Dealului: http ://ro .wikisource . org/wiki/Trecutul ._La_m%C4% 83 n %C4%83 ştirea Dealului. Stephane Mallarme: http://fr.wikipedia.org/wiki/St%C3%A9phane_Mallarm %C3%A9; http ://en. wikipedia. org/wiki/St%C3 %A9phane_Mallarm %C3%A9. 223 Mihail Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă: http://ro.wikisource.org/wiki/F%C4%83t- Frumos din lacrim%C4%83. Idem, Diamantul Nordului: http://ro.wikisource.org/wiki/Diamantul_Nordului_%28 Capriccio%29. O, preafrumoasă pustia: http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/02/1 9/paturile-de- odihna-si-pustia/. Vieţile Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf http://www.vietile-sf1ntilor.r0/vieti/noiembrie/l 1-19- cv varlaam si ioasaf.html. Geo Dumitrescu: https://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Dumitrescu. Nabucco: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nabucco; http://www.youtube.com/watch?v=2F4G5H_TTvU. Psalmul 136 în română: http://www.youtube.com/watch?v=Me2Ug2i44TM. Antimetafizica. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, prefaţă de Alexandru Paleologu, postfaţă de Dan- Silviu Boerescu, Ed. Allfa, Bucureşti, 1998. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, versuri, voi. I, prefaţă de Alexandru Condeescu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985. 224 Heraclit, Panta rei: http://en.wikipedia.0rg/wiki/Heraclitus#Panta_rhei.2C_. 22everything_flows.22. Vasile Alecsandri, Iarna: http://ro.wikisource.org/wiki/Iarna_%28Alecsandri%29. Iarna la Varlaam si Miron Costin: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/01/21/iarna-la- varlaam-si-la-miron-costin/. Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964. Cuprins Introducere/ 4-10 Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei: fundamentul poeziei româneşti / 11-212 Bibliografia/ 213-224 Imaginea de pe coperta întâi este o lucrare ce aparţine pictorului suparealist Mihai Criste şi se numeşte: Botezul lacrimilor. A se vedea: http://www.mihaicriste.blogspot.ro. Teologie pentru azi http://www.teologiepentruazi.ro/ 2013 Ediţia de fată este o ediţie 55 y online gratuită şi e proprietatea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş Ea nu poate fi tipărită si comercializată 5 tară acordul direct al Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, 5 ~ editorul cărţii Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş Teologie pentru azi Toate drepturile rezervate