Dr Gianina Măria- Cristina Picioruş Creatori de limbă şi de viziune poetică în literatura română Dosoftei Teologie pentru azi Bucureşti 2013 Creatori de limbă şi de viziune poetică în literatura română: Dosoftei, Cantemir, Budai-Deleanu, Eminescu, Arghezi, Nichita... Vol.I Dosoftei Motto: Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale, Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. Ai tocmit luna să crească, să scază, Să-ş[i] ia de la soare lucoare din rază. Stele luminate, ce lucesc pre noapte, De dau cuviinţă, Tu le-ai urzât toate. Ce poate fi omul de-1 aduci aminte, De cerci pentru dânsul folos [mai] înainte? (Ps. 8, 7-17) Nevoit-am ş[i]-am slăbit din bietul suflet, Lăsând somnul şi odihna, stând în cuget. De mâhneală n-am putut grăi cuvinte. Cugetat-am şi de zale de mainte, De pre veci... (Ps. 76, 9-13) Am dat veste din buzele mele De-a rostului Tău, Doamne, tocmele. In calea Ta, cea de mărturie, M-am desfătat ca-ntr-o bogăţie. M-oi primbla-mă-n poruncile Tale Şi-Ţ[i] voi înţelege svânta cale. /. . ./ Ochii îm[i] destupă a-nţălege Minunile din svânta Ta lege. (Ps. 118, 29-36,39-40) Scoală slava mea, te scoală de zî cântec în lăută. Demineaţă Mă voi scula cătră viată. (Ps. 56, 34-36) Introducere Versificarea Psaltirii în literatura română, pe care a realizat-o Dosoftei 1 - pe când era episcop de Roman -, tipărind-o la Uniev, în 1673, ar fi rămas un moment de semnificativă importanţă culturală, dar cu o minimă relevanţă pentru literatură, dacă autorul ei n-ar fi făcut dovada unui talent literar şi poetic covârşitor. Ca probă stau şi transpunerile anterioare ale lui Mihail Halici , Ştefan Fogarasi (din Făgăraşi) şi Ioan Viski (dacă nu cumva aceştia din urmă au fost doar copişti), din iniţiativă maghiară calvină, care sunt mult inferioare poeziei dosofteiene, precum şi versificările ulterioare, ortodoxe, ale lui Teodor Corbea 5 şi Ioan Prale 6 (pe care Eminescu îl menţionează în Epigonii), care nu depăşesc însă virtuozitatea poetică a. pionierului. "7 Mai aproape de noi, Vasile Militaru a produs o nouă versificare a Psaltirii (1939), nedepărtându-se expresiv prea mult de modelul biblic, fără să contruiască, adică, parafraze largi şi chiar exegetice precum Dosoftei. Ar mai fi poate de amintit, dintre poeţii moderni, George Coşbuc, care, chiar dacă nu are în vedere Psaltirea, a reuşit o transpunere în versuri a unor pasaje importante din Cântarea cântărilor*, deşi el nu realizează o reproducere fidelă a ideilor poemului în succesiunea lor exactă. Dacă îl aşezăm pe Dosoftei alături chiar şi de contemporanul său, Miron Costin, autorul poemului Viiaţa lumii 9 - comparaţie care se susţine cu atât mai mult cu cât modelul fundamental al amândurora este Psaltirea -, în mod 1 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83. Nicolae Drăganu, Mihail Halici. Contribuţie la istoria culturală românească din secolul al XVII-lea, în Dacoromania, VI, 1924-1926, partea I, p. 86 ş. u., apud. Dan Horia Mazilii, Recitind literatura română veche, voi. II, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998, p. 45. Dragoş Moldovanu, Psaltirea în versuri a lui Ştefan din Făgăraş (Fogarasi). Comentarii filologice, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, tom XLVII - XLVIII, Iaşi, 2007 - 2008, p. 27-64, cfi. http://www.alil.ro/?p=489. 4 Ase vedea: http://www.crispedia.ro/Ioan_Viski. 5 Idem: http://www.crispedia.ro/Teodor_Corbea. 6 Idem: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ioan_Prale. 7 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Militaru. 8 Idem: George Coşbuc, Sulamita, http://ro.wikisource.org/wiki/Sulamita. 9 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Versuri_%28Costin%29/Via%C8%9Ba_lumii evident opera lui Dosoftei îl depăşeşte atât prin vastitatea ei, cât şi prin reuşita poetică. Poezia în limba română începe astfel sub auspicii faste. Nu printr-o operă minoră, ci printr-o realizare majoră, lucrare ce presupune creaţie întru limbă, fundamentarea unei viziuni poetice şi un efort tehnic (o trudă, cum o numeşte autorul) de construire a prozodiei, demne de toată stima. Adăstăm asupra poetului Dosoftei, dar scriitor demn de luat în seamă se dovedeşte autorul si în Viata si petrecerea Svinţilor, operă despre care Al. Andriescu spune că îl depăşeşte pe Varlaam în ceea ce priveşte arta narativă şi că Neculce îi este tributar în realizarea portretului 10 . Am văzut, cu altă ocazie, că Budai-Deleanu cunoştea Viaţa şi petrecerea Svinţilor. In ce priveşte modelul pentru versificarea Psaltirii, se ştie că iniţiativa a venit din Occident, unde semnalul pentru poetizarea psalmilor într-o limbă vernaculară 11 1-a dat Clement Marot , în prima jumătate a secolului al XVI-lea - o iniţiativă cu amprentă protestantă -, care nu a versificat decât un sfert din ei, urmat însă, în curând, de mulţi alţii, în toată Europa. O vreme inspiratorul lui Dosoftei a fost considerat IO poetul polonez renascentist Jan Kohanowski , care a realizat o versificare integrală a Psaltirii. Adevărul este că Dosoftei a tradus singur Psaltirea în româneşte şi apoi di poetizat-o, apelând la modelul polonez (pe care nu îl menţionează) cel mult pentru scheme prozodice 1 , chiar dacă vestea succesului său literar se poate să fi constituit o provocare pentru ierarhul român. Psaltirea mai fusese tradusă în română, în secolul anterior. Dintre cele mai vechi manuscrise în româneşte, trei sunt Psaltiri {Psaltirea scheiană, Psaltirea voroneţeană şi Psaltirea Hurmuzachî). 10 Cf. Dosoftei, Opere. 1. Versuri, ediţie critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978, p. LXXX-LXXXII. 11 Facem această precizare pentru că existau versificări ale psalmilor şi mai înainte, dar în latină, în mediul catolic, după cum ne arată I. C. Chiţimia, Literatura versificată. Dosoftei, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1989, p. 160-161. Volumul poate fi downloadat de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/18/cinci- carti-de-literatura-romana-medievala-pentru-download/. 12 Ase vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/Cl%C3%A9ment_Marot. 13 Idem: http://www.quickiwiki.com/en/Jan_Kochanowski. Ladislau Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 81-89. Coresi 15 este primul care tipăreşte Psaltirea, în română, mai întâi în 1570, sub influenţă calvină, cea de-a doua fiind ortodoxă, la Braşov, în 1577. Imboldul pentru traducerile cărţilor de cult în limbile vernaculare fusese dat, iar românii sunt cu adevărat revoluţionari la acest capitol, în răsăritul Europei. Mai mult, „în Ţara Românească, Atanasie Patellaros traduce în 1626 Psaltirea în greaca populară" 16 . Iar la începutul secolului al XVII-lea, „Gheorghios Palamidis, grecul care cântase şi fapta impresionantă a lui Mihai Viteazul, versifică psalmii lui David", aflându-se „la curtea prinţilor de Ostrog" . 1 o Dosoftei este întru toate un bizantin . Dar cărturarii noştri din secolul al XVII-lea nu au fost dezinteresaţi de evoluţia culturii şi artelor, a literelor în Europa. Nu cu multă vreme în urmă, un român, monahul Filotei, inova în materie de imnografie bizantină, compunând pripealele (sec. XIV-XV), „prima operă scrisă de un român şi tipărită în străinătate" 19 , la Veneţia, în 1536. Scriind în acelaşi timp cu Dosoftei, Miron Costin îşi expune modelele în predoslovia poemului său în mod echilibrat, amintindu-i atât pe scriitorii clasici, Homer şi Vergiliu, cât şi pe Sfinţii imnografi ai tradiţiei poetice bizantine: Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma, Teofan, Mitrofan si Andrei Criteanul. Fără îndoială că Dosoftei, care a tradus Istoriile lui Herodot în limba română, avea la cunoştinţă atât modelele pe care i le oferea antichitatea greco-latină, cât şi cele (destul de numeroase, dar puţin cunoscute astăzi la noi) oferite de imnografia şi literatura bizantină. Bizanţul, ca entitate politică şi oikumenele său (de care vorbeşte D. H. Mazilu) se prăbuşise în secolul al XV-lea. 15 Ase vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Coresi. 16 Demostene Russo, Studii istorice greco-romăne, voi. I, Bucureşti, 1939, p. 231-232; E. Hurmuzaki, Documente, voi. II, p. 186, apud. Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p. 21. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. II, op. cit., p. 43. 18 Are dreptate D. H. Mazilu să precizeze: „Dosoftei era un om al Bisericii, un înalt prelat al Ortodoxiei româneşti, şi atitudinea sa nu putea să se păstreze decât în limitele unui respect desăvârşit faţă de cuvântul sacru al credinţei pe care o servea şi o apăra", Ibidem. 19 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefaţă de Dan Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simonescu, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 449. 20 Miron Costin, Opere, ediţie critică de P. P. Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958, p. 318. 7 Românii receptează din ce în ce mai mult influenţe din Occident - fără îndoială şi dinspre Renaşterea culturală a acestuia -, dar nu le ingurgitează pe nemestecate, ci încearcă tot mai mult să stabilească o balanţă între Răsărit şi Apus şi - lucru foarte semnificativ - să creeze un răspuns original. Deziderat care s-a prelungit mult după această perioadă... Intorcându-ne însă la secolul al XVII-lea, este totuşi impresionantă conştiinţa cărturarilor noştri asupra rolului pe care trebuie să îl joace (inclusiv) cultura şi literatura română. Alegând să traducă şi să versifice Psaltirea, Dosoftei recurge la un model fundamental de poezie în spaţiul european: „psalmii [...] pot fi socotiţi ca modelul fundmental, arhimodelul, abecedarul poeţilor şi al cititorilor de poezie. Ei cuprind toată gama de stări, de teme şi de sentimente ale liricii, oferind tipare ritmice speciilor derivate ale rugăciunii şi imnului" . Chiar şi mai târziu, în romantism, au fost voci care au susţinut importanţa modelului poetic biblic şi chiar primordialitatea lui (la noi, Heliade-Rădulescu). Se cunoaşte faptul că Dosoftei a tradus psalmii având pe masa de lucru textele în slavonă, greacă, latină şi chiar ebraică. E foarte posibil ca fiecare din aceste limbi să-i fi dăruit nuanţe poetice proprii, pe care el să le fi absorbit în traducerea sa. Ce anume a constituit, cu exactitate, imboldul poetic e realmente greu de spus. Poate chiar substratul poetic al originalului biblic, dat fiind şi aplecarea spre poezie a literaturii bizantine şi post-bizantine, chiar dacă, formal, nu coincidea cu ceea ce numim noi astăzi „poezie". Gâldi susţine ipoteza că, în literatura română, „primul imbold [pentru poezie] a venit, fără îndoială, din partea literaturii slavo-bizantine. Răsfoind textele religioase publicate de Coresi, suntem adeseori încântaţi de acele pasaje care pot fi citate şi azi ca adevărate poeme în proză" 22 . Sau poate că Dosoftei a dorit să ofere un răspuns ortodox iniţiativelor transilvane, calvine . In acelaşi timp, cel mai semnificativ aport 1-a avut, fără îndoială, însăşi firea lui, la care putem bănui că se adaugă obişnuinţa cu limbajul liturgic şi cultic (a tradus în limba 21 Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 14. Ladislau Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, op. cit., p. 65. 23 A se vedea Dan Horia Mazilii, Recitind literatura română veche, voi. II, op. cit., p. 42-46. română Liturghierul şi Molitfelnicul), întrucât toate cărţile de cult şi de rugăciune au o componentă imnică şi implicit poetică semnificative. Ştim că a tradus prologul în versuri al tragediei Erofili, a cretanului Gheorghios Cortzasis, că a scris o istorie în versuri a Moldovei (128 de stihuri) inserată în prefaţa la Molitvănicul de-nţăles (Iaşi, 1681) - prelucrată apoi într-o nouă variantă (204 versuri) care a rămas în manuscris până când ne-a facut-o cunoscută Alexandru Elian -, că traducând Acatistul si Paraclisul Maicii Domnului (tipărite în acelaşi timp şi legate adesea laolaltă cu Psaltirea) ne-a oferit alte pagini - intercalate - de poezie, sau că, alcătuind Vieţile Sfinţilor, încerca „mereu să dea formă poetică materiei narative" . Toate acestea sunt de natură să ne contureze portretul unui poet în toată puterea cuvântului, al celui care a pus fundamentele poeziei în limba română. Versificarea Psaltirei nu este rodul strict al unei influenţe poloneze, nici nu este un gest aleatoriu, ci este opera unui spirit cu orizonturi largi şi cu o capacitate deosebită de a discriminia şi de a aprecia textul poetic - se poate urmări, în acest scop, şi traducerea sa în proză a Psaltirii, în comparaţie cu alte traduceri, şi se va observa atenţia acordată pentru a descoperi echivalentul în limba română pentru termeni şi exprimări foarte poetice în original (în greacă, latină sau slavonă). De asemenea, este poate cel mai important dintre scriitorii noştri medievali care ţine cont, cu adevărat, de faptul că româna este o limbă latină si că este o limbă care nu favorizează creearea de cuvinte noi prin compunere sau exprimarea sintagmatică a unor realităţi particulare. De asemenea, face parte din grupul acelor cărturari ai secolului al XVII-lea, care a făcut ca Biblia de la Bucureşti (1688) să fie un monument literar, pe lângă valoarea religioasă si culturală. In absenţa sa, poezia română ar fi fost lipsită de o întemeiere timpurie. Dosoftei nu va dărui cea mai mare atenţie exerciţiului 5 5 metrificării (deşi este remarcabil şi acesta) - vom mai întâlni şi asonante -, ci aceluia de a traspune în româneşte substanţa ideatică şi afectivă a psalmilor. 24 Idem, p. 148-149. Mihai Morarii, Dosoftei. Vieţile Svinţilor, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, op. cit, p. 122. Nu ne preocupă însă faptul de a pune în paralel textul biblic cu cel al psalmilor dosofteieni - nu în permanenţă -, ci pur şi simplu acela de a urmări efortul de creaţie pe care 1-a întreprins poetul Dosoftei. După cum am afirmat şi altădată: rezultatul cât se poate de lăudabil al iniţiativei sale nu se datorează (cum în unele decenii s-a subliniat) îndepărtării de original, ci alcătuirii unor parafraze teologico-poetice, care îi permit să lărgească explicativ contextul pentru a obţine versurile şi prozodia dorită, dezvoltare pe care o execută în sensul comentariului patristic şi al experienţei spirituale proprii. Dosoftei avea o cultură teologică demnă de admirat. El a şi tradus enorm, atât în română {Psaltirea, pe care a şi versificat-o, Vieţile Svinţilor, Liturghierul şi Molitvenicul, Istoria lui Herodot, cronograful lui Matei Kigalas, a diortosit Vechiul Testament tradus de Milescu pentru Biblia de la Bucureşti, etc), cât şi din greacă în slavonă (epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei, Constituţiile apostolice, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii a lui Gherman I, patriarhul Constantinopolului, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, împotriva ereziilor a Sfântului Simeon al Tesalonicului, o culegere de texte patristice şi liturgice 26 ). încât se poate să fie adevărat că „rămâne cel mai cunoscător, dintre români, al literaturii patristice în întreaga cultură românească veche, până în zorii secolului al XIX- lea" 27 . Iese din discuţie, aşadar - cum arătam si altădată -, inspiraţia lui Dosoftei din folclor. Reuşita stilistică şi prozodică se remarcă de la primii psalmi. Avea dreptate autorul când vorbea despre „osârdiie mare", pe care a depus-o pentru a versifica Psaltirea. Realizând o antologie de poezie românească, Ion Negoiţescu o intitula De la Dosoftei la Ştefan Augustin Doinaş, introducând în selecţia sa versuri din 30 de psalmi 9Q dosofteieni . Cf. Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei şi literatura patristică, în Bizanţul, Biserica şi cultura românească. Studii şi articole de istorie, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 105-118.' 27 Idem, p. 118. 28 A se vedea: http://www.teologiepentraazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei- raspuns-unei-probleme-neclare/. Ion Negoiţescu, De la Dosoftei la Ştefan Augustin Doinaş. O antologie a poeziei române, ediţie îngrijită şi prefaţată de Cornel Regman, Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1997. 10 în fine, legat de întâmplarea aceasta a fiinţei noastre româneşti, care face ca fundamentul poeziei române să îl constituie Psaltirea versificată, Sorin Dumitrescu amintea, într-o conferinţă , că Nichita Stănescu avea uneori iniţiativa de a cerceta starea actuală a poeziei româneşti, luând în mâini Psaltirea (cea neversificată, probabil) şi citind câţiva psalmi din ea. După care închidea cartea psalmilor şi rostea sentinţa: Stăm prost. 30 Conferinţa a fost susţinută pe 9 mai 2013, la Muzeul Ţăranului Român, purtând titlul: Nichita înainte şi după marginalizare. înregistrarea video se poate urmări aici: http://ciprianvoicila.blogspot.ro/2013/05/maestrul-sorin-dumitrescu-vorbind.html. 11 Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei: fundamentul poeziei româneşti In psalmul 1, umanitatea este împărţită - de la bun început - în două categorii. Omul drept nu merge „ cu răii " pe aceeaşi „ cărare " (Ps. 1,3). Cărarea e un drum strâmt şi nu larg (deşi vine de la via carraria = drum de care), pentru că cei răi merg pe drumuri lăturalnice. Păcătoşii sunt comparaţi cu „praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului " 3 1 . Insă Dosoftei recurge la o altă imagine, şi anume la compararea lor cu pleava, care este de asemenea de origine scripturală , fiindcă, aşa cum spuneam şi cum vom avea de multe ori prilejul să observăm de aici înainte, el completează contextul vechi testamentar, revelându-i sensul în direcţia si în tradiţia interpretării creştine. De data aceasta, praful păcătoşilor presupune pentru autor aceeaşi semnificaţie a damnării ca şi pleava despre care se vorbeşte în Evanghelii: Iar voi, necuraţâi, ca pleava, De sârg [de grabă] veţ[i] cunoaşte- vă isprava. Când s-a vântura dintr-are [arie] vravul [stogul], Vă veţ[i] duce cum să duce pravul, Şi cu grâul n-iţ[i] [nu veţi] cădQa-nfăţare [faţa ariei], Ce veţ[i] fi suflaţi cu spulberare. (Ps. 1, 15-20) Oare Eminescu, atunci când spunea „Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată " (Scrisoarea III), nu avea în vedere această variantă a lui Dosoftei? E foarte posibil. . . 31 Biblia, ed. sinodală 1988, 2001. 32 Mt. 3, 12: „El are lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins"; Le. 3, 17: „A Cărui lopată este în mâna Lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în jitniţa Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins", Biblia 1988. 33 „ Grâul " înseamnă Sfinţii, cf supra. 12 Apare şi păcatul ca „ispravă", în opinia celor ce-1 comit: e o mentalitate care străbate veacurile. In psalmul 2, „necuraţâi", crai şi împăraţi, cum zice Dosoftei (adică regele Irod şi împăratul Romei: ar putea fi una dintre semnificaţii) „să-nvitează", adică se încurajează/ îşi insuflă vitejie unii altora, „spre Domnul, de vor săpiarză / Pre alesul Lui şi Svântul" (Ps. 2, 7-12). Sună într-adevăr voievodal versurile: Iar eu-[î]s pus de Domnul Crai pre muntele Sionul. (Ps. 2, 20-30) Fiul lui Dumnezeu păstoreşte cu toiag de fier pe poporul Său, dar Dosoftei înlocuieşte imaginea vaselor zdrobite, din original, reflectând consecinţele pentru neamurile care nu ascultă, cu o alta (care e un derivat): „De vei face-ntr-înşii cârduri / Şi-i [vei] zdrobi ca neşte hârburi [cioburi] " (Ps. 2, 44-45). Interesantă totuşi - lipsind referinţa directă la vasele olarului 34 - această imagine foarte plastică şi deopotrivă profund tradiţională şi anticipativă, a hârburilor umane, a „ ruinelor spirituale " (Heliade, Anatolida). Ritmul versurilor susţine succesiunea rapidă şi coerentă a gândurilor şi a imaginilor - de aceea şi poetul şi-a dat toată 34 O alegorie recurentă în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. în afară de acest psalm, o putem afla exprimată foarte limpede şi în alte locuri: „Vai de cel ce se ceartă cu Ziditorul său, ciob printre hârburile de pământ! Oare lutul zice olarului: "Ce faci tu?" Şi lucrul către meşter: "Tu nu eşti iscusit!" [...] Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem! " (îs. 45, 9; 64, 7); „Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteţi şi voi în mâna Mea, casa lui Israel!" (Ier. 18, 5); „Olarul frământă pământul moale cu osteneală şi face spre slujba noastră orice vas şi din acelaşi pământ face vase spre curată întrebuinţare şi altele dimpotrivă, dar toate asemenea; şi care vas de ce treabă să fie, hotărăşte olarul" (Intel. 15, 7); „Vasele olarului le lămureşte cuptorul; iar ispita omului cugetul lui. [...] Ca lutul olarului, aşa sunt în mâna Lui; toate căile Lui, după bună plăcerea Lui" (Sirah, 27, 5; 33, 14); „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a fâcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?" (Rom. 9, 20- 21). Iar cu banii pentru care Iuda vânduse pe Hristos, arhiereii au cumpărat Ţarina Olarului (Mt. 27, 10). Toate citatele sunt din Biblia 1988. 13 silinţa ca să împlinească şi pretenţiile prozodiei, evitând senzaţia neplăcută a. poticnirii. Dimpotrivă, versurile curg în ape repezi, mai line sau mai învolburate, dar care sună clar şi cantabil, încât nu e de mirare că au fost apreciate şi de poporul care le-a învăţat sau le-a transformat în alte cântece: Asupră-mi mulţ[i] să sculară, Cuvânt mare cuvântară, Dându-ş[i] inemii credinţă Cum să fiu în oceinţă [deznădejde] /.../ Am strigat cu glasul mare Cătră Dumnezău cel tare, Că mi-aude de mi-i vântă [apărare] Dintr-a Sa măgură svântă. Am dormit somn cu odihnă [hodină?] Pănă-n z[i]uă de la cină. Si m-am sculat demineată, Că mi-i Dumnezău povaţă. De-ntunerece de gloate Teamă n-am, nice mă poate Veste rea să mă mâhnească. . . (Ps. 3,3-6, 15-25) în colinde şi în cântecele populare se observă simplificarea ideatică şi invenţia narativă. Aici însă vedem o succesiune năvalnică de idei si sentimente sau stări de spirit. Versuri precum „ Şi când te mânii, nu face / Rău altuia, ce nu-ţfij place" (Ps. 4, 21-22) s-au metamorfozat probabil în: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-iface. In acest psalm însă, aceste două versuri reprezintă un adaos care nu există în original, ci sunt o completare tot în spiritul Evangheliei: „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi Prorocii" (Mt. 7, 12). 14 Pentru că anterior fusese vorba de căinţa pentru păcate („Inema ce te sfădeşte /La culcuş o umileşte" (Ps. 4, 23-24J), Dosoftei adaugă şi iubirea de aproapele, pentru a întregi porunca. „ Şi când din lume mi-i duce / Mă vei odihni cu dulce " (Ps. 4, 41-42) e menit să ni-1 reverbereze pe Eminescu. Termenul „dulce" însă înseamnă har, după tradiţia veche a textelor coresiene. Omul peste care s-a însemnat lumina dumnezeiască, „strălucoarea svintei feţe" a lui Dumnezeu, se-„ ntoarce la blândeţe" (Ps. 4, 30-32), adică la iubire, pace covârşitoare şi iertare. Veselia pe care Dumnezeu o dă în inima omului, pe deasupra, din rodurile de vin, grâu şi ulei/ untdelemn, despre care vorbeşte psalmul, e din nou ilustrată în mod particular de Dosoftei, printr-o imagine pe cât de neaşteptată, pe atât de personală: De-aceasta m-dai bucurie Inemii si veselie, Ca de casă cu strânsoare [îndestulată], Cu haine tinse la soare. (Ps. 4, 33-36) Este evident că hainele întinse la soare semnifică bucuria şi îmbelşugarea unei familii. Este un peisaj domestic, specific românesc. Culoarea aceasta locală, pe care o adaugă uneori Dosoftei, realizând renumita „autohtonizare", este întru totul integrată în semnificantul psalmic, şi nu modifica nimic din coerenta lui hermeneutică. 5 Cosmosul, cu frumuseţea şi glasul său particular {limbajul firii), îşi face simţită prezenţa de timpuriu în poezia română, începând de acum, de la Dosoftei. Va ajunge la cea mai înaltă expresie în versurile lui Eminescu. Dosoftei transformă o precizare temporală a psalmului 5, legată de momentul începerii rugăciunii {dimineaţa, în original), într-o parafrază poetică: Dumnezeu îl aude şi îl vede când încă soarele n-a revărsat zorii: 15 încă zoare nu revarsă De soare, când va să iasă. (Ps. 5, 7-8) Forma zoare (singularul/ echivalent pentru zori) - care formează o rimă internă - ori nu se mai păstrează astăzi, ori este un termen inventat, si tocmai de aceea are sonorităţi poetice aparte, induse şi de sintaxa ingenioasă. Cel care merge pe calea răului este văzut ca alergând, ca avansând în această direcţie, într-o dinamică interioară pe care o presupune şi alegerea păcatului, şi nu într-o inerţie sau stagnare care nu este posibilă, pentru că mişcarea spiritului este continuă, într-un sens sau în altul: Că Tu, Doamne,-n farălege Pre nime nu laş[i] s-alerge. (Ps. 5, 11-12) Păcătoşii nu îl pot vedea pe Dumnezeu, pentru că vederea Lui îi arde în mod spiritual, dar Dosoftei află din nou o manieră poetică/ plastică de a exprima această moarte spirituală a lor: Strâmbii nu laş[i] să trăiască, De-aproape să Te prăvască, Că de svânta-Ţ[i] căutătură S-or face pizmaşii zgură. (Ps. 5, 15-18) Zgura exprimă, bineînţeles, eşecul moral şi spiritual al vieţii lor: faptul că din fiinţa lor nu se poate alege decât zgura: o rămăşiţă insalubră. Va mai folosi şi cu alte ocazii această metaforă: „Pier pizmaşii de să fac ca neşte zgură " (Ps. 75, 12), etc. 16 Faptul că în împărăţia lui Dumnezeu, în „ svânta casă ", la Cina Domnului din veşnicie, atitudinea din versurile lui Dosoftei reproduce o gestică uzuală („îţfij voi întra-n svânta casă, / Unde şez[i], Doamne, la masă, /De m-oi închina cu rugă"... fPs. 5, 25-21)) nu reprezintă o tendinţă poetică precursoare afolclorizării abuzive de mai târziu, din secolul al XX-lea. Sau acel puţin astfel de exemple nu ar fi trebuit să încurajeze o atare direcţie, pentru că Dosoftei are în vedere aici o pildă a Domnului {chemarea la cină, Le. 14, 16-24), care ilustrează în linii mari aspectele unei cine şi care este o vorbire alegorică şi nu o descriere sau o relatare realistă. El nu confundă, altfel spus, planul terestru cu cel ceresc- etern. Dar s-ar putea ca încercarea lui Dosoftei de a crea viziuni poetice în sensul iniţiat deja de Sfânta Scriptură, recurgând însă şi la aspecte ce ţin de un areal şi o experienţă autohtonă, să fi fost prost înţeleasă ca o etapă necesară de. . .românizare a Scripturii. Ceea ce este încă şi mai grav, este că a fost asociată şi cu un proces de infantilizare a teologiei, care încearcă să excludă interpretarea dificilă în favoarea unei înţelegeri imediate. Insă nici Dosoftei si niciunul dintre ceilalţi scriitori vechi ai literaturii române nu au recurs vreodată si nu au avut în intenţie un asemenea demers. y Dimpotrivă, Dosoftei rămâne alegoric şi metaforic, ba chiar, datorită formulei poetice, alegoriile şi metaforele sunt aprofundate. După cum vom vedea şi mai departe, în alte cazuri, el nu recurge la simplificări semantice ale alegoriilor scripturale (mai cu seamă fiind vorba de semnificaţii teologico- dogmatice), ci de intimizări ale atmosferei şi autohtonizări acolo unde este posibil. A drege paşii poate părea o metaforă care îi aparţine lui Dosoftei („Şi spre Tine-mfiJ deregi paşii" (Ts. 5, 33/), pentru că a drege/ a derege (provenind din dirigo, dirigere, direxi, directus = a îndrepta, a călăuzi), în limba veche, însemna mai des a. potrivi de gust/ a face bun: a drege mâncarea, vinul, etc. Antim Ivireanul spunea într-un exordiu: „Aş pohti însă aceste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre şi să vă fac un ospăţ sufletesc, după putinţă, puind în loc de bucate, cu multe feliuri de bunătăţi drese, 17 cuvântul cel ce bună vestire şi, în loc de băutură veselitoare, să dreg în paharul preaînţeleptelor capetelor voastre cuvântul cel ne de mare bucurie" . Dar şi Dosoftei vorbeşte, în alt psalm, despre „vin [...] plin de diresuri " (Ps. 74, 29), pregătit de Dumnezeu pentru cei aleşi. Termenul s-a conservat cu această semnificaţie doar în unele rugăciuni şi în limbajul bisericesc: într-o rugăciune către Maica Domnului de la finalul Acatistului Buneivestiri, aceasta e numită „paharul împăratului ceresc, întru care s-a dres de la Duhul Sfânt vinul harului celui neîmpuţinat". In româna modernă, a drege s-a păstrat cu un singur sens, dintre cele vechi, şi anume: a repara ceva. Insă la Dosoftei este interesantă nuanţa poetică (involuntară, într-adevăr), datorită polisemantismului verbului, obţinută prin expresia a drege paşii, pentru a îndrepta paşii. Va spune şi mai departe: „O, de mi s-ar căile derege [îndrepta] " (Ps. 118,11). Comparaţia dintre un termen ideal sau diafan şi unul concret nu este în sine inedită, dar asemănarea dintre graiuri şi morminte i se datorează autorului nostru: „Cu graiuri necuvioase, /Ca un mormânt plin de oase" (Ps. 5, 39-40). O viziune care sună neaşteptat de modern prin originala asociere de elemente inefabile si concrete, mai ales că cele din urmă pot fi socotite corespunzătoare fie macabrului baroc (deşi nu barocul a avut vreo influenţă aici), fie, avânt la lettre, esteticii urâtului. La fel, şi scutul „de bună vrere" şi cununa „cu mângâiere" (Ps. 5, 59-60) sunt metafore ce recunosc inefabilului sau impalpabilului o concreteţe neaşteptată. începând cu psalmul 6, Dosoftei se exersează şi în versuri cu măsura de 12-13 silabe: Mă trudesc fără vreme cu suspini, cu jele, Spăl în nopţâle toate perinile mele Cu lacrămile mele, de-m[i] moi aşternutul, De când nu cerci de mine, că m-am stâns cu totul. Că mi s-au tulburatu-mi vederea de spaimă, M-am vechit în[tre] pizmaşii carii mă defăima. 35 Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 194. 18 /.../ La a mea greutate Dumnezău m-ascultă, La boala mea-m[i] trimite mila Sa cea multă. Priîmitu-mi-au în jele lacrămi ovilite, Si sâmtârile toate imfil sunt curăţate. 5 3 L J 5 (Ps. 6, 13-18; 23-26) Autorul nu procedează însă numai la extinderea unor sintagme sau idei, prin parafraze mai largi, ci recurge şi la sinteza expresiilor, în unele cazuri. Astfel, propoziţia cei ce vânează sufletul meu este mult mai concret exprimată de el prin: „gonaci" (Ps. 7, 2, 9). Vânătoarea era însă o îndeletnicire mai populară decât astăzi, după cum dau mărturie scriitorii acelor vremuri. Dumnezeu, „ de nu vă veţfij întoarce cătră pocăinţă, / Are săgeţ[i] amână scoase din tulbiţă " (Ps. 7, 33-34). Tulbiţa a adăugat-o Dosoftei. . . Psalmul 8 este semnificativ pentru că este unul din textele scripturale pe care şi-au întemeiat Sfinţii Părinţi predica despre om ca împărat al creaţiei. Din comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la acest psalm a preluat şi Neagoe Basarab fragmente pe care le-a /\ n/l integrat în învăţăturile sale . Psalmul pune în balanţă omul şi întreaga creaţie. Pentru aceasta - pentru că omului i-a supus Dumnezeu întreg universul - s-a comparat, de care psalmist, cu mult înaintea lui Pascal (care a adăugat doar metafora trestiei gânditoare, pentru că superioritatea raţională a omului o susţinuse Sfântul Ioan Hrisostom şi Sfinţii Părinţi, în general), firea umană firavă/ muritoare cu imensitatea cosmică. Dosoftei zugrăveşte frumuseţea cosmică într-o poezie pe care am apreciat-o şi altădată şi care deschide subiectul în literatura română: Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale, Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. 3 A se vedea şi Dan Horia Mazilii, Recitind literatura română veche, voi. II, op. cit., p. 265,283-284.' 37 Idem, p. 289. 19 Ai tocmit luna să crească, să scază, Să-ş[i] ia de la soare lucoare din rază. Stele luminate ce lucesc pre noapte, De dau cuviinţă, Tu le-ai urzât toate. Ce poate fi omul de-1 aduci aminte, De cerci pentru dânsul folos [mai] înainte? (Ps. 8,7-17) Ar fi fost de ajuns şi primele două versuri din pasajul citat, pentru a reproduce ideea psalmului privitoare la măreţia cosmică: „căci voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat/ le-ai fondat [ou 6iJjo|j,ca toix; oupavouc; epya tqv 5aKTuA,cov Soi) oeXr\vr\v kco, âoxepac, a Si) eBeneAlQoac;/ quoniam videbo caelos Tuos opera digitorum Tuorum lunam et stellas quae Tu fundaşii]", LXX / VUL, Ps. 8,4. Luna şi stelele au parte însă de o poetizare aparte şi pentru că întemeierea/ urzirea lor de către Dumnezeu nu e lipsită de semnificaţii (inclusiv) teologice. Cosmosul apare astfel ca inundat de lumină, universul material se întemeiază el însuşi pe lumină şi există prin iradiere si transmitere de lumină, asa cum luna îsi ia lucoare din raza soarelui. De altfel, expresia lucoare din rază este sinonimă cu lumină din lumină, iar întreaga imagine a lunii care ia lucoare din raza soarelui are si semnificaţii mistice. Fiinţa umană îşi primeşte în acelaşi chip raza harului de la Dumnezeu Soarele şi Sursa luminii, „Părintele luminilor" (Iac. 1, 17) şi Cel ce „locuieşte întru lumină neapropiată" (I Tim. 6, 16). Antioh Cantemir va scrie în rusă o odă, din care câteva strofe seamănă cu poetizarea de mai sus a lui Dosoftei: Luaţi seama, voi, că Dumnezeu îndrumă Făpturile de mâna-1 frământate, Şi cerul ce străluce peste humă, Şi soarele, şi stelele curate. 38 LXX, ed. Rahlfs, v. BW 07. 20 Făcu oglindă, soarelui, din lună, Să zvârle-n beznă scăpărări albastre, Şi-apoi făcu văzduhului cunună, Orânduind puzderia de astre. {Cântecul I) Observăm aceeaşi calitate reflexivă a lunii. . . Se remarcă în psalmi apelul lui Dosoftei şi la traducerile coresiene, faptul că Dosoftei le-a avut pe masa de lucru, aspect sesizabil, spre exemplu, în utilizarea termenului dulceaţă cu sensul de har {,, Cântat [i] cu dulceaţă şi slăvit [i] pre Domnul " fPs. 9, 21)) şi a folosirii acuzativului fără prepoziţie: „Pentru care lucru [pe] Tine, Doamne Svinte, / Mânie pizmaşul cu rele cuvinte" (Ps. 9, 105-106). Insă aceste mărci ale unor traduceri anterioare apar totuşi rar, traduceri în comparaţie cu care Dosoftei utilizează o limbă românească mult mai clară şi mai curată. Păcătoşii sunt consideraţi păgâni şi călcători de lege, iar Dosoftei reuşeşte o poezie plină de expresivitate (în parte plecând de la original), în care comportamentul celor ce stau cu inima departe de Dumnezeu este descris în amănunt, cu detalii psihologice, cu trăsături psiho-morale: Gura-i este plină de amărăciune, De blăstăm, de hulă si de-nselăciune. Supt limba lui este trudă şi durere, Şi-n gândul său poartă să facă scădere [aproapelui]. Ascuns să supune-n leşnici [la pândă] cu bogaţii, Ca să viclenească, să nu-1 prinză alţâi. Cearcă să găsească vreme pre-ndemână întru să ucigă pre cel tară vină. Şi cu ochii lacomi pre mişel [sărman] prăveşte, Ca leu în ogradă ascuns leşuieşte, Tupilă s-apuce şi să căpuiască, Pre misei să tragă-n lat si să-1 smerească. 5 O 5 5 39 Antioh Cantemir, Stihuri, în româneşte de Virgil Teodorescu, studiu introductiv de Paul Cornea, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 195-196. 21 (Ps. 9, 81-92) Că iată păgânii încordară arce, Pun săgeţ[i] în tulbă, să grijesc de lance Şi vin prin tunerec cu arce pre-amână, Intru [pentru ca] să săgete pre cei fără vină. Giurământul nu-ş[i] ţân, hotarăle strică, Şi de-mpăcăciune nu gândesc nemică. (Ps. 10, 7-12) Deşert cătră [a]proape tot omul grăieşte Şi cu-nşelăciune va de-1 păgubeşte. Cu buze viclene, din inemi-adânce, Grăiesc răutate şi cuvânt de price. (Ps. 11,5-8) Răutatea îmbracă mai mult imaginea vânătorii, dar nu numai. Pentru că intenţia rea asupra cuiva presupune premeditarea, insistenţa în această intenţie. De aceea, cei ce doresc răul aproapelui sunt comparaţi cu vânătorii sau cu animalele de pradă şi sunt reprezentaţi în dinamica implicării lor, cu toată conştiinţa, în fapta lor. Ei sunt într-o continuă agitaţie şi activitate, într-o continuă relaţie în mod negativ cu cineva căruia încearcă să-i provoace ruina existenţială. Este subliniată astfel cruzimea la adresa celor de-o seamă, nepăsarea pentru faptul că provoacă altora suferinţă. Răul, sub toate formele, este o crimă morală. Ceea ce se pregăteşte şi se realizează în defavoarea fratelui/ aproapelui implică o expresie exterioară şi una interioară („buze viclene" şi „inemi adânce"}, exhibând conflictul între aparentă si esenţă, dar si felul în care voinţa si ±55 5 ? 5 55 aplecarea lăuntrică modifică fizionomie omul. Amprenta caracterologică se imprimă cumva şi în exterior. Răutatea presupune o fântână nesecată de dorinţe egoiste, o aviditate personală şi perpetuu crescândă, care nu poate să mai vadă şi binele altuia. 22 Inima care doreşte şi împlineşte răul la adresa altuia nu este superficială, ci adâncă: este adâncită şi se adânceşte permanent în rapacitate şi în a dori nefericirea altora. E un comportament inuman, infrauman, pe care îl surprinde plastic Dosoftei, îngroşând tuşele culorilor şi liniile originale, ale psalmilor. Aceste versuri ne-ar putea aduce în minte unele tablouri ale lui Bosch 40 sau Max Ernst 41 , în care apar personaje reprezentate diform/ grotesc, în conformitate cu caracterul lor. Dosoftei nu a purces la o simplă versificare a psalmilor, adică la o potrivire a cuvintelor în rime, ci el a încercat să reproducă starea spirituală a psalmilor. Există doi poli ai tensiunii spirituale: tânguirea psalmistului în suferinţă şi, respectiv, ruga şi tânjirea după Dumnezeu. Intre aceştia doi există însă şi o destul de întinsă gamă de gânduri, sentimente şi trăiri, pe care autorul versificării psalmilor le-a înţeles foarte bine, şi prin propria experienţă duhovnicească, ceea ce i-a dat posibilitatea să se exprime deopotrivă cu o mare forţă plastică. El înţelege ipostazele în care vechiul psalmist, profetul şi împăratul David, a scris aceşti psalmi - care de la început au fost destinaţi cântării şi au, ca şi alte imne din Scriptură (cântarea Sfântului Moise, cântarea Sfintei Ana, mama Sfântului Samuel, cântarea celor trei tineri în Babilon, cântarea Maicii Domnului, etc, care la noi uneori erau adăugate la finalul Psaltirii tipărite), o structură poetică, ca să nu mai vorbim de substanţă poetică. Astfel încât, raţiunile versificării tin si de o anumită ™ 5 J 3 5 dorinţă de a se apropia cât mai mult de forma şi destinaţia originală a psalmilor, nu doar de un context istoric în care s-a recurs la acest exerciţiu. 5 Trebuie subliniat că, pentru Dosoftei cel puţin, nu e o tehnică de facilizare sau de accesibilizare a psalmilor pentru publicul larg. Dimpotrivă, în afară de forma cantabilă (care se potriveşte doar acelor psalmi cu o măsură mai scurtă, de 6-7 silabe, şi care au fost şi mai mult simplificaţi pentru a deveni cântec popular), nimic nu este facil din întreprinderea lui Dosoftei. 40 Ase vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch. 41 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Max_Ernst. 23 Transpunerea în versuri a urmat unui îndelung proces de intimizare cu Psaltirea (dar care intră în atribuţiile oricărui monah, în mod obişnuit), iar adaptarea prozodică s-a făcut, după cum spuneam, prin apelul la o erminie perifrastică. Dosoftei ştia, de asemenea, că multe versete au impact în inima celui ce citeşte sau ascultă psalmii şi este de remarcat faptul că el, ca poet, s-a străduit să le reproducă astfel încât să poată fi mai departe recunoscute inclusiv în noul veşmânt poetic. Şi a reuşit acest lucru. Astfel, românii nu au resimţit exerciţiul său poetic ca pe o inovaţie străină. y Pe lângă acestea, găseşte nu de puţine ori soluţii surprinzătoare, care se concretizează în viziuni poetice pe care, bineînţeles, o traducere fidelă nu avea cum să le pună în practică. Cu toate acestea, după cum am afirmat, fidelitatea faţă de Psaltire (în spirit şi nu în literă neapărat) este un telos fundamental al versificării dosofteiene. Astfel, versete precum acestea: „Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea? [...] Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte" (Ps. 12, 2, 4) 42 , sunt prelucrate în acest mod: Până când îm[i] voi pune sfaturi în biet suflet, Zua durori, şi noaptea inemă-n greu cuget? /.../ Ce Te milostiveşte, o, Dumnezău Svinte, De mi-auz[i] mişea rugă, mişele cuvinte, Cugetul îm[i] svinţeşte, ochii luminează Dintr-a Ta strălucoare de senină rază. Să nu adorm în somnul de a doua moarte. . . (Ps. 12,5-6,9-13) Inima în greu cuget este fără îndoială o expresie cât se poate de plastică şi de realistă în acelaşi timp, pentru că 42 Cf. Biblia 1988. 24 suferinţele simţite în inimă se revarsă asupra minţii care trebuie să discrimineze cauzele lor si să caute remediul. Iar răspunsul raţiunii este strigătul şi dialogul cu Dumnezeu, deschiderea către infinitul care poate să acopere o durere a inimii al cărei adânc nu se vede. Avalanşei de sentimente si dureri ale inimii care încearcă să copleşească mintea, isihastul îi opune rugăciunea cu mintea în inimă, care educă inima. „Mişea rugă, mişele cuvinte" [sărmană rugă, sărmane cuvinte] este o repetiţie care capătă valoare stilistică. Iar poetul Dosoftei ştie să preţuiască aceste valori. Adormirea întru moartea veşnică este la Dosoftei „somnul de a doua moarte", care mă duce cu gândul la somnul cel de moarte ca expresie binecunoscută şi mai târziu în limba română şi utilizată de Andrei Mureşanu şi în poemul care a devenit acum imnul naţional. y Lumina lui Dumnezeu este „strălucoare de senină rază " - ceea ce ne confirmă interpretarea mistică pe care am oferit-o mai devreme unor versuri din Ps. 8. Atributul seninătăţii îl vom mai întâlni si în alte locuri, legat de luminarea care vine de la Dumnezeu: „dereptăţâle" Sale . . .veselesc inemă curată, Din porunca Ta cea luminată, Ce-ntăreşte ochii cu lumină, In frica Ta, Doamne, cea senină. (Ps. 18,32-34) „Frica cea senină" este un oximoron din punct de vedere stilistic, dar teologic este un paradox care exprimă însă o stare existenţială concretă, privitoare la faptul că frica de Dumnezeu nu înseamnă tulburare iraţională, sau nelinişte/ groază fără obiect, ci pacificare lăuntrică. La fel şi faptul că lumina întăreşte ochii reprezintă o metaforă din punct de vedere literar, iar în planul semnificaţiilor profunde se referă la vederea interioară şi la lumina care îi oferă din ce în ce mai multă acuitate, si care vine „din porunca Ta cea luminată". 25 Cercetarea de sine sau autoscopia/ autoanaliza este obligaţia monahilor, dar si a creştinilor obişnuiţi, doar că nu este o operaţiune facilă, ci una foarte dureroasă: Mă certară din zî pănă-n noapte Rărunchii miei, ce Tu mă vei scoate. (Ps. 15,25-26) Că mi-ai cercatu-mi inema-n rândul Şi-n vremea nopţâi mi-afli tot gândul. (Ps. 16, 9-10) Căile aspre ale virtuţii sunt traduse prin: „ căi vârtoase, / Pietri-ascuţâte şi sâmceloase" (Ps. 16, 17-18) [simcea = ascuţiş, tăiş]. Este aşteptat ajutorul de la Dumnezeu împotriva „sirepiei" (Ps. 16, 46) vrăjmaşilor, adică a sălbăticiei infatuării lor. Termenul s-a păstrat în expresia: cai sirepi. Telosul isihast al vederii lui Dumnezeu este exprimat şi aici (ca şi cu alte ocazii): ,,Şi-m[i] vei da saţâu cu a Ta slavă, / Când Ti-oi vedea-Tefără zăbavă " (Ps. 16, 65-66). In psalmul 17 - cu destul de multe versuri reuşite -, în faţa puterii înfricoşătoare a lui Dumnezeu stau oamenii, împărţiţi în două categorii: cei păcătoşi care se smeresc şi cei păcătoşi care // ignoră: Şi când mă-mpresoară greutăţ[i] de moarte, Râuri de păcate de-mi turbură foarte, Şi cu durori iadul când mă ocoleşte, Cu laturi de moarte de mă ovileşte, Cătră Tine, Doamne, strig cu jele multă.. . Să Ţ-între-n ureche glasul mieu de rugă, Să nu duc pedeapsă preste vremea lungă. De Tine pământul tremură de frică, 26 Dealurile, munţâi pier ca o nemică. Ţie toată lumea cu frică Ţ-slujeşte, Si de-a Ta mânie fumul se lăţeşte. 5 5 5 Faţa Ta cea sfântă cu foc pistrelează, Cărbuni de la Tine s -aprind de dau rază. Ţie Ţî să pleacă ceriul şi Te-ascultă, Când pogori în ţară, şi stă-n groază multă. Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare Cu negură groasă de grea strălucoare. Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul, Ai heruvimi gata de-s repez ca vântul. Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina, Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna. Şipre denainte-Ţfi] nuoriifac cale, Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale. Piatră cu jeratec, cu foc împreună, Cu multă tărie Domnul din ceri tună. Da-Ş-va de sus glasul, săgeţ[i] va trimite, Greşiţii să-ş[i] moaie inemi împietrite. Pre pizmaş [i] goni-i-va cu fulgere multe Şi le va da spaimă cu săgeţ[i] mănunte [mărunte]. Mările seca-va de s-a vedea fundul, Apele fugi-vor de-a rămânea prundul. . . Şi Tu, Doamne Svinte, îm[i] trimiţ[i] lumină, De-m[i] luminez[i] faţa cu rază senină. Si-al meu întuneric dobândeşte rază Dintr-a Ta strălucoare ce străluminează. 27 /.../ Cuvintele Tale sunt arse ca focul Şi sunt strecurate de scripesc cu totul. Picioarele mele le-ai tocmit să salte Ca cerbul pre dealuri preste măguri nalte. Datu-mi-ai vârtute şi mi-ai lărgit paşii, Să poci călca iute să mi-agiung pizmaşii. Deaca-i voi agiunge, să fac într-înş cârduri, Să să concenească, să trec peste stârvuri. /.../ Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate, Să strângă troiene de vânturi suflate. /.../ Fiii streinatici carii mă mintâră, Făcând vicleşugul să scornească pâră, Să li se vechească haine-n căi departe Şi să şchiopăteze cu călcâie sparte. (Ps. 17, 10-13, 17-42, 77-80, 85-86, 93-94, 101-104,119-120,125-128) Tensiunea acestor versuri este extraordinară. Pe de o parte, fiinţa slabă şi firavă a omului stă faţă în fată cu Dumnezeul Cel viu si veşnic. 5 5 5 Despre El se poate vorbi tainic/ apofatic: „Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare / Cu negură groasă de grea strălucoare. /.../ Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina, / Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna. / Şi pre denainte-Ţfi] nuorii fac cale, / Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale ". 28 înţelesurile teologice sunt pentru cei cu experienţe mistice copleşitoare. Revelarea Sa cutremură pământul, aprinde munţii şi seacă mările şi râurile, „ de-a rămânea prundul ". Insă această vedere a Lui este rezervată celor „greşiţi", cu „inemi împietrite ", celor care stau departe de El. Cei care sunt intimii iubirii Sale se bucură de vederea luminii Lui: „Si-al meu întuneric dobândeşte rază / Dintr-a Ta " > y strălucoare ce străluminează ". „Strălucoare ce străluminează" vine să sublinieze intensitatea inegalabilă şi inexprimabilă a luminii dumnezeieşti. y Versurile acestea ne amintesc, din nou, de altele pe care le-am citat mai sus, din psalmul 8, în care luna „ ia de la soare lucoare din rază ". Sufletul omenesc primeşte raza Soarelui dumnezeiesc precum luna primeşte lumină de la soare. Insă şi în psalmul 12 am văzut că s-a spus: „Cugetul îmfij svinţeşte, ochii luminează / Dintr-a Ta strălucoare de senină rază"". îmi amintesc si de un colind în care era vorba de raza soarelui (în cântec, revenea ca un refren) şi cred că semnificaţiile pot fi căutate şi aici, în psalmii lui Dosoftei. Blestemele împotriva celor împietriţi la inimă, care inventează rele împotriva semenilor, sunt drastice dar şi foarte plastice în imaginile pe care le descoperă Dosoftei, din punct de vedere poetic, pentru a reproduce indignarea şi dezaprobarea la adresa lor. Imaginea stârvurilor adunate troiene are mare impact, ca si blestemul străinătăţii din ultimele versuri citate. i y In psalmul 18, Dumnezeu „întinsu-ŞfiJ sălaşul în soare, / De scripeşte şi dă strălucoare, / Ca un mire când stă de purcede /Dintr-a sa cămară unde şede /.../Şi nu-i nime să-I scape de boare, / Să s-ascunză de Dans la răcoare" (Ps. 18, 13-16,21-22). Psalmii sunt consideraţi o rugăciune a creştinului: „Iar noi, creştinii, stăm fără cădere, / C-am făcut izbândă cu a Ta putere" (Ps. 19, 29-30). Şi încă: „în mijloc de beserică mare / IţfiJ voi mulţămi şi-ntr-adunare. / Pominoace [daruri/ prinoase] încă Ţ-voi aduce, / Jărtve grase şi colive dulce" (Ps. 21,93-96). 29 Vremea Judecăţii este înfricoşătoare pentru cei păcătoşi: Să-i agiungă, Doamne, mâna Ta cea svântă, Să n-aibă să scape de svânta-ţ[i] direaptă, Să le faci pre vină şi să le dai plată. Să-i pui ca cuptoriul ce arde cu pară, 'N vremea feţii tale, când vei veni-n ţară. Domnul urgisi-i-va-ntr-a lor turbureală Şi le va da focul să-i soarbă-n năvală. Cu roadă lor, toată sămânţa li-i pierde, Să nu fie-n oameni să să mai dezmierde. (Ps. 20, 20-28) Coborârea sau venirea lui Dumnezeu „în ţară" semnifică la Dosoftei revelarea Lui, venirea a doua oară pe pământ pentru Judecată. Cuptorul şi focul la care se referă sunt pedeapsa veşnică. Nimicnicia omului, deşertăciunea/ vanitatea cugetărilor şi a dorinţelor sale de mărire, reprezintă o temă bogat reprezentată în tot Evul Mediu românesc. Izvorul ei este însă vechi-testamentar. Dosoftei reuşeşte să-i confere o expresivitate aparte: Dară eu ce sunt, Dumnezău Svinte? Că om nu sunt, să mă iei aminte, Ce-s un vierme si fără de treabă, Ca omida ceea ce-i mai slabă. Si-ntre oameni încă-s de ocară Si mustrare tuturor din tară. 5 5 /.../ Tu eşti, Doamne, ce m-ai tras din mate Şi maică-mea [maică-mii] m-ai dat viu în braţe. Şi m-ai pus la sân de mi-aifost viaţă, Hrană si cu satâu de dulceaţă. 5 3 5 Din matrice si din scăldătoare, 30 Şi din faşe m-ai pus pre picioare. Şi din zgăul mamii, Doamne Svinte, Tu-m[i] eşti, şi-Ţ[i] ad-aminte, De la Tine să nu fiu departe, Ce-m[i] dă agiutori la greutate. /.../ Giuncii şi cu tauri mă-mpresoară, Cu căscate guri, să mă omoară, Ca leii ce apucă şi zbiară Cu gurile rânjite, pre hiară. Şi ca apa fiu vărsat afară, Si oasele mi să răschirară. Inema-n zgău mi să veştezeşte, Ca o ceară când să răstopeşte. Mi-i vârtutea ca hârbul de s[e]acă, Limba-n gingini lipită să [î]neacă. Si m-ai lăsat, Doamne,-n tărna mortâi, Şi cânii mă-ncungiură cu toţii. /.../ Leul [ui] gura să i se despice, Inorogii coarne să le pice, Să li să tâmpască semeţia, Să-sTil cunoască si blestemătâia. 3 L J 1 5 (Ps. 21, 19-24, 31-40, 43-54, 73-76) Omul este creat de Dumnezeu în pântece şi în faţa Lui este o făptură slabă. In afară de aceste sensuri, o parte din versurile de mai sus (şi din psalmul propriu-zis) reprezintă o profeţie a Răstignirii lui Hristos. Versuri precum ,, Leul [ui] gura să i se despice, /Inorogii inorogilor] coarne să le pice " ne rememorează indubitabil o compoziţie asemănătoare (pe acelaşi ton), din Istoria ieroglifică (un binecunoscut bocet din capitolul opt al cărţii). 31 Alte versuri (uşor de identificat) ne trimit fără greş la Arghezi. Dumnezeu ca Păstor apare în psalmul 22, care „mă paşte şi n-am lipsă, /La loc de otavă [iarbă] ce mi-i întinsă. / Sălaş pre ape de răpaos, / Şi cu hrană suflet mi-au adaos " (Ps. 22, 1-4). Sunt puţine ape de răpaos în psalmii lui Dosoftei, cel mai adesea sunt ape înviforate, ape tulburi, smârcuri [vâltori/ vârtejuri] în care omul se scufundă, după cum vom vedea. Probabil că de aici s-a păstrat expresia metaforică: a fi în voitoare sau a ieşi din voitoare. Dumnezeu izbăveşte de „ umbră de moarte " (Ps. 22, 7) şi „ Toiagul Tău şi svânta Ta varga /Mângâiere m-dau şi hire- ntreagă" (Ps. 22, 9-10) - adică certarea de la Dumnezeu e cea care îl îndrumă pe om. Mila lui Dumnezeu e îmbătătoare: „svântul Tău pahar ce mă-mbată, / Cu mila Ta, Doamne, cea-ndurată " (Ps. 22, 17-18). Din nou, Dosoftei are în vedere şi realitatea creştină, pe cea a împărăşirii cu Sfintele Taine, în Biserică. Crearea lumii de către Dumnezeu este o afirmaţie constantă a psalmilor, însă de fiecare dată imaginile creaţioniste au o doză de noutate, aşa cum ai privi un peisaj de multe ori şi de fiecare dată ai adăuga vederii înţelegeri noi: A Ta este, Doamne, lumea şi pământul, Ce le-ai împlut sângur dintâi cu cuvântul. Şi toate din lume de Tine-s făcute, Şi i-ai dat podoabă de năroade multe. I-ai pus aşezarea pre mări şi pre ape, l-ai făcut temeiul tare, [apele] să nu-1 sape. (Ps. 23, 1-6) Creaţia se descoperă ca un proces prin care se adaugă alte lucruri, până se umple universul. E o concepţie care a intrat în mentalitatea românească: Dumnezeu umple cerul şi pământul cu harul Său, dar le umple si aducând întru flintă toate câte există. 32 Iar acestea au caracter de podoabe. Aici este „podoabă de năvoade multe", adică de oameni şi popoare, dar mai devreme am văzut că aştrii erau podoabele cerului: „ Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale, / Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. /Ai tocmit şi luna să crească, să scază, / Şă-ş[i] ia de la soare lucoare din rază. / Stele luminate ce lucesc pre noapte..." (Ps. 8, 7-11). Impresionant este acest caracter cosmetic (nu în sens peiorativ) al cosmosului (kooij, i 5 y mai grăitoare. Expresia „stând în cuget" este prin excelenţă ascetică, indicând verticalitatea ontologică a fiinţei umane, care stă drept şi arde ca o lumânare gânditoare în faţa lui Dumnezeu. 125 Sancti Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi, De Trinitate, PL 42, col. 823. Traducerea ne aparţine. 139 Cred că este chiar mai fericită imaginea sugerată de Dosoftei decât cea a lui Pascal: trestie gânditoare. Unul ca acesta împietreşte ca un stâlp în cugetare, uitând şi a mai „grăi cuvinte", de mâhneala reflecţiei şi de suferinţa meditaţiei concentrate spre a înţelege şi pe cele inefabile. Si iarăşi ne amintim de Eminescu si ne întrebăm dacă nu 3 5 3 cumva enigmatica sentinţă „ca un stâlp eu stăm în lună" {Floare albastră) ar putea suporta o interpretare conexă cu semnificaţiile pe care le-am descifrat mai sus. Fiindcă nu o dată a introdus Eminescu în poezii de dragoste sintagme sau propoziţii inspirate din scrierile vechi şi având înţelesuri mistice. Ca în acel Sonet care începe cu versul: „ Când însuşi glasul gândurilor tace ". Psalmul 76 cuprinde însă şi un impresionant tablou al manifestării puterii lui Dumnezeu, pentru a face oamenilor cunoscut faptul că El este Dumnezeu din veşnicie, Care a creat lumea şi Care nimiceşte pe cei nedrepţi: Când Te-ai pogorât la dânş[ii] într-acea ţară [Egipt], Toate apele cu sânge să-nchegară. Şi cu urlete ploi mare vărsa tare, De herbea undele-n bezne ca-n căldare. Şi din nuori mergea hreamăt [freamăt] şi săgete, Să-ngrozască eghiptenii, să să certe. Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată, De-Ţ[i] lumina[u] fulgerile lumea toată. S-au strămutat de cutremur tot pământul, Când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul, De-a/ uscat într-însă vaduri în vânt mare. . . (Ps. 76,41-51) Revelarea lui Dumnezeu o numeşte Dosoftei - în tradiţie biblică -pogorâre la oameni: „ Când Te-ai pogorât". Aici este vorba de o revelare în fata celor care nu II cunosc pe Dumnezeul cel adevărat, în faţa unor necredincioşi, 140 de aceea manifestarea lui Dumnezeu este negativă, este pedepsitoare. In psalm se vorbeşte despre fenomene cataclismice la scară planetară şi cosmică. Dosoftei repictează... păstrând sau refăcând anumite tuse. Comparaţia cu fierberea în căldare domesticeşte peisajul, altfel impresionant - şi poate părea celor mai greu de mulţumit cam pedestră. Pentru că unii ca aceştia uită tot timpul că aceasta este prima poezie în limba română. Amintind succint de pedepsele suferite de egipteni, descrierea se concentrează pe despărţirea mării în două, pentru a trece prin ea poporul ales, după care apele mării s-au întors la loc şi i-au înecat pe faraon şi armata lui. Biblia de la Bucureşti (1688), la Ieşire, descrie acest episod astfel: „şi să făcu întunearec şi negură, şi veni noaptea [. . .] şi întinse Moisi mâna pre mare şi aduse Dumnezău marea cu vânt den austru sâlnic toată noaptea şi făcu marea uscat, şi să spintecă apa" (leş. 20-21). Psalmul prezintă evenimentele dintr-o perspectivă mai dinamică şi mai poetică. Iar versetele psalmului, în proză, Dosoftei le traducea astfel: „Văzură-Te apele Dumnezău, văzură- Te apele şi să înfricoşarî. Spământară-sî prăpăştile, cu mulţâme de sunete de ape, glas deaderî nuorii. Şi darî sâgeţâle Tale să petrec, glasul tunetului Tău în roatî. Străluminarî fulgerele Tale lumea, să clăti şi cutremurat fu pământul" 126 . In poezie, Dosoftei aude freamăt în nori cu o ureche hipersensibilă, cu o sensibilitate la inefabil care ar face invidioşi poeţii moderni. Aude şi urletele ploii, sugerate de tabloul acestei furtuni cataclismice, de glasul norilor şi de trăsnetul în roată pe care 1-a tradus literal din LXX („glasul tunetului Tău în roată [c()covf| Tf|c; Ppovtîîg Soi) kv tg) ipo^w]", Ps. 76, 19). Iar înspăimântarea prăpăstiilor (a beznelor sau a abisurilor marine) o imaginează ca pe o fierbere a apelor din adânc (ploaia şi furtuna făceau să fiarbă marea în adâncul ei) şi o transpune poetic astfel: „herbea undele-n bezne" - pregătind despărţirea apelor. Psaltirea de-nţăles, op. cit., p. 205-206. Redăm acelaşi fragment şi în versiunea ulterioară a Bibliei de la Bucureşti: „Văzură-Te apele, Doamne, văzură-Te apele şi să spăimântară, tulburară-se beznele, mulţimea sunetului apelor. Glas deaderă norii, pentru că şi săgeţile Tale trec. Glasul tunetului Tău, în roată. Străluciră fulgerele Tale lumii; clătină-se si să îngrozi pământul" (Ps. 76, 15- 18). 141 Si se usucă vadurile mării. Specific acestei descrieri dar şi, în general, poeziei lui Dosoftei - fapt ce indică un poet veritabil, cu o viziune proprie - este bidimensionarea paradoxală a proporţiilor. O parte din acest peisaj înfăţişează un spectacol cosmic: Şi cu urlete ploi mare vărsa tare Şi din nuori mergea hreamăt [freamăt] şi săgete, Glasul tunetului Tău trăsniia-n roată, De-Ţ[i] lumina[u] fulgerile lumea toată. S-au strămutat de cutremur tot pământul. Insă anumite opţiuni lingvistice, felul în care descrie ploaia care vărsa tare, fierberea valurilor mării, a „ undelor ca- n căldare ", ca si uscarea vadurilor mării reuşesc să facă acest peisaj să pară cumva familiar, fără ca prin aceasta să-i diminueze din impresionabilitate. II clasicizează, pentru un vorbitor de limbă română. Şi această opţiune poetică nu e separată de teologie, pentru că Dumnezeu nu produce spectacole de genul celor mediatice, iar evenimentele sunt rememorate si rezumate în psalmi cu sens pedagogic şi moral. Aşa încât anamneză poetică nu este lipsită de scopuri educative. Se înţelege astfel de ce Dosoftei nuanţează din peniţă anumite tuşe ale acestui tablou, de ce reduce un eveniment de proporţii colosale, cosmice, cuprinzând cerul şi marea, la dimensiunile unei căldări sau ale unui vad. Insă dincolo de intenţia inteligibilităţii, putem spune că Dosoftei încearcă să vadă spectacolul acesta. . .din perspectivă divină. Ceea ce cutremură pământul şi face abisul nevăzut al apelor să fiarbă este pentru Dumnezeu o... căldare: „ Domnul unde şede, de la nalturij Vede lumea preş te toate laturi" (Ps. 137, 19-20). Cu astfel de schimbări majore de perspective - invocându-1 însă pe Kant - va opera Eminescu în Sărmanul Dionis (dar şi în Călin... şi Scrisoarea T). 142 Cele descrise în psalm nu sunt simple fenomene meteorologice ci sunt manifestări ale slavei lui Dumnezeu, aşa cum ne fuseseră arătate şi în Ps. 17, pe care l-am comentat undeva mai sus. Reamintim versurile: Ţie Ţî să pleacă ceriul şi Te-ascultă, Când pogori în ţară, şi stă-n groază multă. Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare Cu negură groasă de grea strălucoare. Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina, Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna. Şipre denainte-Ţfi] nuoriifac cale, Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale. Piatră cu jeratec, cu foc împreună, Cu multă tărie Domnul din ceri tună. Da-Ş-va de sus glasul, săgeţfij va trimite, Greşiţii să-ş[i] moaie inemi împietrite. Pre pizmaş [i] goni-i-va cu fulgere multe Şi le va da spaimă cu săgeţfij mănunte [mărunte]. Şi psalmii vor relua şi cu alte ocazii descrierea minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu cu poporul ales. Chiar în psalmul următor sunt astfel de episoade, spre anamneză: Bunătatea Domnului uitară Şi ciudese [minuni] ce-au făcut în ţară /. . ./ In Taneos, în loc de câmpie, Când le scotea moşii din serbie. De-au desfăcut marea să-i petreacă, Să le dea moşie, să le placă. Când au potprit marea ca-ntr-o foaie, De i-au trecut preste-arină moale. 143 Şi z[i]ua le-au pus nuor povaţă Prin pustie de-au mers fără greaţă, Iar noaptea le-au ţânut lumină Cu stâlp de foc, ca de zî senină. Au despicat piatra în pustie, De i-au adăpat cu apă vie, C-au slobozit izvoară din stâncă, Cu părauă cu apă adâncă. Ce ei preste bine Ii greşiră, Şi la loc de secetă-I cârtiră, Ispitind pre Dumnezeu prin gânduri. (Ps. 77, 33-34, 37-53) Pluralul izvoară îl va utiliza şi Eminescu: „înnecat de veciniei visuri, răsărit din sfinte-izvoară,/ Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară" {Egipetuî), „ Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ' ude în văzduhul tămâiet" {Călin (file din poveste)), „ Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi,/ Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră" (Strigoii), „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! " (Scrisoarea I), etc. Ispitirea lui Dumnezeu, de către cei pe care tocmai îi trecuse prin mare, Dosoftei o reproduce astfel: Dară poate Domnul să găteze Mese-n pustii, să ne ospăteze? C-au lovit cu toiagul în stâncă, De-au purces dintr-însă ap-adâncă, Şi părăuăle s-apătoşară, De băură toţ[i] şi s-adăpară. Dară putea-ne va da şi pâine, Să ne facă masă şi pre mâine? (Ps. 77, 57-64) 144 Era nerecunoştinţa celor „ ce poftiia pepeni şi slănină ", „să le fie inema sătulă" şi care „numai din gură L-îndrăgiră" pe Dumnezeu (Ps. 77. 84,' 90, 107). Atitudinea cu pricina îi era fără îndoială cunoscută, chiar dacă nu se mai repetau condiţiile din vechime. Tocmai de aceea Dosoftei o reproduce cu uşurinţă şi cu o anumită familiaritate în glas. „S-apătoşară", însemnând se umplură de apă, este probabil încă o creaţie poetică a lui Dosoftei. Epitetele ce caracterizează apa pe care le-a dat-o Dumnezeu în pustie, numită de Dosoftei „apă vie" şi „apă adâncă "/ „ ap-adâncă ", reprezintă, în mod evident, sublinieri, venite din partea ierarhului-poet, ale abundenţei de har revărsate peste ei de Creatorul şi Eliberatorul lor din robie. Dumnezeu îi pedepseşte dar tot El Se îndură şi îi iartă de fiecare dată când se pocăiesc, pe cei care „L-au îngânat prin apă vie /.../cutezând [împotriva] lui Dumnezeu omul": Stâmpărând urgia să nu-i arză Şi mânia oprind să nu-i piarză, Văzând Domnul că-s carne şi sânge, Şi ca de vânt cu lesne s-or stânge. (Ps. 77, 113-120) Intre metaforele involuntare ar fi totuşi de remarcat: „Apele sta cu sânge-nchegate,/ Şi fântânele toate-ncruntate [însângerate] "(Ps. 77, 129-130). Este cunoscută, de asemenea, opţiunea lui Dosoftei de a spune adesea fântână în loc de izvor, din care nu de puţine ori se nasc imagini deosebite, pentru noi cei de astăzi, cum este cea pe care am sesizat-o mai devreme: „ Că la Tine este de viaţă fântână/ Şî-ntr-a Ta lucoare vom vedea lumină (Ps. 35, 21-22). Pentru a-i denumi pe întâii-născuţi ai egiptenilor, pe care i-a omorât îngerul Domnului, Dosoftei utilizează expresia: „frunte de prăsâlă": „De n-au scăpat frunte de prăsălăj Ce le-au pierdut feţii fără milă" (Ps. 77, 149-150). Iar poporului ales i-a dăruit Domnul „ oraşe şi sate/ Cu hotară largi şi desfătate" (Ps. 77, 167-168). 145 Ca şi în cazul lui „ izvoară ", şi pluralul „ hotară " a fost preluat de Eminescu: „De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară/ Din hotară în hotară " (Doină) . însă iarăşi i-a părăsit pentru necredinţă: Şi le-au dat [Domnul] tăria lor în pradă, De ş[i]-au făcut limbile-ntr-înş[ii] nadă. /. . ./ S-au uitat într-înşii şi prohodul. . . (Ps. 77, 185-186, 195) Adică n-au putut nici să-şi plângă morţii, cei care L-au ispitit pe Dumnezeu şi şi-au făcut singuri din cuvintele lor nadă, pentru că El i-a lăsat pradă duşmanilor lor. Dar „Domnului I săfece [I se făcu] milă /.../ Şi ca din somn sări Domnul rumăn,/ Ca de vin ce-i [cel ce e] aburit şi şumăn [ameţit] " (Ps. 77, 199-200), împotriva celor ce asupresc pe poporul Său. Dumnezeu „ Ş-au ales mai drag la Iiuda " Şi Ş[i]-au ales muntele Sionul Să petreacă-n lume cu noi Domnul. Şi Ş[i]-au zidit într-îns[ul] svânta Casă [Biserică], De scripeşte cu lucoare deasă, Ca un corn de inorog dând rază" (Ps. 77,211-217) Dacă viaţa omului „trece ca o umbră rară" (Ps. 38, 18), Dumnezeu trimite însă, în Casa Lui, „ lucoare deasă ". Strălucirea ei, ca a cornului de inorog, este o imagine superbă - pornind doar de la sugestia scripturală: asemănarea locaşului lui Dumnezeu cu sfinţenia inorogului. Se întrevede în expresia lui Dosoftei şi o concepţie specifică Evului Mediu (de largă răspândire), dar - ca şi în alte cazuri - nu tară ca poetul nostru să fi avut în vedere şi o descifrare teologică. Inorogul care înalţă cornul fiind simbol mesianic (în Biblia de la 1688: „frumuseţea Lui, coarne de inorod [inorog]" 127 Ase vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Doin%C4%83. 146 - Deut. 33, 17; „şi zidi ca a inorodului svinţenia lui" - Ps. 77, 75) , se înţelege că Biserica străluceşte de lumina slavei Mântuitorului. In virtutea acestei simbolistici îsi asuma si Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, masca Inorogului, ca cel ce se considera persecutat pe nedrept. După această imagine mistică şi solemnă a Bisericii lui Dumnezeu, Dosoftei vorbeşte despre alegerea lui David şi a lui Iacov [Israel] şi, chiar dacă urmează originalului scriptural, se observă însă că schimbă brusc registrul expresiv - ca mai târziu Budai-Deleanu, care probabil că a avut, în această privinţă, un model în autorul psalmilor versificaţi -, utilizând un limbaj familiar, folosit adesea şi de cronicari (Costin, dar mai ales Neculce): Ş[i]-au ales pre David a Sa slugă, După turmă să nu stea să mulgă, Nice să-mble după fătătoare, 'N zî de lucru si de sărbătoare. (Ps. 77,221-224) Dacă la noi ar fi existat, cu siguranţă că Dosoftei ar fi sfidat convenţiile clasiciste. y El ştia că poezia este libertate. Insă chiar intenţia psalmistului antic a fost aceea de a crea o antiteză, subliniind discrepanţa dintre condiţia iniţială a regelui David şi demnitatea la care 1-a ridicat Dumnezeu. Iacov a păstorit poporul „cu inemă curată/ Şi cu- nţălepciune strecurată " (Ps. 77, 227-228). In Ps. 79, se roagă lui Dumnezeu să Se reveleze - „ Cela ce şezfij pre heruvimi, Te ieveşte /.../Şi ne-ntoarce către mila Ta cea svântă,/ de-Ţ[i] iveşte faţa Ta..." (Ps. 79. 3, 9-10) - pentru că au fost smeriţi: „Ne-ai hrănitu-ne cu pâine de plânsură/ Si ne-ai adăpat în lacrămi cu măsură" (Ps. 79, 17- 18). 128 în LXX/ VUL: „şi a zidit ca pe a inorogilor/ unicornilor sfinţenia lui [k Pu9c3 (LXX, Ps. 106, 23- 24). La fel şi în latină: in aquis multis şi in profundo (VUL, Ps. 106,23-24). Genunea, ca şi în psalmul 103, este o creaţie poetică a lui Dosoftei. Considerând, cum am afirmat, că este o profeţie, vom spune că Apostolii sunt cei „ Carii îmblă-n corăbii pre mare,/ De-ş[i] fac lucrul preste genuni tare " şi care trec prin această încercare, încât „Sufletele lor în greutate/ Să topiia ". Ei văd „Ce-au lucrat Dumnezău în genune", adică minunea prin care Hristos: „ Vânturilor zâsă de-ncetară/ Şi undelor de să alinară ". Urmarea a fost că „valurile toate tăcură" („au tăcut valurile" [koiyr\oav xa KU|j,aTa/ siluerunt fluctus], LXX/ VUL, Ps. 106,29). Dumnezeu poate să facă nu numai să tacă valurile dar şi să preschimbe pământul roditor („ ţară roditoare ") în deşert şi pustia în pământ plin de izvoare, afirmaţie care trebuie din nou înţeleasă profetic: C-au prăvălit apele, să sece, Ş[i]-au pustiit izvor de-apă rece. Tară roditoare-n sărătură S-au schimonosâtu-să din făptură. /. . ./ Iar pustia cea secetoasă l-au dat Domnul de este apoasă. Şi pământul cel fără de apă De izvoară reci nu să mai scapă. (Ps. 106, 79-82, 85-88) 189 începutul psalmului 107 reiterează, ideatic şi expresiv, ceva ce spusese şi în psalmul 56 (reamintim versurile): Că mi-i inema gătată să Te vază Pre tot ceas, Dumnezău Svinte, lăsând rază. Şi cu slava mea sunt gata să mă mânec: Scoală slava mea, te scoală de zî cântec în lăută. Demineată y Mă voi scula cătră viată. y (Ps. 56,31-36) Inema mea mi-i, Doamne, gătată, Mi-i inema gata de Te-aşteaptă, Ca să-Ţ[i] cânt într-a mea, Doamne, slavă. Scoală, slava mea, fără zăbavă! Scoală-te, psaltire şi dulceaţă [har]/ Iată că m-oi scula demineată.. . y (Ps. 107, 1-6) A-I aduce cântare nouă lui Dumnezeu este un topos psalmic, la fel şi îndemnul la priveghere, la ridicarea spre rugăciune şi cântare de psalmi dis de dimineaţă sau cum se spunea în limba veche, la mânecate. Cântarea izvorăşte din adâncul inimii, din râvna inimii de a vedea pe Dumnezeu. De aceea, trezirea dimineaţa devreme, cu dorul lui Dumnezeu în inimă, cu sufletul plin de iubirea Lui, înseamnă că „Mi-i inema gata de Te-aşteaptă ". Psaltirea e instrumentul inimii, înstrunit ca „să Te vază ". Arta e har din harul lui Dumnezeu si e închinată Lui, iubirii Lui, dorului de El, de Dumnezeul care este frâmseţe şi Care a dat zare lumii, Cel ce a urzit stelele şi lumina, Care e mai minunat decât unda mării si Care ştie să aline valurile. Omul însuşi devine un instrument vibrant, o vioară sau o cântare în toată fiinţa lui. în zorii apropierii de El, omul e o muzică verticală. 190 Muzica sferelor II laudă pe El, dar nu ştie aceasta, pentru că nu are raţiune. Omul însă ştie si de aceea se si îndeamnă: „Scoală, 5 5 5 ' > ' slava mea, fără zăbavă!/ Scoală-te, psaltire şi dulceaţă!". El ştie că trezirea si ridicarea aceasta sunt „cătră 5 5 ■" viată ", către Viata fără de care nu există viată. y " 5 5 Fără ea poţi spune că „lipseşte viaţa acestei vieţi" (Eminescu, 0,-nţelepciune, ai aripi de ceară!). Psalmul 108 conţine un alt blestem, care este considerat 5 " profetic, adresat lui Iuda, iar psalmul 109 vorbeşte tainic despre Hristos, despre Judecata Lui şi împărăţirea cu Sfinţii, despre faptul că este Fiul lui Dumnezeu din veşnicie şi despre întruparea Sa şi că este Jertfă şi totodată Arhiereu în veac: Zâsă Domnul Domnu[lui] mieu să şază De-a direapta Sa-n scaun dând rază, Pană când pizmaşii de supt soare Ţ-voi aşterne pre toţ[i] supt picioare. Toiag de putere Ţ-va trimite Domnul din Sion, Dumnezău Svinte. /. . ./ Că[ci] cu Tine Ţ-este boieria La z[i]ua ce Ţ-vei ivi tăria, In strălucori de SvinţfiJ ce-i ivi-Te într-acea zî, Dumnezău Svinte. Din pântece Te-au născut mainte De luceafăr, al Tău Svânt Părinte. Giuratu-Ş-au Domnul giurământul Si nu-s-va schimba căind cuvântul. 5 5 Tu eşti preut în veci pentru ţară, De rădici ca Malhisedec sfară [jertfa]. /. . ./ Apă de pre părău va bea-n cale, Când va nălţa capul oştii Sale. (Ps. 109,1-5,11-18,27-28) 191 Cel ce „ apă de pre pârău va bea-n cale " este Cel născut din Tatăl mai înainte decât luceafărul, adică din veşnicie. Dumnezeu aminteşte oamenilor că este milostiv, că S-a îndurat de cei păcătoşi, când s-au pocăit, pentru ca să nu deznădăjduiască: Ţ-ai facutu-Ţ[i] de ciudese [minuni] pomenire, Că eşti ieftin şi milost, Doamne, din hire. Carii sunt de-Ţ[i] au de teamă, le dai hrană, Pentru legământ bătrân făcând pomană. Şi poruncile Ţî-s tare şi crezute, 'N dereptate ş-adevară-n veci făcute. /. . ./ Frica Ta dă-nceputuri de-nţelepciune, Cunoştinţă tuturor spre-nvăţături bune. (Ps. 110,9-12,17-18,23-24) De aceea, continuă psalmistul: Ferice va fi de omul Ce să va teme de Domnul, In porunca Lui cea svântă Stând cu voaie, tară smântă 173 . Că va fi tare-n credinţă Pre pământ a lui sămânţă, Rod dirept să va chema-să Şi bişug într-a lui casă. Şi-i va trăi dereptatea Preste veci în toată partea. Si la-ntunerec de ceată y y Va vedea lucori de viată. y (Ps. 111,1-12) Psalmul 113 reafirmă faptul că Dumnezeu e Creatorul lumii: Smântă = sminteală, împiedicare, cădere. 192 Ce Tu, Doamne, ceriul şi pământul Le-ai făcut din voaie cu cuvântul /. . ./ Şi să fiţ[i] blagosloviri] de Domnul, Ce-au fapt ceriul, pământul şi omul. Ceriul ceriurilor pentru Domnul, Pământul l-au datu-1 a tot omul. (Ps. 113,29-30,61-64) El a întors „stânca-n tău de ape" şi a făcut „din bolovan izvor" (Ps. 113, 21-22). Se duce „ la odihnă şi răpaos dulce " sufletul celui care a văzut „bunătatea" lui Dumnezeu, Cel ce scoate: Ochii de la lacrămi de plânsoare, Picioarele de lunicătoare. Şi-I voi sluji cântând cu dulceaţă Lui Dumnezău în tară de viată. (Ps. 114. 18,21,25-28) Nădejdea în Dumnezeu e mai bună decât nădejdea în/ spre oameni şi mai bun e traiul cu Dumnezeu decât speranţa către conducătorii lumeşti. Iar de inamicii care sunt ca albinele şi ca spinii nu te poate salva decât El: Mai bine-i a nedejdui-n Domnul, Decât a să răzăma spre omul. Mai bine să-ţ[i] aibi cu Domnul traiul, Decât să nădăjduieşti spre craiul. Toţ[i] păgânii ce mă-ncungiurară Cu Domnul i-am întirit [gonit] din ţară. Că mă-ncungiurară cu oşti late, Ce Domnul mi i-au luat din spate. Că mă-ncungiurară cu şireaguri, 193 Ca albina ce şede pe faguri, Şi ca spinii ce-i arde pojarul. . . Si Tu, Doamne Svinte, T-luminează J 7 7 3 Preste noi lucori de svântă rază. I . . .1 Dumnezăul mieu eşti, si T-voi zace Mărturie, rugă şi ferice. (Ps. 117,15-25,69-70,75-76) Mărturiile Domnului sunt bogăţie, iar Dosoftei cunoaşte plimbarea pe cărările poruncilor lui Dumnezeu, de la Care cere destuparea ochilor pentru a înţelege legea Sa: In calea Ta cea de mărturie M-am desfătat ca-ntr-o bogăţâie. M-oi primbla-mă-n poruncile Tale Si T-voi întălege svânta cale. 3 3 3 C într-a Tale dereptăţ[i] m-oi tinde Şi-n cuvântul Tău mă voi deprinde. /. . ./ Ochii îmi destupă a-nţălege Minunile din svânta Ta lege. Nemernicu-s 174 pre pământ şi-n rude, Poruncile Tale nu mi-ascunde. Sufletului mieu i-i drag să-nveţe In tot ceasul a Tale giudeţe. (Ps. 118,31-36,39-44) Cred că e prima poezie în limba română care face apologia cunoaşterii şi a învăţăturii. E vorba, desigur, de cunoaşterea legilor lui Dumnezeu, dar a înţelege raţiunile universului si ale fiinţei umane, cu care 3 O 3 3 3 ~ Dumnezeu le-a înzestrat, nu este deloc simplu. Nemernic = străin. 194 Ne amintim şi de versurile unui psalm anterior: „Nevoit- am ş[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul şi odihna, stând în cuget. /De mâhneală n-am putut grăi cuvinte./ Cugetat-am si de zale de mainte,/ De pre veci... " (Ps. 76, 9- 13). Aglomerarea de expresii metaforice pe care le utilizează Dosoftei cu acest prilej e o dovadă a sincerităţii sale. Căldura cu care pledează pentru cunoaştere se observă şi din efortul stilistic pe care îl face. 1 -7C Destuparea ochilor , ca şi plimbarea prin Scripturi (va reînnoi expresia: „ Şi să mi-arăţ[i] de direptăţfij cale/ A mă primbla-n minunile Tale /.../ într-a Tale porunci m-oi primbla- mă", Ps. 118, 61-62, 184) - ca şi, mai înainte, poziţia verticală în cugetare - sunt metafore revelatorii (ca să folosim terminologia lui Blaga), pentru care i se cuvine tot meritul. Şi pentru Dimitrie Cantemir, citirea Scripturilor va însemna „primblare şi a minţii înnoire" . Povara acestei existenţe epuizează sufletul, dar Dumnezeu poate să-1 ridice din somn şi din apăsarea pământului: Mi-au lipitu-mi sufletul pământul, Ce mă-nvie, Doamne, cu cuvântul. /. . ./ Sufletul mieu l-întristează somnul, Ce [ci] ma-ntări-n cuvântul Său Domnul. (Ps. 118,55-56,63-64) Cu acelaşi cuvânt cu care a zidit lumea, Dumnezeu învie sufletul. Creaţia cosmică este lucrarea Aceluiaşi Dumnezeu care a dat lege oamenilor. De aceea, aceleaşi raţiuni înalte se înţeleg deopotrivă din lectura şi cunoaşterea Scripturilor, cât şi din contemplarea universului. Cele două tipuri de cunoaştere, prin care este contemplat Dumnezeu, prin făpturi şi prin Scripturi, sunt complementare. 175 în LXX şi VUL este scris: „descoperă-mi ochii mei [aiTOKâ/lix|jov zovq 6(j)9(xA.|j,oijg |j,ou/ revela oculos meos]" (Ps. 118, 18), aşa cum traduce şi Biblia de la 1688. 176 Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 154. 195 Universul şi Legea, în acelaşi timp, II indică pe Logosul si Raţiunea care a creat lumea: M-au înfăşurat funi de păcate, Şi legea Ta n-am uitat departe. Mă sculam la rugă lăsând somnul, Miazănoapte când doarme tot omul /. . ./ Pământul îi plin de-a Ta dulceaţă Şi de[spre] dereptatea Ta mă-nvaţă. I . . .1 Cu mânule Tale, Doamne Svinte, M-ai zidit şi m-ai fapt de mainte; Dă-mi înţălepciune a-nţălege Poruncile Tale-n svânta lege. /. . ./ Si să-mi hie inema senină, In porunca Ta-mblând fără vină. /. . ./ Picioarelor mele-i luminare Legea Ta şi lucoare-n cărare. (Ps. 118,133-136,141-142, 163-166,187-188,249-250) Natura şi Scriptura sunt cei doi martori ai lui Dumnezeu (In. 8, 17), după cum afirmă şi Sfântul Efrem Şirul într-un imn: „In cartea sa Moise a zugrăvit zidirea întregii firi/ ca atât firea, cât şi cartea să dea mărturie de Ziditorul lor". Şi, puţin mai departe: Cheile învăţăturii ce deschid toate cărţile [Scripturii] au deschis înaintea ochilor mei cartea firii, vistieria Arcei, cununa Legii. E o carte care, mai presus de toate celelalte, prin istoriile ei, ne face simţit [pe] Ziditorul şi ne predă lucrurile Lui; 1 "78 face văzute toate podoabele Lui şi arătată iscusinţa Lui . 177 Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 47. 178 Idem, p. 53. 196 Psalmul 119 prezintă anumite tonalităţi înrudite cu acel imn al pustiei {O, preafrumoasă pustia) extras din Viaţa Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf 80 : Că puternicul îş[i] face Săgeţâle iuţ[i] de lance, Cu jeratec înfocate, Celor din pustietate. Vai că voia mi-i amară, Că m-am streinat de tară /. . ./ Multă duc streinatate Asuprit de strâmbătate. (Ps. 119,9-18) Dosoftei interpretează psalmul aducând în discuţie o realitate binecunoscută a creştinismului ortodox, pustnicia sau sihăstria, dar eremiti existaseră si în vechea Iudee. Străinătatea la care se face aici referire este una de ordin spiritual, pentru că ţara aceasta este de fapt ţara de viaţă de care a pomenit şi cu alte ocazii, adică Raiul, pe care cărturarii noştri din vechime îl numeau moşia cerească, denumind prin aceasta patria eternă a oamenilor. Cu toate acestea, versurile lui Dosoftei au rezonanţe menite să ne rememoreze indubitabil celebra Doină a lui Eminescu: De la Nistru pân-la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate. Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi; Toate cântecele pier, 179 A se vedea: http://www.teologiepentraazi.ro/2010/02/19/paturile-de-odihna-si- pustia/. 180 Idem: http ://www. vietile-sfintilor.ro/vieti/noiembrie/ 11-1 9-cv_varlaam_si_ioasaf.html. 197 Zboară păsările toate De neagra străinătate. Psalmul 120, după ce reafirmă că Dumnezeu „au fapt ceriu cu cuvântul/ Ş[i]-au întărit tot pământul" , insuflă credinţa că lumea poate fi transformată într-un loc prielnic de către Cel care a creat-o: Z[i]ua nu-ţ[i] va fi de soare Zăduv, ce-ţ[i] va fi răcoare. Nice luna te-apăli-te Noaptea cu lucori herbinte. (Ps. 120, 5-6, 17-20) Ultimele două versuri sunt misterioase (obscuritatea semnificaţiei corespunde însă originalului), întrucât, dacă zăduful provocat de arşiţa soarelui este ceva obişnuit, în schimb „luna cu lucori herbinte" este greu de imaginat ca realitate concretă, chiar dacă am avea în minte o noapte caldă de vară. Acest fapt ne orientează către o decriptare mistică, indicându-ne că nu poate fi vorba de un peisaj realist. Dacă interpretăm semnificaţiile în continuarea celor din psalmul anterior, probabil că zăpuşeala zilei şi a nopţii reprezintă arsura sau fierbinţeala ispitei sau focul suferinţei pentru sihastri şi pentru orice fel de nevoitori: „Dumnezău te va feri-te/ Supt umbră, la zî herbinte" (Ps. 120, 13-14). Versurile sunt încă o mostră - între multe altele din psalmi - de limbaj ambiguu, care pare a se referi la o situaţie concretă dar şochează prin neverosimilitate şi prin elipsa logicii imediate. E o caracteristică a scrisului vechi şi religios, care indică necesitatea decuplării de la realitatea imediată şi depăşirea ei constantă, pentru că permanent are loc fuziunea cu semnificaţiile accederii într-o lume a înălţimilor spirituale, care nu mai corespunde percepţiilor telurice. O lume insesizabilă de la nivelul cotidianitătii mediocre terestre, dar în permanenţă vectorizată printr-un limbaj re- inventat pentru a fi cât de cât propriu unor realităţi supramundane. 198 Insă ambiguizarea sau ermetismul sunt tocmai carcteristicile unei poezii. . .moderne. De aceea susţinem că paradigma ermetică şi alegorică a literaturii noastre vechi a putut oferi o pildă importantă - esenţială chiar - literaturii şi mai ales poeziei noastre moderne. Ne-au reţinut atenţia si câteva versuri care au un aer 5 3 5 narativ, deşi interpretarea lor nu poate fi decât tot alegorică: Mă veselesc de vestea ce-m[i] vine, De mă-mbie direpţii cu sine Să-ntrăm cătră Dumnezău în casă, La curtea cea svântă ce-Ş[i] aleasă. Eram oarecând stând cu multâme 5 în curtea ta, Ierusalime, Ce si de-acmu încă ni-om sui-ne. . . 5 (Ps. 121, 1-7) Şi din nou mânia celor răi este zugrăvită prin apelul la comparaţia cu elementul fluid şi năvalnic: Cându-ş[i] pornesc mânia cu unde Asupră-ne puhoi să ne-afunde. Şi sufletul nostru puhoi trece Ca de pârău repede şi rece. Si sufletul nostru trecătoare 5 Ş[i]-au făcut prin apă necătoare. (Ps. 123, 7-12) Melodia poeziei, repetiţiile retorice şi aliteraţiile ne repercutează patosul acestor versuri şi ne poartă - auditiv mai cu seamă - pe undele de ape repezi şi primejdioase, Dosoftei premeditând efectul stilistic. Dumnezeu ajută ,, Precum dintâi ai zâs cu cuvântul,/ De s-au făcut ceriul şi pământul" (Ps. 123, 23-24). Dumnezeu ajută pentru că toate sunt creaţia Sa şi I se supun ca la început, când au fost aduse întru fiinţă. 199 Dacă El le-a creat, cu atât mai mult le poate osteni neastâmpărul - chiar şi atunci când recunoaştem că aceste ape sunt doar simboluri, pentru că şi cele simbolizate au aceeaşi condiţie creaturală. Insă, deşi semnificaţiile sunt alegorice, peisajele ilustrate în interiorul acestor alegorii sunt tulburătoare. Un alt exemplu avem şi puţin mai departe: „Şi ne- ntoarce, Doamne, cu tot pleanulj Ca omeţii [zăpezile] când să rump la anul/ De austrul ce suflă cu călduri/ De cură părăuă"... (Ps. 125, 11-14). De data aceasta, comparaţia este în favoarea celor care sunt ajutaţi de Dumnezeu: pe ei îi întoarce în ţara lor cu repejunea cu care curg pâraiele primăvara. Rugăciunea către Dumnezeu este „dintr-adânc" (binecunoscutul „de profundis clamavi ad Te Domine") şi este foarte ostenitoare/ epuizantă: Dintr-adânc Ţ[i]-am strigat, Doamne Svinte, Şi să mi-auz[i] glas de rugăminte. Şi-ntr-auzul Tău, Doamne, s-agiungă Glasul mieu cel ovilit [ofilit] de rugă. (Ps. 129, 1-4) Strigă astfel către Dumnezeu cel ce poate să spună: „Şi sufletul mieu cu drag Te-aşteaptă /.../ Şi-n cuvântul Tău mi se topeşte,/ Doamne, sufletul de Te doreşte" (Ps. 129, 13-16). Psalmul 132, care începe cu versurile „Cât este petrecerea de bună/ Când lăcuiesc fraţâi împreună", 1-a inspirat pe Dosoftei să compună de la sine o mică poezie, în afara psalmului: Cine face zidi de pace, Turnuri de frătâie, Duce viaţă fără graţă 'Ntr-a sa bogăţâie. Că-i mai bună, depreună, Viata cea frătască, Decât armă ce destramă Oaste vitejască. 200 Ediţia pe care o utilizăm a redat probabil poezia aşa cum apare pe foaia lui Dosoftei, însă nu e greu de observat că există versuri cu rimă interioară intercalate între celelalte. Configuraţia poemului ar putea fi şi astfel: Cine face zidi de pace, Turnuri de frătâie, Duce viată 5 fără graţă 'Ntr-a sa bogăţâie. Că-i mai bună, depreună, Viata cea frătască, Decât armă ce destramă Oaste vitejască. Rafinamentul şi inventivitatea prozodică îi confirmă lui Dosoftei, cum spuneam şi altădată, titlul de poet. Oamenii lui Dumnezeu se roagă „la Domnul în casă [biserică],/ In curţâle cele de mătasă./ Şi nopţâle tăind dvorbă lungă,/ Vă rădicat [i] mânule [s]pre rugă,/ In locurile Lui cele svinte,/ Cu rugăciuni la Domnul priîmite" (Ps. 133, 5-10). „ Curţâle cele de mătasă " ale Bisericii lui Dumnezeu le- am întâlnit anterior şi în alţi psalmi. Descrierea corespunde şi unor detalii de ordin paradisiac, pentru că în Rai sunt „corturi tinse în funi de mătasă ", cum spunea în psalmul 41. Vorba lungă pe care o ţin rugătorii noaptea, la priveghere, pare o precizare domestică, însă se referă aici la rugăciunea îndelungă către Dumnezeu sau ar putea fi chiar un detaliu extatic. Dosoftei s-ar fi putut gândi la vorba celor răpiţi în extaz duhovnicesc cu Sfinţii, cu îngerii sau cu Dumnezeu. Tradiţia aghiografică e bogată în astfel de exemple şi nu putea să nu le amintească cel ce a redactat Vieţile Sfinţilor în patru volume, neterminate, care a indicat el însuşi nume de 201 Sfinţi sihastri, trăitori în Moldova, sau a relatat minuni care i s- 3 5™ ™ au întâmplat la Lavra Pecerska. Dumnezeu este îndelung lăudat, pentru că El este Cel Ce-au poruncit sângur cu cuvântul De s-au făcut ceriul şi pământul. (Ps. 133, 13-14) Toate ce vru Domnul a le face, Pre pământ şi-n cer, le-au fapt cu pace, In mări şi pre la toată genunea, De Ş[i]-au ivit Dumnezău minunea. Suind nuori de preste hotară, în ploi fece fulgere cu pară, Dintr-a Sale cămări scoţând vântul, 5 ™ De-i fece porunca şi cuvântul. (Ps. 134,11-18) In ţesătura acestei lumi există o varietate de forme si materiale: există pământ solid şi inert, există cer inefabil, există genune, adică ocean, un element fluid şi melodic, dar şi arhitecturi efemere de nori şi vânturi care aleargă şi trec, există spectacole ale fenomenelor naturii, precum ploi cu fulgere, care impresionează şi înspăimântă dar sunt pasagere. In spatele lor este Dumnezeu care le-a creat, dar nu ca un păpuşar care se distrează, nu ca un zeu păgân care se delectează privind teatrul lumii, cu nepăsare şi cruzime. Dumnezeu caută mântuirea oamenilor si de aceea 5 conduce pe poporul Său, cum spune psalmul mai departe, pentru a conduce până la urmă toată omenirea la fericirea eternă. Este Dumnezeul Cel Viu, spre deosebire de: Idolii păgânilor, ce-nchină Aur ş-argint, sunt facuţ[i] de mână. Gură au şi nu pot să grăiască, Cu ochi sunt şi nu pot să zărească, Urechi au şi nu pot să auză, Nice abur nu le este-n buză. 202 (Ps. 134,39-44) Psalmul 135 reia, într-o altă expresivitate, afirmaţiile de mai sus: Mărturisiţ[i] pre Domnul Că-i bun cătră tot omul /. . ./ Ce-au fapt ceriul cu gândul De-Ş[i] ţâne-ntreg tot rândul [ordinea]. /. . ./ Ş[i]-aw închegat pământul Dintr-apă cu cuvântul. /. . ./ Făcut-au lumini mare, De dau raze si zare /. . ./ Soarelui i-au dat s-aibă [lumină], Să facă z[i]uă albă. /. . ./ Preste nopţ[i] au pus lună Cu stelele-mpreună. /. . ./ Că I-i mila de-atunce Preste veci cu gând dulce. /. . ./ C-au desfăcut prin Mare, Prin cea Roşie, cărare /. . ./ De-au trecut prin genune Izrail cu minune. (Ps. 135, 1-54) „ Preste nopţ[i] au pus lună " este un vers cu indelebile miresme de poezie modernă. Ar fi putut fi scris chiar de Geo Dumitrescu 181 . Psalmul 136, în afară de faptul că este faimos şi, cum am menţionat şi cu altă ocazie, i-a inspirat lui Verdi o frumoasă şi celebră arie (Corul robilor sau Va pensiero: „Arpa d'or dei 1 89 fatidici vati,/ perche muta dai salice pendi?", etc. ), a fost 181 Ase vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Dumitrescu. 182 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nabucco. Idem: http://www.youtube.com/watch?v=2F4G5H_TTvU. 203 reprodus în versuri de către Dosoftei cu destulă măiestrie, încântând mai multe generaţii de poeţi, de la Eminescu la Emil Botta si Nichita Stănescu. Dosoftei reuşeşte să ne ofere o probă de virtuozitate poetică, arătând că simte cu adevărat fiorul psalmului: La apa Vavilonului, Jelind de ţara Domnului, Acolo şezum şiplânsăm La voroavă ce ne strânsăm. Si cu inemă amară, Prin Sion şi pentru ţară, Aducându-ne aminte, Plângeam cu lacrămi herbinte. Şi bucine ferecate Lăsam prin sălci aninate, Că acolo ne-ntrebară Aceia ce ne prădară Să le zăcem viers de carte într-acea streinătate, Ca-n svânt muntele Sionul Cântări ce cântam la Domnul. Ce nu ni se da-ndemână A cânta-n tară streină. y De te-as uita, tară svântă, Atuncea să-mi vie smântă, Şi direapta mea să uite A schimba viers în lăutei Şi să mi să prinză limba De gingini, jelindu-mi scârba. /.../ Tu, fată vavilonească, Răul va să te tâlnească! /. . ./ Că tî să va-ntoarce darul, Psalmul 136 în română: http://www.youtube.com/watch?v^Me2Ug2i44TM. 204 Cum ne-nchini tu cu paharul. (Ps. 136,1-24,35-36,41-42) Eminescu ştia psalmul: „Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare " (Memento mori). Şi nu numai că îl ştia, dar şi asculta în codri glasul atârnat de vânturi al unei cântări care era aducere aminte de patria edenică: „In văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi (0,-nţelepciune, ai aripi de ceară!). Ca şi cum îngerii şi-ar fi atârnat harfele în codri şi pe vânturi, în faţa oamenilor înstrăinaţi de patria cerească, pentru că nu se poate, cum zice şi Dosoftei, „ a cânta-n ţară streină ". Iar pământul este „ţară streină " pentru îngeri. De aceea, ţelul pentru cel credincios este acela precizat în psalmul următor: „Şi-ntre îngeri IţfiJ voi cânta-n faţă" (Ps. 137, 3): în faţa lui Dumnezeu, adică, între „lucori de îngeri" (Ps. 83,30). Primele versuri, mai ales, şi acele verbe atât de bine alese pentru a exprima patetismul, „ şezum şi plânsăm ", au creat neaşteptate rezonanţe peste timp. Descoperim ecouri, cum spuneam, la Emil Botta („O Simplitate, un fum,/ în valea frumoasă unde şezum,/ iubito, eşti umbră " (Vei fi judecată după legea florilor)) şi Nichita Stănescu: „Noi doi, pădure, ce/acum? " (Pădure arsă, din voi. Sensul iubirii); „Ca şi cronicarul, zic: „Aicea, între vârste, şezum şiplănsem " " 183 . Psalmul 138 expune concepţia vetero şi neo- testamentară despre preştiinţa şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Există si aici versuri reuşite, datorate în bună măsură hainei poetic-alegorice pe care o îmbracă discursul şi semnificaţiile uneori greu de intuit, care o fac să pară - ca în multe alte cazuri - o poezie cvasi-ermetică. Tradiţia acestui tip de lirică s-a păstrat la noi foarte multă vreme, beneficiind şi de faptul că, în modernism, „a medita [. . .] asupra cuvântului poetic înseamnă a pune întrebări asupra cunoaşterii şi fiinţării absolute, lirica modernă devenind Antimetafizica. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, prefaţă de Al. Paleologu, postfaţă de Dan-Silviu Boerescu, Ed. Allfa, Bucureşti, 1998, p. 27. 205 tot mai conştientă de ceea ce în profunzimile ei poezia a tins întotdeauna să fie: gnoseologie şi ontologie"™. Mai înainte de a fi creat viziuni poetice, Dosoftei are simţul cuvântului, el descinde poezia din cuvânt. Pentru că şi lumea a fost creată cu cuvântul. . . IOC Poezia la scara poemului, cu viziuni ebluisante , alegorii şi metafore, porneşte de la descoperirea cuvântului poetic, a cuvântului care are orizont fanic, un atom care închide în sine, la rândul lui, o lume de semnificaţii si 7 7 3 5 percepţii. Cuvintele sunt aşadar, la el, aşezate unele lângă altele ca nestematele/ podoabele care formează universul. El le-a scrutat etimologia şi le-a cântărit greutatea, aşezându-le în versuri după preţ şi strălucire. Scenele cosmice au căpătat poeticitate prin punerea în abis a semnificaţiilor, astfel încât urzirea de stele si undirea de 5 7 5 valuri să nu aibă sfârşit. 5 Taina şi frumuseţea lor stă tocmai în faptul că au zare, dar si dincolo de zare. i Insă aceasta este o caracteristică a Scripturii, în care cuvintele însele sunt mări abisale. A te apleca asupra cuvântului înseamnă a cădea într-o genune de gânduri şi semnificaţii. Astfel este şi poezia lui Dosoftei, care scrie: Tu mi-ai cunoscut târziul, De-1 tâlneşti cu timpuriul. Si Tu m-ai făcut, din tină Luând cu svânta Ta mână. Şi nepriceput rămâne înţălesul Tău de mine, Că Ţi-i mare-nţălepciunea, De nu poci să-i ştiu minunea. Şi de Duhul Tău n-am fugă, Ca să scap să nu m-agiungă, Nice de svânta Ta fată 5 N-am în alte părţi povaţă. 184 Alexandru Condeescu, prefaţă la Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, versuri, voi. I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 10. 185 Uimitoare, surprinzătoare, impresionante. 206 Cătră ceri de m-as sui-mă, Eşti acolo, de m-ei sti-mă, De-aş pogorî unde-i iadul, Şi de-acolo m-deşchiz[i] vadul. Si-ntunerec ce s-ar face, Nu m-as teme să mă calce, Că noaptea m-ar desfâta-mă Cu lumină fără samă. Că-ntunericul s-albeste y De Tine, când Te zăreşte. Şi noaptea să luminează Ca z[i]ua, slobozând rază. /.../ T-voi mărturisi-n minune De straşnic şi Te voi spune De lucruri ce faci mirate, 'N sufletul mieu răsfirate. (Ps. 138,11-26,33-48) La Dumnezeu nu există întuneric, adică neştiinţă, si El ~ y y ~ 5 face din noaptea neştiinţei zi „ cu lumină fără samă " pentru cei care cred în El. Omul care crede în avere şi îşi pune toate speranţele în cele mundane va fi obligat să le părăsească: Că sufletul lui încă s-a trece Şi s-a-ntoarcG-n pământul său rece, Şi la z[i]ua [a]ceea îş[i] va pierde Mintea toată ş[i]-averea-n ce [care] crede. (Ps. 145, 9-12) în schimb, cei săraci şi sărmani îl au aproape pe Dumnezeu: 207 Celor asupriţ[i] destrâmbătate Le face giudeţ şi dereptate, Si flămânzilor trimite hrană, Şi golilor veşminte pre iarnă. Domnul ce sloboade din obede [obezi] Şi orbului dă minte de vede, Şi pre cei căzuţ[i] îi sprejineşte, Iar pre cei direpţ[i] îi iubeşte. Şi fereşte pre cine-i nemernic [străin], Pre văduvă, sărac si cucernic. (Ps. 145,21-30) Aceştia, cei ce sunt „cu inemă frântă" (Ps. 146, 10), au ajutor Pre Dumnezău ce-au făcut pământul Si ceriul, si marea cu cuvântul, Si toate ce-ntr-însele să mişcă, Domnul ce le-au făcut din nemică. (Ps. 145, 15-18) Cela ce-au pus stelelor măsură Şi numere [numără] [fie]careaş pre făptură. Mare este Domnul de tărie Şi gândul Lui nime nu-i să-1 ştie. /. . ./ Şi să-I cântaţ[i] cântec cu dulceaţă Celuia ce-au tins preste ceri ceaţă Şi gătează cu miorii ploaie De sloboade pre pământ pohoaie, Celuia ce creşte pre munţ[i] iarbă Si otava ceea ce-i de treabă Pentru oameni, să-ş[i] culeagă hrană, Şi vitelor s-aibă preste iarnă. Celuia ce grijeşte de hiară [fiare] 208 Şi de puii corbilor ce zbiară, Cându-L strigă, urgisiţ[i] de tată, De-i hrăneşte cu mână-ndurată. (Ps. 146,13-16,21-32) Spectacolul celest are numeroase acte în versurile lui Dosoftei. Tablourile cosmice, natura sălbatică si cea domestică sunt reproduse în ipostaze poetice care, la prima vedere, par că seamănă foarte mult între ele. Insă toată măiestria stă în detalii, în nuanţele care se schimbă de la o desfăşurare la alta de peisaje cosmice şi terestre. Pe de o parte, ni se sugerează că nu există inerţia în contemplarea lumii, că întotdeauna vom avea un alt unghi de vedere şi o altă perspectivă, cu alte sclipiri ale aceloraşi stele, pe care numai Dumnezeu le-a numărat, cu altă pânzărie de nori a „ Celuia ce-au tins preste ceri ceaţă " (o aliteraţie care ne împânzeşte şi auzul). Iar, pe de altă parte, această nuanţare care se petrece pe parcurs, în psalmi, ne lasă o impresie foarte specială, de dinamism si vivacitate, de mobilitate foarte mare a creaţiei lui Dumnezeu. Toate aceste tablouri formează o... relatare despre universul lui Dumnezeu în care nimic nu este static. Există o fluiditate, o curgere neîntreruptă a vieţii dar 1 Q/T care nu subliniază acel panta rei heraclitian, ci efervescenţa existenţială, viaţa însăşi care „zbiară " şi prin „puii corbilor". Toate poetizările frumuseţii universale sunt sublime, pentru începuturile poeziei noastre, iar Dosoftei a ştiut să transforme toate aceste precizări legate de naşterea şi pronierea universului de către Dumnezeu în adevărate bijuterii poetice în care a încrustat podoabele cosmice. Omul credincios „cugetează" aşadar la mila lui Dumnezeu (Ps. 146, 38) şi pe Domnul II „laudă-n desime" (Ps. 147, 2), adică adesea, pe Cel Ce-Ş[i] trimite zâsa şi cuvântul De cutreieră-n sârg tot pământul. 186 A se vedea: http://en.wikipedia.Org/wiki/Heraclitus#Panta_rhei.2C_.22everything_flows.22. 209 Cela ce-Ş[i] dă omătul ca lâna Şi negură spulberă cu mâna Ca cenuşa cu sâta când ceme, Preste tot pământul de s-aşterne. Cela ce aruncă sloi de gheaţă I . . .1 Cine poate să-I sufere gerul Ce-mpietreşte apele ca herul [fierul]? Cu cuvântul Său Domnul învaţă 5 De să răsâpesc şi să dej gheaţă. Si Duhul Său Dumnezău trimite De să-ntorc într-apă ca mainte. (Ps. 147,11-24) De data această avem un tablou de iarnă, o iarnă geroasă şi grea, cu zăpezi dense încât ninsoarea cade ca o „ negură " şi deşi omătul e alb „ ca lâna ", pare „ ca cenuşa ". Şi zăpada curge din cer din abundenţă, la cuvântul lui Dumnezeu, ca cernută printr-o sită şi ca spulberată peste pământ de o mână nevăzută: a Lui. Ne aminteşte de Alecsandri: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunate- 1 Q'J n cer grămadă " (Iarna) . Să nu fi tras deloc cu ochiul la psalmul lui Dosoftei? Sesizam altădată şi alte încercări de picturalizare a anotimpului hibernal, în literatura veche la Varlaam şi Miron Costin 188 . Frumuseţea lui Dumnezeu se contemplă şi în fenomenele copleşitoare, chiar dacă nu sunt prielnice omului. Eminescu mărturisea o încremenire de admiraţie asemănătoare: „într-o noapte am văzut un spectacol măreţ. [...] Codrii bătrâni trosneau amorţiţi de iarnă, stelele şi luna erau mai palide-n cer, cerul însuşi părea mai sur. Era unul din acele spectacole măreţe, din acele tablouri uriaşe, pe care numai Ase vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Iarna_%28Alecsandri%29. Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/01/21/iarna-la-varlaam-si-la- 210 Dumnezeu le poate zugrăvi pe tabla întinsă a lumei, înaintea ochilor uimiţi şi a inimei înfrânte'" (Geniu pus tiu) m . Grandoarea iernii e magnifică, chiar şi atunci când îţi îngheaţă inima de frig. Fără îndoială că Dosoftei a văzut sloiuri si a simţit el însuşi acel ger care face apele ca fierul, până când Dumnezeu trimite Duhul Său şi desprimăvărează pământul, iar zăpezile şi gheaţa „ să-ntorc într-apă ca mainte ". Această venire a Duhului şi desprimăvărare poate fi înţeleasă şi duhovniceşte, ca dezgheţ spiritual. Toată creaţia înaltă imne către Dumnezeu: 5 5 Laudatî-L, soarele si luna, Cu lucoare ce daţ[i] totdeauna. Lăudatî-L, stele si lumină, Ce daţ[i] raze pre noapte senină. /. . ./ Că Domnul au cugetat cu gândul De le-au făcut si-I tân toate rândul. Si le-au tocmit în veci să trăiască Şi din faptul lor să nu-ş[i] smintească. Că precum le-a dat Domnul poruncă, Din hotariul lor nu să mai urcă. Lăudat [i] pre Domnul, toţ[i] balauri De pre pământ şi zmei de prin găuri. Lăudaţî-1, fulgere şi focuri, Si smida ce cade-n toate locuri, Ometii si ghetâle, si vântul De turbură şi-i face [împlineşte] cuvântul. Măguri, dealuri şi lemne cu roadă, Şi chedrii toţ[i], pănă-n cei de coadă, Gadinile [animalele] şi cu toată hiara, Şi dobitoc de prin toată ţara. (Ps. 148,7-10,15-30) 189 Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964, p. 136. 211 Heliade moştenea - vedem în Anatolida sau Omul si 1 9 forţele - această concepţie din vechime, despre structura imnologică a creaţiei: „Lumină, întuneric, glorificaţi pe Domnul,/ în ziuă şi în noapte etern preaînălţaţi-L! /.../ Fântâne, sorginţi vergini, uniţi susurul vostru/ Cu-a râului murmură, cu [vjuietul cascadei,/ Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,/ Cu gravul flisv al mării ş-al valurilor muget,/ Pangosmie-armonie!/ Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte/ Şi cele mai profunde! /.../ Cântaţi, flori, bucuria şi lăudaţi pe Domnul/ Pe idioma voastră, vă exalaţi profumul/ Spre ceruri ca tămâie./ Formaţi sublime- acorduri;/ Armonie d-arome. /.../ Planeţi, astre, luceferi, sisteme de lumină,/ Să lăudăm pe Domnul! /.../Armatelor de stele, străbateţi firmamentul,/ La veghiele voastre glorificaţi pe Domnul /.../ Cântaţi, din aripi bateţi, fiinţe svolătoare,/ Nălţaţi la ceruri imnul prin cântecele voastre;/ Voi, notători, asemeni jucaţi-vă în ape /.../ Vă înmulţiţi şi creşteţi, glorificaţi pe Domnul/ în varii idiome, după natura voastră /.../ Pământe, trage danţul în cercul horei tale/ Şi tot ce este- asupra-ţi ardice a sa voce/ Şi rugă către ceruri "..., etc. Şi împreună cu toate acestea - şi cu atât mai mult -, omul, „tot omul" (Ps. 148,33): Cu timpene şi psaltire Să-I cânte de biruire (Ps. 149, 13-14) Lăudaţî-L cu glasuri nalte De bucine ferecate. Lăudatî-L în lăute, In psaltiri pre viersuri multe. Lăudaţ[i] pre toate locuri Cu timpene şi cu giocuri. Lăudatî-L să răsune 5 In organe tinse-n strune. 212 Lăudat [i] cu bune viersuri De chimvale într-alesuri. Lăudaţ[i] şi-L strigaţ[i] tare In timbale de cântare. (Ps. 150,9-20) Lumea nu e numai lumină, ci si muzică, iar substanţa ei 7 3 7 5 este imnul. Psalmii revelează esenţa poetico-armonică şi imnică a universului. Acolo unde este viată, este si fremătare a laudei si a bucuriei. 213 Bibliografia (în ordinea apariţiei textuale) Dosoftei: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi. II, Ed. Universităţii Bucureşti, 1998. Dragoş Moldovanu, Psaltirea în versuri a lui Ştefan din Făgăraş (Fogarasi). Comentarii filologice, în Anuar de lingvistică şi istorie literară, tom XLVII - XLVIII, Iaşi, 2007 - 2008, p. 27-64, cf. http://www.alil.ro/?p=489. Ioan Viski: http://www.crispedia.ro/Ioan_Viski. Teodor Corbea: http://www.crispedia.ro/Teodor_Corbea. Ioan Prale: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ioan_Prale. Vasile Militam: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Militaru. George Coşbuc, Sulamita, http://ro.wikisource.org/wiki/Sulamita. Miron Costin, Viiaţa lumii: http ://ro . wikisource . org/wiki/Versuri_%2 8Co stin%2 9/Vi a%C8%9Ba lumii. 214 Dosoftei, Opere. 1. Versuri, ediţie critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1978. I. C. Chiţimia, Literatura versificată. Dosoftei, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989. Volumul poate fi downloadat de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/18/cinci-carti-de- literatura-romana-medievala-pentru-download/. Clement Marot: http://fr.wikipedia.org/wiki/Cl%C3%A9ment_Marot. Jan Kohanovski: Idem: http://www.quickiwiki.com/en/Jan_Kochanowski. Ladislau Gâldi, Introducere în istoria versului românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971. Coresi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Coresi. Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974. N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, prefaţă de Dan Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simonescu, ediţie îngrijită de Rodica Rotaru şi Andrei Rusu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996. Miron Costin, Opere, ediţie critică de R R Panaitescu, ESPLA, Bucureşti, 1958. 215 Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996. Mihai Moraru, Dosoftei. Vieţile Svinţilor, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, op. cit. supra. Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei şi literatura patristică, în Bizanţul, Biserica şi cultura românească. Studii şi articole de istorie, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003 . Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, cf http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/04/29/psaltirea- sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/. Ion Negoiţescu, De la Dosoftei la Ştefan Augustin Doinaş. O antologie a poeziei române, ediţie îngrijită şi prefaţată de Cornel Regman, Ed. Dcia, Cluj-Napoca, 1997. Sorin Dumitrescu: conferinţă susţinută pe 9 mai 2013, la Muzeul Ţăranului Român, purtând titlul: Nichita înainte şi după marginalizare. înregistrarea video se poate urmări aici: http://ciprianvoicila.blogspot.ro/2013/05/maestrul-sorin- dumitrescu-vorbind.html. Biblia, ed. sinodală 1988, 2001. Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972. LXX, ed. Rahlfs şi VUL, în v. BW 07. 216 Antioh Cantemir, Stihuri, în româneşte de Virgil Teodorescu, studiu introductiv de Paul Cornea, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 195-196. Hieronymus Bosch: http://en.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch. Max Ernst: http ://en. wikipedia. org/wiki/Max_Ernst. Filotei, autorul Pripealelor. http://www.crispedia.ro/Monahul_Filotei; http://www.sfant.ro/sfmti-romani/monahul-filotei- imnograful-manastirea-cozia-4.html; http://biblior.net/poezia-romaneasca-de-la-origini-la- 1 830/pripeale-de-filothei.html. Poezie veche românească, antologie, postfaţă, bibliografie şi glosar de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985. M. Eminescu, Opere, voi. II, Poezii tipărite în timpul vieţii. Note şi variante. De la Povestea Codrului la Luceafărul, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea", 1943. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradiţională si ideologia modernă. Mentalităţi, forme literare şi univers spiritual, voi. I. 2, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2010. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/06/04/epilog-la- lumea-veche-i-2/. Gr. Alexandrescu, Rugăciunea: http://ro.wikisource.org/wiki/Rug%C4%83ciunea. 217 Coresi, Carte cu învăţătură [Cazania] (1581), publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, voi. I, Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, Bucureşti, 1914. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi. Incursiune în poezia şi poetica dosofteiană, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2007. G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1993. Ce este omul: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/05/16/ce-este- omul/. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradiţională si ideologia modernă. Mentalităţi, forme literare şi univers spiritual, voi. I. 3, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2011. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la- lumea-veche-i-3/. Mircea Eliade, Misticismul, în rev. Cuvântul, anul III, nr. 911 din 30 oct. 1927, p. 1-2, articol reluat în: Mircea Eliade, Lucrurile de taină. Eseuri, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Emil Mânu, Ed. Eminescu, 1995. Sursa imaginii pentru psaltirion: http://www.philiki.org/index.php?option=com_content& view=article&id= 1 8&Itemid= 1 8 . 218 Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor. Poemation eroi comico- satiric alcătuit în doaosprăzece cântece, ediţie îngrijită de Florea Fugariu, repere istorico - literare de Andrei Rusu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985. Dr. Gianina Picioruş, Antim Ivireanul: avangarda literară a paradisului. Viaţa şi opera, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2010. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/03/1 0/antim- ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera- 2010/. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, voi. II, Ed. Hyperion, Chişinău, 1993. Steaua (colind): http://www. versuri. ro/versuri/edjgmm_colinde+colind+s teaua.html. Constantin Ciopraga, Personalitatea literaturii române, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2007. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589, text stabilit, introducere şi indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1976. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990. Sanctus Augustinus, Enarrationes in Psalmos, în PL 36. 219 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu si I. Verdes, studiu introductiv de Adriana Babeţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997. Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000. Penticostar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. I. 23, http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 3/03/0 1 /teologia- dogmatica-ortodoxa-vol- 1 -23/. Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984. Tudor Arghezi, Blesteme: http ://ro . wikisource . org/wiki/Tudor_Arghezi :_Blesteme ; http://wwwversuri-si-creatii.ro/poezii/a/tudor-arghezi- 7zudsdu/blesteme-7zuduou.html#.UWKDdjccMis. Varlaam, Carte romanească de învăţătură [Cazania, 1643], voi. II: Textul, ediţie îngrijită şi glosar de Stela Toma, prefaţă şi studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 2011. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Posteritatea literară a lui Dimitrie Cantemir, http://www.teologiepentruazi.ro/tag/posteritatea-literara- a-lui-dimitrie-cantemir/. Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, ediţie îngrijită, prefaţă şi curriculum vitae de Teodor Vârgolici, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994. 220 Varlaam, Cazania (1643), ed. îngrijită de J. Byck, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966. Buchet de acatiste ale Domnului nostru Iisus Hristos, tipărite cu binecuvântarea PS Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002. Lucian Blaga, Trilogia culturii. III Geneza metaforei şi sensul culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. Idem, Trilogia culturii. I Orizont şi stil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. Sursa imaginii (pictură de Bosch): http://mythwurks.com/horrotica/featured/ 1 7featured.htm 1. Mihail Eminescu, Ce şopteşti atât de tainic: http://ro.wikisource.org/wiki/Ce_%C8%99opte%C8%99 ti at%C3%A2t de tainic. Idem, Singurătate: http://ro.wikisource.org/wiki/Singur%C4%83tate. Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea Sfm%C8%9Bii Trei Ierarhi din Ia%C8%99i. Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed Deisis, Sibiu, 2010.' Dosoftei, Psaltirea de-nţăles, BAR, CRV 70. 221 DEX, toartă: http://dexonline.ro/defmitie/toarta. Sancti Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi, De Trinitate, PL 42. Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, Bucureşti, 1688, reeditare la Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, http://archive.org/details/Biblial688. Mihail Eminescu, Doină: http://ro.wikisource.org/wiki/Doin%C4%83. Eusebiu de Cezareaa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_din_Cezareea. Mihai Moraru, Acrostihul sibilin, în Crestomaţie de literatură română veche, voi. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989. Idem, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997. Cartea poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/04/25/de-nuptiis- mercurii-et-philologiae/. Lactantiu: 5 http ://ro . orthodoxwiki . org/Lactan%C5 % A3 iu . Tudor Arghezi, Eminescu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000. 222 Theodor Codreanu, Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011. Sursa imaginii iconografice: http://www.schoyencollection.com/patristic_files/ms 175 3-jpg- Vasile Fabian-Bob: http://www.crispedia.ro/Vasile_Fabian-Bob. Vasile Fabian-Bob, Geografia ţintirimului: http ://ro . wikisource . org/wiki/Geografia_%C5 %A3 intiri mului. Sfântul Grigorie Palama, Opere complete, voi. II, Ed. Gândul Aprins, Bucureşti, 2013. Sursa imaginii, a paginii de manuscris eminescian: http://tiparituriromanesti.wordpress.com/20 1 3/04/1 l/mi hai-eminescu-rugaciunea-unui-dac-manuscris- 1 879/. Sfântul Augustin, Confesiuni, traducere din latină, studiu introductiv si note de Gh. I. Serban, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998. Gr, Alexandrescu, Trecutul. La Mănăstirea Dealului: http ://ro .wikisource . org/wiki/Trecutul ._La_m%C4% 83 n %C4%83 ştirea Dealului. Stephane Mallarme: http://fr.wikipedia.org/wiki/St%C3%A9phane_Mallarm %C3%A9; http ://en. wikipedia. org/wiki/St%C3 %A9phane_Mallarm %C3%A9. 223 Mihail Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă: http://ro.wikisource.org/wiki/F%C4%83t- Frumos din lacrim%C4%83. Idem, Diamantul Nordului: http://ro.wikisource.org/wiki/Diamantul_Nordului_%28 Capriccio%29. O, preafrumoasă pustia: http://www.teologiepentruazi.ro/20 1 0/02/1 9/paturile-de- odihna-si-pustia/. Vieţile Sfinţilor Varlaam şi Ioasaf http://www.vietile-sf1ntilor.r0/vieti/noiembrie/l 1-19- cv varlaam si ioasaf.html. Geo Dumitrescu: https://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Dumitrescu. Nabucco: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nabucco; http://www.youtube.com/watch?v=2F4G5H_TTvU. Psalmul 136 în română: http://www.youtube.com/watch?v=Me2Ug2i44TM. Antimetafizica. Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu, prefaţă de Alexandru Paleologu, postfaţă de Dan- Silviu Boerescu, Ed. Allfa, Bucureşti, 1998. Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, versuri, voi. I, prefaţă de Alexandru Condeescu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985. 224 Heraclit, Panta rei: http://en.wikipedia.0rg/wiki/Heraclitus#Panta_rhei.2C_. 22everything_flows.22. Vasile Alecsandri, Iarna: http://ro.wikisource.org/wiki/Iarna_%28Alecsandri%29. Iarna la Varlaam si Miron Costin: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/01/21/iarna-la- varlaam-si-la-miron-costin/. Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964. Cuprins Introducere/ 4-10 Psaltirea pre versuri a lui Dosoftei: fundamentul poeziei româneşti / 11-212 Bibliografia/ 213-224 Imaginea de pe coperta întâi este o lucrare ce aparţine pictorului suparealist Mihai Criste şi se numeşte: Botezul lacrimilor. A se vedea: http://www.mihaicriste.blogspot.ro. Teologie pentru azi http://www.teologiepentruazi.ro/ 2013 Ediţia de fată este o ediţie 55 y online gratuită şi e proprietatea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş Ea nu poate fi tipărită si comercializată 5 tară acordul direct al Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, 5 ~ editorul cărţii Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş Teologie pentru azi Toate drepturile rezervate